de Carmen Ciripoiu
I-a plăcut dintotdeauna să descopere! Oameni, locuri noi, alte Universuri... Nu l-a speriat niciodată singurătatea, pentru că se simte foarte bine cu el însuși. Își ocrotește familia, fiindcă o adoră şi o consideră refugiul lui într-o lume dezlănțuită. Iar umorul este adevăratul pansament al inimii. Îi plac lucrurile simple și nu și-a dorit niciodată să fie persoană publică. Totuşi, Daniel Buzdugan este una dintre stelele radioului românesc. Un interviu de excepție cu o valoare autentică, fără îndoială, în rândurile ce urmează.
„Avem nevoie de comunicare între inimi. Asta lipsește astăzi!”
- Ați descris la un moment dat radioul ca fiind „teatrul minții”, prima și ultima dragoste. Ce ați sacrificat ca să ajungeți unde sunteți acum?
- Timp! Radioul are nevoie de timp! Eu fac această meserie din dragoste de comunicare cu oamenii. Îmi pun sufletul pe tavă și asta se apreciază. Avem nevoie de comunicare... între inimi. Asta lipsește astăzi. Eu și Mihai Morar plecăm multă vreme de acasă, fiindcă suntem un produs care merge în mijlocul oamenilor. Alături de Caravana ZU am făcut anul acesta 3.000 de kilometri! Mai avem două săptămâni în care ne izolăm pentru Orașul Faptelor Bune. Din afară, meseria noastră pare foarte frumoasă, numai că este multă oboseală, însă nu te poți încărca dacă nu pui presiune și visezi. Sunt oameni mai talentați decât noi care ar putea face această meserie, dar nu rezistă. Pentru că în radio este ca în Armată.
- V-a fost vreodată atât de greu încât v-ați gândit să vă lăsați de meserie?
- Nu, cred că m-aș îmbolnăvi dacă aș face asta. Sunt liber și spontan. Și asta mă ajută să mă echilibrez. Dacă oamenii au o energie pozitivă, ador să comunic. Îmi place să stau în mijlocul lor și să-i ascult. Spontaneitatea mă ajută să fiu EU. A fost greu, recunosc, uneori abia aștept să duc la bun sfârșit ce am de făcut, ca apoi să plec departe de lume, să mă odihnesc. De cele mai multe ori mă izolez, nu mai vreau să stau în aglomerație. Îmi place să citesc, să mă joc cu Fetița și Niki, câinii mei, și ador să mă plimb solitar cu bicicleta în pădure, fiindcă acolo mă regăsesc.
Este în echipă cu Mihai Morar de 18 ani! „Am trecut fiecare peste ego”
- De când a început pandemia, ați reușit, alături de Mihai Morar, să țineți în priză o Românie întreagă. Și e posibil să o faceți în continuare, pentru că valul 4 a intrat în casele noastre. Care să fie rețeta succesului?
- Noi am trecut prin multe momente în care am crezut că nu vom avea ce spune pe post. Unul a fost cazul „Colectiv”. Și atunci am zis că trebuie să-i ascultăm pe oameni. Și ei ne-au salvat, am trecut peste acel moment dificil. Comunicarea nu vine doar din partea noastră. Am primit SMS-uri în timp real, suntem prima echipă care a făcut acest lucru posibil. Când a început pandemia, am fost singurii care au venit, zi de zi, la muncă. A fost extrem de ciudat, pentru că într-un spațiu mare cu povești și colegi, ne-am trezit singuri. Intram în direct și pe Facebook, și pe platforma de radio cu oameni care stăteau în casele lor și se distrau. A fost frumos pentru noi, pentru că ne făceam meseria. Recunosc, mi-a fost și frică, dar dragostea pentru ce facem este mult mai puternică.
- Formați împreună cu Mihai Morar unul dintre cele mai tari cupluri de prezentatori. Ce v-a ținut împreună?
- Noi nu ne-am certat niciodată, deși suntem firi diferite. Fiecare are alt mod de abordare, dar suntem foarte inteligenți emoțional și am realizat că nu putem fi buni unul fără celălalt. Am trecut peste ego-uri și am reușit să rămânem alături de 18 ani. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a dat pe Mihai, e un om cu niște idei fantastice.
