de Carmen Ciripoiu
Olimpia Panciu și Mircea Romcescu fac parte din categoria „titanilor muzicii ușoare românești”, care speră că, odată și odată, lumea se va sătura de surogate și se va întoarce la muzica aceea adevărată. Bonomi, dar echilibrați deopotrivită, cu o atitudine dintr-un amestec de decență, educație și respect, o eleganță aparte și o incredibilă siguranță, Olimpia şi Mircea formează un cuplu formidabil de peste 30 de ani. Ei reprezintă acel unicat a cărui amprentă rămâne în timp. Să plutim pe melodiile nemuritoare ale celor două valori ale României, într-un interviu sentimental.
„Pisicile sunt cea mai mare bucurie a mea”
- În armonie cu toamna, al cărei cortegiu de melancolii și frunze uscate pare că trece prin orice suflet, vă propun o discuție sentimentală. Lumea o știe pe marea artistă Olimpia Panciu, dar mai puțin se cunosc detalii despre femeia Olimpia Panciu. Cum v-ați descrie în doar câteva cuvinte?
- Habar nu ai ce oameni simpli suntem, și eu, și Mircea! Faptul că nu am avut fițe niciodată ne-a ajutat mult în viață. Pentru că întotdeauna am arătat cine şi ce suntem cu adevărat. Avem căsuța noastră, lumea noastră, ne place să fim în armonie cu toți. Și, în plus, sunt lângă noi cei mai buni prieteni, care ne fac viața mult mai frumoasă: pisicuțele. Trăim extrem de discret... Doar strada mea știe că suntem artiști. E cel mai sigur și cel mai bine aşa!
- Ați spus pisicuțele, înseamnă că aveţi mai multe...
- Betty cea urâtă, acum cea frumoasă, e în casă cu noi, dar mai avem afară vreo opt... Au venit de peste tot și, pentru că le-am hrănit, nu mai pleacă! Iar eu, pur și simplu, le ador! E una cu ochi albaștri, zici că e Margareta Pâslaru, pe care vreau să o aduc în casă, dar nu mă lasă Mircea. Ce crezi că fac zilnic? Le fierb gâturi de pui și le bat ca pe șnițele. Și ce e la gura lor, greu de descris în cuvinte. (râde) Avem curte mare, dar cu vecinii e foarte greu să te înțelegi. Zici că nu au suflet... Locuim într-un bloc cu trei etaje și sub nicio formă nu acceptă să intre vreo pisicuţă. Drept urmare, pentru că micuțele dorm în curte, le-am făcut cazemate pentru iarnă. Pisicuțele astea sunt cea mai mare bucurie a mea și a lui Mircea.
„Când bunica mi-a auzit prima dată vocea la radio, mi-a strigat: «Piei, Satană!»”
- Din copilărie a apărut această dragoste pentru animale?
- Cu dragostea de animale eu cred că te naști. Mi-ai amintit de copilărie... În fiecare vară eram la bunici și ce viață mai aveam acolo... Cu verișorii mei, cu caprele... Știu că mă descălțam la poartă. Bunica nu mă suferea deloc, zicea că vorbesc prea mult. Mie îmi plăcea să povestesc despre filme și muzică. Și asta făceam în fiecare seară și toți, familie sau vecini, stăteau cu gurile căscate. Doar bunica Ioana, nu! Apoi, ai mei ardeau oale și le modelau. Erau olari și mi-amintesc că ne jucam pe roata bunicului.
- Ați deprins și dumneavoastră această artă?
- Da, am învățat și olărit, am fost și la Arte Plastice. Apropo de bunica, când mi-a auzit prima dată vocea la radio, mi-a strigat: „Piei, Satană!”. Eram deșteaptă pentru vremea aia. Plecam dimineața la ora 6:00 cu verii pe un deal, cu caprele. Și aia era viața mea. Stăteam pe iarbă, mă uitam la cer și mă întrebam ce se va întâmpla cu mine. Știu că într-o zi am avut parte de cel mai mare șoc. Am trecut printr-o pădure cu câteva verișoare și caprele. Și, la un moment dat, toate animalele au venit la mine, nu înțelegeam ce au. Când, la cinci metri, am văzut... lupul! Era fioros... Verișoara mea a încercat să-l sperie, apoi am luat-o la fugă. Am trecut peste o râpă imensă și când am ajuns acasă nici nu mai puteam să respir. Mi-am revenit după câteva ore. Au plecat apoi bărbații, purtând la brâu cuțitele, în pădure și au găsit o groapă cu un ied îngropat de lupi. Aveam și un cățel mic cu noi care sugea la capre. Mare noroc a avut că el a scăpat. Nu am să uit niciodată acel moment...
