de Ștefania Băcanu
Este cântăreață de muzică populară, educatoare, preoteasă, dar mai ales mamă, cea mai grea, dar și cea mai frumoasă meserie din lumea. Mărioara Man Gheorghe are trei minunății de copii, Elena Gheorghe, îndrăgita artistă care-i calcă pe urme, Ana și Costin, mezinul familiei, care-i umplu artistei casa și curtea cu fericire și bucurie, dar mai ales cu veselia nepoților. A început să cânte pe dealurile şi văile din zona Mureş, în localitatea Hodac sau „satul de sub pădure”, aşa cum îi spune artista, acolo unde îşi are rădăcinile şi de unde a plecat la câteva luni după ce a împlinit 14 ani. Acum, cântă tot timpul, chiar și când sunt restricții și evenimentele lipsesc cu desăvârșire, în corul bisericii din Clinceni, care i-a devenit a doua casă, și unde slujește soțul său. Și asta nu e tot, mare iubitoare de copii, artista adoră să fie înconjurată de ei, așa că, unde putea să-și petreacă timpul rămas, dacă nu la grădiniță, să-i educe pe cei mici? Face de toate, este peste tot, dar nu se plânge niciodată, ba chiar mulțumește lui Dumnezeu, în fiecare clipă, pentru viața pe care o are.
„Vreau să încânt publicul de care mi-a fost atât de dor”
- Doamna Mărioara, cum vă găsește cel de-al doilea an de restricții, perioadă care stă sub semnul pandemiei de SARS-CoV-2?
- Din fericire, mă găsește sănătoasă, atât pe mine, cât și pe ai mei, familia mea. Am trecut cu bine peste această perioadă greu încercată și pot spune că doar Bunul Dumnezeu și rugăciunile îndreptate către cer au reușit să ne țină departe de orice boală și alte greutăți. Ne rugăm să avem același drum lin în continuare.
- V-a afectat personal, profesional?
- Personal, poate doar panica și stresul care s-au implemetat atunci când am fost nevoiți să stăm în casă, când nu știam prea multe lucruri despre această boală, când auzeam tot felul de cazuri în jur... Profesional, m-a afectat ca pe oricare dintre noi, dar nu vreau să-L mânii pe Dumnezeu, pentru că sunt cadru didactic, iar noi am funcționat online și nu am fost neîndreptățiţi financiar. Ba, dimpotrivă. În schimb, mi-a lipsit ceea ce mă face cea mai fericită, dincolo de familie: muzica, scena și oamenii. Mi-a fost dor de al patrulea copil: cântecul! De aceea, acum, cât ne bucurăm de această libertate, vreau să cânt și să încânt publicul de care mi-a fost atât de dor.
„Menirea mea este aceea de a fi un sprijin pentru oamenii care au nevoie de o mângâiere”
- Evenimentele au lipsit cu desăvârșire? Sau au fost izolate?
- Au lipsit, din păcate... Totuși, am avut norocul, dacă pot spune așa, că am cântat în sfânta biserică, atunci când ni s-a dat voie. Eu, fiind și preoteasă, cântam în strană alături de corul bisericii și de oamenii care veneau la biserică. La noi, toți cântă. Am lucrat, însă, la niște cântece, unul dintre ele este chiar cel pe care îl cânt cu Ani, fata cea mică, „A bunicilor iubire”. A fost creat în perioada asta special pentru mama şi mă bucur că fiica mea a acceptat să cânte alături de mine această melodie ca o bucurie, ca o răsplată, pentru că ea a fost crescută de mama, în Ardeal. Ani n-a cântat niciodată, deși o face foarte frumos. Întotdeauna a zis că dacă Elena este cântăreață și cântă atât de bine cum să vină ea să fie sora Elenei? Revenind la videoclip, bucuria mare este că am filmat cu patru generații: eu, bunica, adică mama, Ani și Ania, fiica Anei. Satisfacţia este cu atât mai mare, pentru că mama, în ziua aceea, nu se simțea bine, dar Dumnezeu a avut grijă să reușim să realizăm acest vis pentru cele patru generaţii.
- Ce simțiți atunci când cântați? Și ce transmiteți?
- Nu exagerez cu nimic, dar cântecul înseamnă viață pentru mine! Deci, simt că trăiesc! Cred că reușesc să transmit emoția, indiferent că ești sau nu un artist cu zeci de spectacole în spate... Emoția există pretutindeni și, dacă o poți da mai departe publicului, înseamnă că ți-ai îndeplinit scopul.
- Cum reușiți să îmbinați viața de artist cu viața de familie, cu responsabilitățile pe care le are o soție de preot, dar și cu meseria de educatoare?