Incredibil ce a putut să-i facă soţiei sale! Monica a rămas cu gura căscată
- Toată lumea știe că sunteți un împătimit al călătoriilor. S-a întâmplat vreodată să vă urcați în avion sau în mașină și să plecați singur? Sau fără să știți unde?
- De două ori! O dată eram cu Mihai și am zis să chiulim de la radio. Am plecat spre Aeroportul de la Băneasa la 5:00 dimineața și am întrebat care e primul zbor. Era spre Bergamo. Ne-am hotărât pe loc să mergem acolo, iar doamna de la ghişeul și-a făcut cruce. Altă dată am fost la Atena! Singur! Eram obosit după câteva săptămâni aglomerate. Ai mei nu au vrut să meargă, iar atunci am sunat un prieten care are o agenție de turism și i-am spus că vreau să zbor la Atena. Seara, m-a sunat soția și m-a rugat să iau lapte și pâine când ajung acasă. Nu i-a venit să creadă când i-am spus unde sunt. Nu toată lumea poate face asta, trebuie să fii împăcat cu tine. Oricum, familia mă știe cum sunt... (râde)
- Dintre toate locurile pe care le-ați vizitat, există vreunul în care v-ați întoarce mereu?
- Da… E vorba despre un colţişor de care m-am îndrăgostit și de câte ori ajung acolo îmi explodează inima de fericire: insula Creta din Grecia. E ceva aparte, o bucurie, o amintire din ce a fost lumea odată. Oameni prietenoși, speciali, peisaje de vis, vibe-ul locului, sălbăticie... Am prieteni la care stau, am oameni pe care îi știu de 20 de ani. Totul e altfel acolo și mâncarea are alt gust. Cretanii au un cuvânt cu mare acoperire: Filoxenia, adică iubirea de străini. Trebuie, însă, să fii pe aceeași lungime de undă cu ei. Altfel nu te vor chema acasă să mănânci. Și mai trebuie să îți ții cuvântul dat. Eu sunt prezentat ca omul de la radio ce iubește Grecia, sunt un Filos. Și toată lumea spune atunci: „Wow, ce tare!” Anul ăsta am fost cu Morar, am stat fiecare în altă parte a Cretei. Mihai a străbătut 350 de kilometri să ajungă la mine cu cele trei fetițe. A fost una dintre cele mai mari bucurii, fiindcă ne-am văzut pe acel pământ. Voi merge acolo ori de câte ori va fi posibil, și iarna, și vara. Bine, iarna este, de fapt, primăvară la ei, cu portocali și lămâi înfloriți, plini de fructe și un miros divin de plante aromatice. (surâde melancolic)
„În liceu, mi-am dorit să devin preot... ar poţi face misiune creştină şi de la microfon”
- Partea spirituală vă călăuzeşte în viaţa de zi cu zi şi încercați să o transmiteți în propriul fel şi altora. Când s-a produs apropierea de Dumnezeu? Cine v-a învățat să vă rugați?
- Educația am primit-o în familie, de la bunica și mama. Bunica mergea mereu duminica la biserică și ne lua și pe noi. O ascultam pentru că bunicul a plecat la război și nu s-a mai întors... Apoi, greutățile prin care am trecut m-au făcut să mă rog, să cred și să nădăjduiesc. Și tot ce am făcut până acum sunt daruri de la Dumnezeu. Mă rog și în momentele grele, dar și în cele în care sunt foarte bine. Mă ajută mult credința în Dumnezeu, fiindcă de multe ori ești dezamăgit de oameni. Și atunci, trebuie să te lași călăuzit de energia divină. De nenumărate ori, am spus în mintea mea că sunt lovit, dar nu trebuie să stau supărat. Mă rugam și descopeream în textele citite că pacea este mai importantă decât dreptatea. Iartă și câștigă pacea! Asta m-a făcut să trec mai ușor...