Destin: Rusia, boală, injecţii cu seringi de cal, fiori de dragoste!
- Ați spus mai devreme că viața dumneavoastră frumoasă era la țară. Se întâmpla ceva la București?
- La mine acasă, nu a fost niciodată bine. Mama lucra în trei schimburi și m-a dus la căminul de copii săptămânal. Știu că trăgea de mine luni dimineață... Tata nu m-a suportat niciodată, în schimb o adora pe sora mea, mai mare cu trei ani. El și-a dorit băiat, de aceea toată copilăria exact așa m-am comportat. Mă cocoțam pe stâlpi, mă băteam cu toți. Făceam asta doar ca să mă accepte... La școală apăram toate fetele, le salvam de toți. Când mama m-a născut și a venit tata la spital, a întrebat-o: „Aurico, ce-ai făcut?”. Mama i-a spus că a adus pe lume un băiat, dar a fost ger și a murit. Poveste urâtă... Am avut foarte multe probleme cu tatăl meu.
- V-a afectat asta în relația cu bărbații?
- Da, de aceea nu am putut să mă mai apropii de bărbați foarte mult timp!
- Până l-ați cunoscut pe domnul Mircea...
- Eu m-am îndrăgostit de Mircea când i-am auzit muzica. A fost pe sufletul meu. L-am întrebat atunci pe Adrian Romcescu, fratele lui, care era combinat cu o prietenă de-a mea, ce e cu Mircea. A zis că este serios, dar însurat. În momentul acela mi-am propus să nu mă mai gândesc la Mircea, dar nu puteam renunța la muzica lui, care este ceva divin. Și uite așa am rămas îndrăgostită. Norocul meu, dacă pot să spun așa, a venit într-un turneu în Rusia, de o lună, pe care l-am făcut cu Petre Geambașu. La un moment dat, Mircea s-a îmbolnăvit. Și au venit rușii și i-au făcut injecții cu seringi de cal. Cât a putut să sufere, bietul de el! Ca un puiuţ de pisică era... Un coleg de-ai lui Mircea m-a rugat să mai stau cu el, să nu se simtă singur. Și atunci am aflat că se despărțise! În acel moment, mi-am spus că eu pe ăsta nu-l mai las! (râde) Doamne, și acum îmi amintesc ce ochi avea... De la Dumnezeu a fost relația asta a noastră. Eu așteptam să găsesc pe cineva, să-l iubesc din priviri. Și așa s-a și întâmplat. Când ne-am întâlnit privirile, am simțit un fior. Eram moartă după el, dar fără să-i arăt. Asta ne-a fost soarta.
„Au existat distorsiuni între noi doar când am revenit în România, a fost greu cu adaptarea”
- Câți ani de căsnicie aveți? Care a fost secretul relației dumneavoastră?
- 30 de ani! Familia e bateria vieții mele. Cât privește secretul, cel mai important este să ai o relație sinceră, fără minciuni, să ai încredere totală în partener. Fără complotul soacrei și implicarea familiei.
- Să înțeleg că soacra dumneavoastră a fost poamă acră?
- Să nu crezi că în viața noastră n-au existat intrigi și comploturi. Soacră-mea nu prea a suportat femeile din viața lui Mircea și nici din cea a lui Adrian. Știi ce e ciudat? După ce se despărțeau de ele, începea să le iubească. Cât timp erau împreună, nici una nu era bună!
- Au fost momente grele în căsnicie?
- Noi ne înțelegem extraordinar, dar cel mai dificil ne-a fost când ne-am întors din Danemarca. Nu puteam să ne acomodăm. Au existat mici distorsiuni între noi.