- Aceeași întrebare mi-o adresează şi copiii... „Mami, dar tu când mai dormi?”. Ei știu că sunt un om activ, care, de dimineață, este la catedră alături de elevi și, în câteva ore, este la o emisiune, ca mai apoi, la un spectacol și, în final, ajunge în vizită la copii, le face ceva de mâncare, se joacă cu nepoții... În tot acest timp, reușesc să vorbesc și la telefon, să încerc să-mi ajut aproapele, pentru că nu uit niciodată menirea mea ca om și ca preoteasă pe această lume. Iar menirea mea este aceea de a fi un sprijin pentru oamenii care au nevoie de o mângâiere și de o vorbă bună.
- Vi s-a întâmplat să lipsiți de la slujbele de la biserică din zilele de sărbătoare?
- Foarte rar, aproape niciodată... oricât de obosită aș fi, oricât de târziu aș ajunge de la un eveniment, că e nuntă sau botez, doar gândul că părintele este acolo, slujește și se roagă alături de enoriași mă îndeamnă să las orice oboseală de o parte și să ajung în Casa Domnului, locul în care mă odihnesc sufletește și spiritual!
„Ai noştri au făcut ceea ce au văzut la părinții lor”
- Ați avut și momente în care ați simțit că nu le mai puteți duce pe toate, toate responsabilitățile?
- Niciodată! Când simți că nu mai poți, cu siguranță mai poți... mult!
- De unde vă luați energia?
- Din optimismul care mă caracterizează și care îmi călăuzește drumul! Pentru mine nu există „niciodată”, ci doar „voi reuși”!
- Faptul că dumneavostră și, implicit, soțul, sunteți într-o permanentă conexiune cu Dumnezeu, v-a ajutat în parcursul pe care l-ați avut până acum?
- DA, absolut! Când trăiești cu Dumnezeu în gând, în suflet și în rugăciune, orice lucru care ți se pare greu de realizat devine o rezolvare ușoară.
- Și copiii sunt credincioși? Au fost crescuți în acest spirit?
- Copiii au făcut ceea ce au văzut la părinții lor. Faptul că ne trezeam de dimineață și ne îmbrăcam în haine de sărbătoare le-a insuflat și lor această dorință, de aceea, erau nelipsiți de la biserică. Costin stătea în altar, alături de tatăl lui, îmbrăcat cu veșminte, cu lumânarea în mână, iar fetele cântau alături de mine, cântece bisericești. Acum, este rândul nepoților să cunoască și să simtă iubirea lui Dumnezeu, prin Sfânta Împărtășanie din fiecare duminică.
„Atunci când mă strigă «Mama» este o bucurie imensă”
- Ce relație aveți cu ei?
- O relație așa cum ar trebui să aibă orice mamă cu copiii ei. Să știe în fiecare secundă ce fac, cum au ajuns acasă, ce au mâncat, ce supărări îi apasă, ce au mai realizat profesional și multe altele... Sunt ușor cam „stresantă” cu telefoanele și mesajele, dar liniștea mea înseamnă să știu că ei sunt bine, mai ales că acum ei înseamnă mai mult de trei, înseamnă și gineri, și nepoți...
- Cum erau mici? Care dintre ei vă dădea mai mari bătăi de cap?
- Când erau mici erau copii frumoși, dragi mie, pentru că mi i-am dorit foarte mult, mai ales că eu iubesc foarte mult copiii. Pentru mine, ei sunt viața mea. Spuneam mereu că o să am patru copii. Erau minunați de mici. Pe Ani și pe Elena le îmbrăcam la fel, chiar dacă ele nu prea mai voiau, mai ales când au început să meargă la școală. Mie îmi plăcea foarte tare, pentru că mi-aș fi dorit și gemene. Când eram însărcinată cu Elena, mă gândeam, Doamne, ce bine e să ai doi copii odată! Ce fericire pentru mamele care au gemeni. Oricum, diferența dintre ele era mică, 11 luni, între Elena și Ani, și, la un an şi jumătate, a venit Costin… Adică, în patru ani jumătate, am făcut trei copii. Frumos, dar greu…
- De ce spuneți asta?
- Noi nu aveam pamperși cum aveți voi acum. Noi aveam scutece, triunghiuri și toată ziua spălam și fierbeam pe aragaz cu butelie… le băgam în clor. Doamne! A fost foarte greu cât au fost mici, dar îi iubeam, ei creșteau și greutatea se ducea. Sunt fericită, pentru că, atunci când mă strigă «Mama», este o bucurie imensă.
„Elena era mai băiețoaică, recunosc”
- Care dintre ei era mai năzbătios?
- Copiii mei au crescut la Clinceni, afară, mergeau cu picioarele goale, alergau… Elena era mai băiețoaică, recunosc. Se urca în pomi, alerga cu băieții, îi plăcea să se joace cu ei. Deci, da, era năzbâtioasă, dar diferența față de cum este acum e foarte mare. Ani, în schimb, era ca o prințesă, galeșă, timidă, dulce, era un copil prea liniștit. Iar acum este schimbată 180 de grade. Bine, s-a schimbat din liceu, pentru că era o tocilară. Am făcut o greșeală în viața mea. Le-am dat pe amândouă la școală, în aceeași clasă, fiind diferența de vârstă foarte mică între ele. Ani a trebuit, toată viața, în perioada școlii, să se pregătească, să învețe, să recapituleze, în timp ce Elena învăța din mers. Elena lua 10, Ani 9… Și venea acasă și zicea: „Uite, mama, Elena a luat 10 și eu, la cât am învățat… am luat 9”.