- În condițiile în care sunteți atât de legat de Divinitate, nu v-ați gândit niciodată să deveniți preot?
- În liceu, mi-ar fi plăcut să fiu în zona asta, dar când ajungi slujitor al Domnului ai o mare responsabilitate și mă gândeam că n-o să pot realiza asta și o să păcătuiesc. Dar poți face misiune creștină și de la microfon. De multe ori eu am realizat asta și am fost mai puternic decât în interiorul bisericii.
„Când pleci de pe Muntele Athos, ai sentimentul că pleci de acasă, din braţele Maicii Domnului”. Întâlnirea cu părintele Chiril
- Care a fost cea mai mare cumpănă din care v-a scos Dumnezeu?
- Au fost multe situații-limită. Inclusiv faptul că la naștere am avut 1,100 kg, pentru că am venit pe lume la șapte luni și nici un medic nu mi-a dat șanse să trăiesc. Mama s-a rugat mult atunci, s-a luptat și faptul că sunt acum sănătos este realmente o minune. E un har de la Dumnezeu că oamenii mă ascultă. Așa că nu trebuie să ne smintească celebritatea, ci să fim smeriți. Lăcomia și ego-ul distrug lumea. De aici pornesc războaie, certuri, divorțuri, scandaluri.
- De câte ori ați ajuns la Muntele Athos? Cum e această experiență de a pune piciorul pe cel mai sfânt pământ?
- Și asta e o misiune. Mi-am dorit să ajung acolo de multe ori, dar am pus piciorul acum opt, nouă ani. Totul s-a întâmplat datorită unei minuni. Eram la o masă, la un restaurant în București, și, la un moment dat, am discutat cu cineva despre Muntele Athos. Acea persoană, pe care nu o cunoșteam, mi-a dat numărul de telefon. Urma să o sun săptămâna următoare. Peste două săptămâni, deja plecam la Muntele Athos. Am fost de patru ori și este un loc care dă dependență. La plecare, când te urci pe vapor și te întorci în lume, vezi vârful Aton de pe Muntele Athos, care are 2.033 de metri, și ai un sentiment că pleci de acasă, din brațele Maicii Domnului. Toți bărbații care se duc acolo, din dragoste pentru Maica Domnului, legătura dintre Cer și Pământ, se izolează și iubesc femeia lăsată acasă. Dar pentru a face asta trebuie să te rupi de orice tentație. Cel mai mult am stat cinci nopți. În prima deplasare am fost cu Luca, băiatul meu, care avea doar 6 ani, și un amic. Ne-am spovedit la un călugăr și, după două zile, părintele Chiril a spus că ne-am îndeplinit treaba, am primit binecuvântare, putem pleca. Dar mai bine ar fi încă o zi în curțile Domnului, decât mii... Nu am priceput ce a vrut să spună atunci, dar ulterior am realizat. Ne-a impresionat așa mult, încât am mai rămas două nopți.
Teoria originală a lui Buzdugan: omul este un telefon mobil
- Cum trăiesc călugării din Muntele Athos?
- Am învățat că avem nevoie de puține lucruri pentru a fi fericiți. Acolo se mănâncă de două ori pe zi, iar eu mâncam acasă, pe fond nervos. Înainte să plec, chiar mă gândeam cum voi rezista. Când am ajuns, s-au scurs toate supărările. Am o teorie: că omul e precum un telefon mobil care are multe aplicații instalate și se consumă prea repede. Dacă închizi aplicațiile, ține mai mult! În cărțile sfinte se spune să ne lăsăm în grija Domnului. La Athos te cureți de tot răul. Am mâncat alături de călugări legume, pâine făcută de ei, supe, chestii ușoare, dar care au alt gust când stai într-o bucătărie veche de secole. Nu se mănâncă decât la comandă și cineva citește mereu o rugăciune. E o ordine desăvârșită, ca în copilărie, la bunici. Nu fiecare când vrea, la orice oră. Și asta îți oferă pace.
- Aveți vreo rugăciune pe care o spuneți mereu?