„Am vrut să înfiem un copil, însă danezii ne-au spus că la 40 de ani suntem prea bătrâni”
- De fapt, care a fost motivul pentru care v-ați întors?
- Am făcut în Danemarca tot ce am vrut. Am ajuns la cel mai înalt nivel și atunci am hotărât să venim în România. În Danemarca aveam o casă superbă, foarte mare, situată pe o stradă numai cu vile și toți erau curioși să afle cine suntem. Eram totuşi străini pentru ei. Într-o zi, o vecină de peste drum tăia gardul viu și mi-a spus că trebuie să fac și eu la fel. Ca să nu cadă în curte. Noi aveam 1.000 de metri pătrați împrejmuiți de gard viu, așa că am cumpărat o mașină specială. Veneau copiii danezilor lângă mine, și fetițe și băieți, și le ceream să mă învețe limba lor. La capitolul copii, n-am avut noroc, nu a fost să fie! Am vrut să înfiem, însă danezii au spus că la 40 de ani suntem prea bătrâni și nu mai putem adopta. Le era frică să nu rămână orfan. Apoi, noi bântuiam, cine să aibă grijă și de copil? Dacă ar fi fost pe cale naturală, era altceva. De aceea cred că ne-am atașat atât de mult și de animale.
- Apropo de limba străină. A fost greu până ați reușit să stăpâniți daneza?
- Am învățat-o după televizor, dar am făcut și cursuri. Pentru Mircea a fost mult mai ușor, el are mare talent nativ... Revenind la copii, veneau în curte să asculte cum repetam melodiile. Puneam scăunele în sufrageria imensă și erau fascinați de piesele noastre în engleză și ce reușisem să știm și în daneză. Apoi, au început să vină cu părinții. Era mereu concert la noi în grădină. M-aș întoarce oricând în Danemarca... Și Mircea îmi spunea că n-ar fi rău să facem asta. Doar că am cumpărat aici multe lucruri, este studioul, deși acum nu prea mai avem ce să facem cu el. (râde amar) Pensia mea de artist este de 360 de lei. Cine m-a pus să fiu artistă? Dacă nu era pensia din Danemarca, cu ce ne-am fi descurcat? Și dacă am vrea să fim difuzaţi la televiziune sau la radio, trebuie să scoatem noi bani din buzunar. Mă bucur că am cunoscut o altă țară, care m-a reformat. Când îl auzeau danezii pe Mircea cum cântă la chitară, cădeau în genunchi în fața lui și îi cereau extra număr.
„Îmi place să desenez. Fac portrete superbe”
- În perioada în care ați locuit în Danemarca, v-ați exploatat și talentul la desen, fiind specialistă în portrete în creion. Și ați făcut bani din propriile creații. Ați reușit să vă faceți remarcată și în România?
- Desenez mereu și totdeauna am făcut asta, când aveam timp liber. Fac portrete... Cred că toți groenlandezii sunt desenați de mine. Când am ajuns în țara lor, Mircea acorda piane. Nu făcuse niciodată așa ceva, dar învățase la Conservator. Lucra trei-patru ore și lua foarte mulți bani. Eu am desenat totdeauna ce-am avut în față. Nu sunt ca Popa Popas. Nu am făcut carieră în desen în România. A fost cerere și ofertă. Cine vine cu un copil la mine, îi fac imediat portretul.
- Care a fost primul portret pe care l-ați zugrăvit?
- Prima dată am făcut un cal, o pisică și niște artiști. Dar când m-am apucat să desenez după model, l-am imortalizat pe pictorul Dumitrescu Gheață. Și mi-a ieșit minunat! În turnee, pe litoral, unde stăteam trei luni vară de vară, desenam în hotel. Odată m-am așezat lângă shop și a venit un bărbat, care m-a întrebat dacă am autorizație. A trebuit să-l sun pe șeful Litoralului.
„Mircea stă mai mult în studio și face niște piese de plângi, pe care le urcă pe YouTube”
- Se spune că atunci când vrea să izbândească în dragoste, o femeie trebuie să fie și gospodină, și să gătească. Cu ce vă răsfățați soțul și prietenii?