- Și Costin?
- Costin era cel mai mic din familie și era mereu în centrul atenției. I-a plăcut fotbalul de mic, spărgea geamurile casei, și pe la vecini… El făcea școala la București, că era la Sportul Studențesc, și-mi spunea profesoara de matematică: „Doamnă, băiatul dumneavoastră poate să facă matematică, este foarte bun. De ce îl lăsați, doamnă, la fotbal?”. Ce puteam să îi fac, dacă doar fotbal voia… Deci, dintre toți trei, Ani a fost cea mai cuminte. După ce au crescut, s-au schimbat, dar în bine, zic eu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi i-a dat și că în jurul meu sunt numai copii.
„Fac măşti cu ou şi îmi mai pun castravete, tăiat felii, pe faţă“
- Cum vă întreţineţi tenul, ce ritualuri folosiţi?
- În primul rând, mă demachiez cu lapte Doina, mai fac măşti cu ou, îmi mai pun castravete, tăiat felii, pe faţă, atunci când am timp. Se poate să fiu machiată patru zile dintr-o săptămână, dacă am evenimente. Când am cântare sâmbătă seara, toată noaptea, se întâmplă să vin acasă, să îmi fac un duş şi să merg la sfânta biserică. Apoi, îmi refac machiajul şi plec la următorul spectacol. Dumnezeu ţine cu mine şi mi-a dat un ten, zic eu, frumos, care se întreţine singur.
- Deci, nu sunteţi foarte familiarizată cu tratamentele din saloanele de cosmetică?
- Sunt chestii interesante, dar trebuie să te ţii de ele, să ai timp să mergi, iar eu, care sunt foarte prinsă, mă duc în grădină, iau o roşie, mă frec pe faţă şi gata. Prefer natural, dar şi la cosmetică te simţi minunat atunci când ţi se face un tratament, un masaj… Mă încântă, dar nu am încercat decât două dintre ele. Am fost cu Ani şi cu Elena.
- Dar cu intervenţiile chirurgicale?
- Ferească Dumnezeu, nu am aşa ceva! Nu mi-am făcut nimic. Cine ştie, la 70 de ani, poate o să-mi fac, ca să nu arăt prea urât.
„Părinţii lui nu m-au vrut, nici la nuntă nu au venit, nu ne-au dat binecuvântarea“
- Sunteți căsătorită de 37 de ani și aveți o familie frumoasă și numeroasă. Ce îi sfătuiți pe tinerii care sunt la început de drum? Cum să aibă o căsnicie fericită?
- Să aleagă cu sufletul și să aibă respect reciproc! Și, oricâte prăpastii, greutăți vor întâlni în cale, să se țină în continuare de mână, strâns, și până la capăt.
- Ce e bine și ce nu e indicat să facem într-o căsnicie, astfel încât să nu tulburăm apele?
- Nu există o rețetă, pentru că, dacă ea ar fi scrisă, cu siguranță, toți ar trebui să fim fericiți. Ingredientele, însă, sunt diferite, în fiecare familie, dar așa cum am zis, și o repet, fără sare și piper, adică fără dragoste și respect, relația n-ar putea să aibă un final fericit.
- Relațiile actuale nu mai sunt la fel ca acum 30 de ani. La prima ceartă și-au făcut bagajele și au plecat. Ce este diferit față de acum 30 de ani?
- Cine își face bagajele și pleacă, înseamnă că nu e fericit. Ce om ar pleca de la bine? Nimeni. Deși ar trebui să fiu „educată” după vechea generație și să spun că, indiferent de situație, oamenii trebuie să rămână împreună... doar pentru copii sau de gura lumii... Dar, nu am cum să spun asta, pentru că sunt o femeie modernă, cu principii și cu o minte sănătoasă. Unde nu este iubire și respect, există viață și după o căsnicie sau o relație toxică și nefericită.
- Vă mai amintiţi începuturile dumneavoastră şi ale soţului?
- Părinţii lui nu m-au vrut, pentru că el e machedon, iar eu, româncă. Au fost împotrivă, nici la nuntă nu au venit, nu ne-au dat binecuvântarea. Abia după un an, după ce s-a născut Elena, au venit la noi şi au încercat să mă accepte. Eu i-am acceptat, i-am iertat şi i-am iubit şi m-am comportat ca o noră exemplară, zic eu, pentru că mi-am iubit soţul, pentru că ne-am luat din dragoste. El şi-a lăsat familia şi am plecat împreună în viaţă de la minus zero.