- Rugăciunea inimii. În jurul mâinii drepte port niște metanii cu biluțe și la fiecare biluță rostesc rugăciunea, care e extrem de puternică. Când sunt panicat, iau brățara, rostesc rugăciunea și se rezolvă multe lucruri, întrucât eu capăt liniștea de care am atât de multă nevoie în respectivul moment de cumpănă.
„A nu ierta este o boală grea pentru cei care nu o pot face. Numai pietrele nu iartă!”
- Au existat oameni pe care nu i-ați putut ierta?
- Nu, niciodată! Oricât rău mi-ar face... Aș fi dezamăgit, supărat, însă nu aș putea să nu iert. Dar mi s-a întâmplat, în schimb, să cer eu iertare, pentru că sunt păcătos, și au fost oameni care au spus că nu mă iartă nicicum. Am insistat, dar nu au vrut! Mi-era milă de ei... A nu ierta este o boală grea pentru cei ce nu o pot face. Numai pietrele nu iartă.
- Cum credeți că ar trebui să-l perceapă omul pe Dumnezeu?
- Ca pe o persoană. Așa spune și în Biblie. „Am făcut om după chipul și asemănarea Mea”. Dumnezeirea e Sfânta Treime. Dumnezeu este Creatorul a tot ceea ce vedem în jur. Omul posedă lucruri care nu se văd, e o ființă extrem de complexă, dar are un Creator. El ne iubește, iar tragediile care se întâmplă sunt consecințele faptului că ne-am îndepărtat de El. Se spune că frica de Dumnezeu e începutul înțelepciunii. Trebuie să ne fie frică, pentru că este Tatăl nostru, dar la un moment Tatăl ne va judeca! Orice amprentă a faptelor noastre are consecințe finale.
„Cele mai importante momente din viaţă sunt legate de litera M“
- N-ați fost niciodată prea darnic cu imaginile de familie, așa că toată lumea e curioasă să afle cum este tatăl Daniel Buzdugan?
- Sunt un frate de-al lor fiindcă îi iubesc enorm, ne jucăm, dormim împreună, însă uneori trebuie să fiu și serios. Dar atunci mi-e greu, fiindcă mă apucă râsul și lor nu le vine să creadă că spun adevărul în glumă. Maria are 13 ani, Luca 15 ani, nu mai e așa simplu…
- Vă calcă cineva pe urme?
- Maria pare să fie pe latura asta artistică, a făcut teatru, e spontană. Îi place desenul, muzica. Eu nu-mi doresc să facă muzică. Cânți o vară, apoi 30 de ani aștepți să fie cum a fost atunci. Și trăiești dezamăgiri, supărări, te lupți într-una. Scoți cinci piese, ai cântat de câteva ori și pa, la revedere. Și tu rămâi cu acest vis. Sunt foarte puțini oameni în România care pot face muzică de calitate. Maria are acum mai multe variante în cap, dar încă e cam devreme. Luca este îngerul familiei, cum îi spunem noi, e pur, curat, prietenos, pasionat de bucătărie. Când era mai mic, mergeam prin concedii și intram în taverne, restaurante, iar el se ducea în bucătărie, spăla vasele, ba chiar servea alături de chelneri. Și cred că așa s-a în- drăgostit de această artă.
„Nevasta nu m-a sufocat cu urmăritul. Eu sunt gelosul familiei”
- Aveți o relație extraordinară cu soția. Ce v-a ținut căsnicia departe de ispite?
- Suntem împreună din 1994 și cred că secretul nostru constă în faptul că am fost lăsat să fiu liber. Sunt mult timp plecat și mereu vreau să mă întorc acasă. Asta spune multe... Soția nu m-a sufocat cu telefoanele, cu urmăritul. Avem o relație plăcută, ușoară și civilizată. Cred că gelosul familiei sunt eu. Și ea râde... Mai sunt momente când devine și ea, dar totul sub formă de glumă. Când îl lași pe partener să se bucure de ceea ce face în meseria lui, atunci totul va decurge natural.
- Cum ați cerut-o în căsătorie?