- Nu sunt atât de gospodină cum se crede. Sunt o persoană care face doar strictul necesar. Iar Mircea este un bărbat care nu cere decât șnițel pane din pui. E preferatul lui. În rest, adoră să mănânce legume, fructe, roșii cu brânză. Sunt o femeie fericită și din punctul ăsta de vedere. E foarte comod pentru mine. În plus, nu mai vine nimeni la noi de când cu pandemia asta. Stăm mai mult izolaţi, în lumea noastră.
- Mi-ați anticipat următoarea întrebare... Cum simțiți perioada aceasta a pandemiei? Cel mai mult au avut de suferit artiștii...
- Greu, ca toată lumea. Când ieșim afară, nici nu mai știm câte măști să ne mai punem. Mircea stă mai mult în studio și compune niște piese de plângi, pe care le urcă pe YouTube. E o mare durere! Eu cânt prin casă, cânt cu el, mai scriu texte. Radioul ne-a băgat în uitare. Cei mai mulți artiști sunt total marginalizați...
Mircea Romcescu: „Olimpia mi s-a părut totdeauna peste nivelul meu, într-o ligă superioară, nu mi-am permis să o abordez“
- Domnule Mircea Romcescu, poveste de dragoste precum a dumneavoastră întâlnești, poate, odată în viață. Când v-ați dat seama că Olimpia Panciu este femeia vieții?
- Eram după divorțul de prima mea soție, Diana, și lucram împreună de ceva timp și în TVR, dar și în formația „Star 2000” a lui Petre Geambașu. Eu pusesem ochii pe Olimpia de ceva vreme, petrecând așa de mult timp împreună, dar nu-mi permiteam să o abordez. Ea mi s-a părut totdeauna că era mult peste nivelul meu, într-o „ligă superioară” din toate punctele de vedere. Așa că am așteptat să facă ea un prim pas. S-a întâmplat după turneul din URSS, de care a povestit și Olimpia, când am nimerit împreună în aceeași cușetă de tren, bineînțeles și cu alți colegi. Dar ne-am putut arunca destule ocheade, încât să ne dăm seama că trebuie să încercăm. Peste puțin timp, Olimpia m-a invitat la o prietenă de-a ei, Ani, ca să vedem niște filme pe videocasetofon. Nu cred că mai știe nimeni astăzi ce-i ăla, dar atunci erai barosan dacă deţineai așa ceva. La un moment dat, Ani s-a dus la culcare, iar noi am rămas împreună pe canapea, unde ne-am sărutat pentru prima oară. Și ne-am dat amândoi seama că mai vrem... Restul este poveste, așa cum sunt toate poveștile de dragoste care dăinuie peste decenii. Ce spun acum se întâmpla în toamna lui 1983, așa că nici nu-mi vine să cred câți ani au trecut...
- Au existat gelozii masive între dumneavoastră?
- Nu, amândoi am știut totdeauna ce vrem de la viață. Eu sunt sigur că atuul nostru a fost că lucram în același domeniu, ne completam reciproc în mod ideal, ne admiram și ne respectam sincer unul pe celălalt. Exact cum o facem și acum! Și chiar dacă ne-am mai și certat, am și ridicat tonul câteodată, nu ne-am insultat, nu ne-am vorbit urât sau disprețuitor niciodată. Fiindcă suntem amândoi convinși că acestea sunt lucrurile care nu pot fi nici uitate, nici scuzate!
„Stilul din Danemarca, fără fiţe, ne-a venit «mănuşă»”
- Ce personalități v-au aplaudat la scenă deschisă?
- Cel mai important pentru mine a fost Ivan Pedersen, fondatorul, compozitorul și producătorul grupului Laban, ştiut și în România, cu discuri care s-au vândut în sute de mii de exemplare, nu doar în Scandinavia, dar și în Germania sau Olanda. Apoi l-am cunoscut pe Tommy Seebach, compozitor și interpret danez, dublu finalist la concursul Eurovision din partea Danemarcei. Poate cel mai important este, totuși, Johnny Logan sau „Mister Eurovision”, triplu câștigător al finalei concursului european, cunoscut cu superhit-ul „What’s Another Year”. Am stat cu el la masă câteva ore, după terminarea selecției Eurovision 1993 Danemarca, la Odense (orașul povestitorului Hans Christian Andersen), unde am ajuns datorită admiterii piesei mele „Bohemian” în finala scandinavă, care acolo se numește Melodi Grand Prix. Johnny Logan era invitatul de onoare al Televiziunii Daneze și ne-am întreținut mai multe ore, la masa festivă organizată de DRTV (televiziunea publică daneză), unde am realizat încă o dată ce înseamnă să fii cu adevărat „vedetă internațională” în lumea civilizată.
- Și cum sunt vedetele internaționale, domnule Romcescu?
- Nici urmă de îngâmfare, nici strop de aere de vedetă, un om absolut normal, plin de respect pentru ceilalți muzicieni, care vorbea fără pic de infatuare despre orice. Inclusiv despre eșecurile pe care le-a trăit și el, ca orice mare artist, de-a lungul carierei. Olimpiei și mie ne-a venit „mănușă” stilul și comportamentul din Dane- marca, pentru că și noi am fost dintotdeauna oameni normali, fără fițe, care au discutat cu toată lumea de la egal la egal. Credem, sincer, că atunci când ai avut șansa să reușești în carieră, ești și mai obligat să rămâi cu picioarele pe pământ, să fii modest, dar nu umil, să tratezi lumea cu același respect pe care ţi l-ai dori tu însuți.
Amintiri despre Melodi Grand Prix şi marele maestru Sile Dinicu
- Ce moment deosebit din cariera dumneavoastră nu-l veți uita niciodată?
- S-a întâmplat în 1997, la repetiția pentru Melodi Grand Prix, selecția Eurovision din Danemarca, a doua pentru mine în calitate de compozitor și producător muzical. Se repeta melodia mea „Hyldest til livet”, adică „Tribut adus vieții”, iar clapetistul trupei televiziunii daneze nu reușea deloc să reproducă în mod corect o mică frază muzicală de șase note, scrisă chiar de mine pe partitura lui. Și pierdeam timpul, pentru că de câte ori ajungeau la acel pasaj muzical, omul greșea notele și trebuia luat totul de la capăt. Să nu uităm că show-ul era 100% live și toată lumea, inclusiv orchestra, cântau pe bune. Atunci eu m-am „precipitat” spre pianist și pentru că nu aveam loc să ajung lângă el din cauza unei alte clape puse acolo, am interpretat pasajul respectiv stând vizavi, în spatele clapei. Cu alte cuvinte, am cântat pasajul de câteva ori, ca să-l poată reține omul, exact pe dos, cu fața către spatele pianului. Mie nu mi s-a părut nimic extraordinar, dar Olimpia, care asista la repetiție, mi-a spus după aceea că tuturor muzicienilor, inclusiv dirijorului, li se făcuseră ochii cât cepele. Erau complet șocați, cum poate un om să cânte la pian... invers!
- Și ați mai avut parte de un astfel de episod?
- Mi-amintesc că am făcut un gest impardonabil, de a-l ajuta pe maestrul Sile Dinicu, în 1973, la Festivalul Mamaia, unde, la vârsta de 16 ani, eram violonist în orchestră. Când am auzit o notă falsă cântată de una dintre cele patru trompete ale Orchestrei de Estradă Radio, am ridicat arcușul și am zis în gura mare: „Trompeta a doua cântă si becar în loc de si bemol”. Nu s-a bucurat deloc Maestrul și chiar l-a luat deoparte, la prima pauză, pe tatăl meu, care era concert-maestrul orchestrei, și l-a rugat să-mi interzică să mai corectez note cât este el acolo. Fiindcă-i știrbea din autoritate! Dar ce știam eu? Voiam doar să ajut, să nu mai pierdem timpul, pentru că și așa era groaznic de cald în Teatrul de Vară din Mamaia, la ora prânzului. Eu sunt înzestrat cu acel auz absolut, de aceea fac lucruri fără pic de efort, în mod natural.