- Într-un loc în care ne petreceam noi timpul, Grădina Botanică din Iași. Dar asta s-a întâmplat după nouă ani, perioadă în care fiecare a stat la casa lui. Cred că și lucrul ăsta ne-a ținut fresh, faptul că nu am locuit împreună. Dacă ești prieten cu cineva, e mai bine ca fiecare să stea la casa lui. Cei nouă ani au întreținut poezia la noi. Dar într-o zi am întrebat-o dacă nu vrea să ne căsătorim. A fost foarte emoționant! Ne doream asta, chiar dacă nu vorbeam. Acum îmi dau seama că nouă ani au fost, totuşi, prea mult. Să ții fata atâta timp lângă tine și uneori să-i dai cu șutul, e un șoc, este dureros. Și mulți fac asta… Noi am avut noroc unul de celălalt.
„Pentru mine, Revelionul nu este ceva important. La trecerea dintre ani, lucrez încă din adolescenţă”
- Libertatea e cel mai important lucru pe care vi l-a dat soția…
- Da, libertatea de a fi eu în orice situație. Pentru că puteam să dau peste femei frumoase și ar fi fost dificil dacă nu eram căsătorit. Nu ne-am amestecat unul în treburile celuilalt. Nu-mi place să merg la evenimente cu soţia după mine, fiindcă nu mă pot concentra nici la ea, nici la ceea ce am de făcut. Între mine și nevastă-mea n-a fost niciodată vreo luptă. Am petrecut trei-patru Revelioane de când suntem împreună, cu cel din pandemie. Pentru mine, Revelionul nu e ceva neapărat important. Când eram student la Iași, la cumpăna dintre ani mergeam să spun poezii, Plugușorul, Sorcova. Muncesc de pe la 16 ani... M-am îmbrăcat, m-am încălțat, am cumpărat de mâncare în casă. A trebuit să mă duc la muncă pentru că îmi era rușine să cer bani de la mama. Acum toți vor să se angajeze pe mălai mult și program scurt. Când am început să lucrez la radio, o făceam fără salariu. Ani buni începeam de la 6:00 dimineața, plecam la ora 4:00 de acasă și terminam la 23:00. Mi-am pierdut ani din viață în studiouri de televiziune, radio etc.
- Ați declarat, la un moment dat, că momentele cele mai importante din viața dumneavoastră sunt legate de litera M. Despre ce este vorba?
- Mama e Maria, fetița mea tot Maria, soția e Monica. Iar jumătatea mea de la radio, Mihai Morar. Sunt asocieri care nu apar absolut deloc întâmplător.
Dependenţa maximă! „Mă trezesc la 2:00 noaptea şi bag în mine dulciuri”
- Care e cel mai mare secret al lui Daniel Buzdugan? După toate interviurile acordate, ce nu ați spus niciodată despre dumneavoastră?
- Mănânc mult noaptea, mă trezesc la ora 2:00 și bag în mine dulciuri. De vreo două luni, pare că m-am mai potolit, dar ani întregi consumam mâncarea copiilor. Aveam o senzaţie de deprimare, pentru că luam de la gura lor și atunci încercam să mă abțin.
- Apropo de mâncare… Cine e bucătarul familiei?
- Soția. Dar când suntem mult prea ocupați mâncăm ce găsim pe la magazin sau ieșim prin oraș. Dacă am avea mai mult timp pentru noi, inclusiv de bucătărie, am fi mai slabi și mai sănătoși. Ce-i drept, am dat jos câteva kilograme. Nu mă simțeam bine! Bicicleta și mersul pe jos m-au ajutat mult. Mie îmi place să mă îmbrac casual, dar la evenimente îmi trebuie o ținută elegantă. Și nu e deloc plăcut când trebuie să pun o vestă ca să maschez burta. Să te abții de la mâncare e un exercițiu fantastic. De fapt, îți trebuie doar câteva secunde ca să conștientizezi ce faci. Acum am renunțat la dulciuri, pâine nesănătoasă, încerc să mănânc salate, legumele sunt baza, pește și carne mai rar. Am prieteni care sunt vegani și am realizat, după ce am mâncat specific la ei, cât de bine te poţi simți.
„Tata a fost gardian la penitenciar. Când îl vedeau foştii deţinuţi pe stradă, îi pupau mâinile“
- De ce vă este dor?
- Mi-e dor rău de tata, care a plecat dintre noi și a fost un om foarte bun. Tata a lucrat în Miliție și la penitenciar. Când eram mic, venea de la serviciu după o noapte de muncă și mergeam să ne plimbăm pe dealurile din Iași. Ne întâlneam cu oameni care au stat la închisoare și care îi pupau mâinile, îl luau în brațe. Tata pleca de acasă dimineața cu cafea, țigări și mâncare în plus ca să le dea și lor. Când îl vedeau, pușcăriașii se uitau la el ca la o icoană. Acum realizez ce înseamnă puțină bunătate din partea cuiva. Ăsta e Raiul, când te ajută cineva! Când a murit tata, eram în emisiune cu Morar și Mădălina Ghenea. Și m-a sunat directorul spitalului, care mi-a spus că s-a stins. Am fost atât de paralizat, încât m-am întors în emisiune și, la un moment dat, mi-au dat lacrimile. Mihai m-a întrebat ce s-a întâmplat și i-am spus că îi povestesc la final. Era într-o vineri și am rămas șocat când a trebuit să-mi caut haine negre. După șapte zile de la înmormântare, Radio ZU a fost la Iași. La final, Mihai le-a mulțumit părinților și atunci m-a bușit iar plânsul, iar 100.000 de oameni se uitau înmărmuriţi la mine. A trebuit să le explic că tata a murit. Toți au început să scandeze atunci: Buzdugan! A fost senzațională căldura de la ei în acel moment...
„Am zburat cu elicopterul deasupra Romei cu un pilot care a fost cascador în Agentul 007“
- Pe 23 septembrie ați împlinit 47 de ani. Cel mai frumos cadou...
- A fost înainte de a mă naște. După spusele băbești, mama a crezut că voi fi fetiță. Și mi-a cumpărat un cesuleț de damă, suflat cu aur, Luch. Dar a avut o surpriză imensă când m-am născut. La grădiniță, m-am îndrăgostit de o fetiță blondă cu ochi albaștri, Alina, și am vrut să i-l dăruiesc. Așa că l-am învelit într-un staniol de la o bomboană și l-am ascuns în șorțuleț. Dar l-a găsit mama și gestul frumos a murit în fașă. (râde) Un cadou pe care nu-l pot uita mi l-au făcut colegii de la radio acum doi ani. Mi-au luat bilet de avion la Roma, doar că înainte cu două zile îmi pierdusem buletinul la Cluj. După multe peripeții, am reușit să-l fac în regim de urgență și să ajung și la Roma. Pe aeroport, în fața ieșirii, era un domn cu o mașină cu număr de Vrancea care m-a recunoscut, m-a salutat și m-a întrebat dacă nu vreau să mă lase în centrul orașului. Doar că pe drum mi-a spus că are şi un prieten care deține un centru de zbor pentru elicoptere. Și uite așa m-am plimbat cu elicopterul deasupra Romei, iar pilotul cu care am zburat a jucat în Agentul 007, era cascador faimos. A fost una dintre cele mai tari experiențe din viața mea.
„Mi-ar plăcea să fac teatru, dar nu am tupeu să bat la uşile regizorilor“
- Care e cea mai mare neîmplinire a dumneavoastră?
- Faptul că nu mi-am exercitat meseria de actor pe scenă. Am jucat, când eram la Iași, în câteva piese de teatru, apoi m-am îndrăgostit de televiziune și n-am mai avut timp de spectacole. Și asta mi-ar plăcea să se întâmple. Dar nu am tupeu să bat la ușile regizorilor. Mi-a fost mereu rușine pentru că nu vreau să se spună că profit de numele meu. Poate și ei au zis că aș fi bun, dar poate nu accept, de aceea nu m-au contactat. Am mai fost întrebat, însă nu s-a concretizat, din păcate, nimic.