„Crăciunul copilăriei a fost cu brad şi parizer atârnat cu un cârlig în el şi ne rugam să nu ne bată tata“
- Se apropie Crăciunul. Cum era Nașterea Domnului în copilărie? Ce dar primit de la Moș Crăciun nu îl veți uita niciodată?
- Crăciunul copilăriei a fost cu brad și parizer atârnat cu un cârlig în el, ca să mâncăm și noi ceva. Câteva globulețe și, în rest, golaș. Nu aveam mari bucurii, rar câte o portocală. Cadouri? Nu am primit niciodată cât am fost copil! Ne bucuram că vedeam bradul. Mai târziu, mi-am făcut singură cadouri. Tata niciodată nu aducea bani în casă, iar mama s-a chinuit mult să ne crească. De Crăciun ne rugam să nu ne bată tata! Era nebun și bețiv. Odată, a snopit-o atât de tare pe mama, că am vrut să-i dau cu scaunul în cap. Sora mea, Mariana, s-a prăpădit anul ăsta. Dumnezeu s-o ierte, dar semăna leit cu tata! Nu am fost în relații bune niciodată. De mici ne băteam... Cânta frumos și ea, dar nu a vrut niciodată să facă din asta o profesie. I-a plăcut să fie manichiuristă. A fost, însă, odată cu mine la o emisiune. Titus Munteanu a insistat atunci să o aduc.
„Când m-am întors de la Ierusalim, parcă aveam ceva în plus faţă de toţi ceilalţi“
- Ați ajuns vreodată în Ţara Sfântă?
- Da, o singură dată. Mi-am dorit enorm și Dumnezeu a făcut atunci posibil acest lucru. Am fost într-un turneu cu genialii actori Bimbo Mărculescu și Nae Roman. Se întâmpla undeva prin 1971, 1972. Mi s-a tăiat respirația când am văzut Mormântul Sfânt și Zidul Plângerii. Îmi venea să pup zidul, am pus bilețele pentru toată lumea. E ceva divin, am simțit că mă purific. Mă întrebam ce e cu mine acolo. Când m-am întors, m-am simțit mai stăpână pe mine, parcă aveam ceva în plus față de toți ceilalți. O pace nemaipomenită!
„Am câştigat Selecţia Eurovision pentru Danemarca, în 2002, cu piesa «Tell Me Who You Are»“
- Cu ce amintiri ați rămas din Danemarca?
- Deși am ajuns în cele mai frumoase și mai luxoase locuri, inclusiv la un vechi castel, lângă Copenhaga, pentru mine contează doar ceea ce e legat de compoziție, producție muzicală și muncă de studio. Acestea sunt zonele în care mă simt cel mai bine, și am reușit să urc la nivelul de top și acolo, în Danemarca, și la televiziune, și la radio, dar și la mari case de discuri, cum ar fi Warner/Chappell, Sony Music, sau Universal Denmark, unde am imprimat discul cu „Tell Me Who You Are”, piesa care a câștigat Selecția Eurovision din Danemarca, în 2002. Unde semnez și muzica, și textul, inclusiv în limba daneză. Dar și producția muzicală, alături de Ivan Pedersen, de care am amintit anterior. Am mai obținut premii și la concursul „Billboard Song Contest”, de trei ori, și la „Unisong”, unde am luat Mențiunea de Onoare. Un concurs unde s-au prezentat peste 4.200 de piese din toată lumea! Pentru mine și Olimpia, Danemarca a fost o a doua casă, primitoare și generoasă, iar noi ne-am simțit exact ca peștele în apă într-o societate extrem de corectă, unde meritele sunt recunoscute chiar dacă nu ești de-al lor. Fără intervenții, atenții, ori de-a dreptul șpăgi... După cum se știe, Danemarca este cea mai puțin coruptă țară din lume, nu doar din Europa, cu un coeficient dat de Transparency International la 9,90, fiindcă 10 nu s-a pus niciodată! Dar mă opresc aici, nu vreau să creadă românii că îi laud peste măsură pe danezi. De altfel, nu le plac laudele, spun că nu-i ajută cu nimic. Mai bine să le zici dacă au ceva de corectat, fiindcă așa îi ajuți să fie și mai buni, şi mai buni...