de Adelina Constantin
Tudor Chirilă este un artist multivalent, el fiind cunoscut de public în mai multe ipostaze - actor, muzician talentat, solist al trupei Vama -, dar şi unul dintre antrenorii cu rezultate semnificative ale emisiunii-concurs „Vocea României”, reuşind să câștige cinci ediții ale acesteia. Fiu al jurnalistului şi scriitorului Ioan Chirilă şi al actriţei Iarina Demian, Tudor a moştenit, probabil, de la mamă - talentul artistic, iar de la tată - uşurinţa de a scrie versuri pentru piesele sale, dar și texte pentru blogul său, care au fost reunite în volumul „Exerciții de echilibru”. A jucat atât în piese de teatru, cât şi în cinematografie, dar îşi doreşte să facă mai mult film. Ce amintiri ale copilăriei sale sunt de neuitat pentru artist? Ce „lecţii” a învăţat de la regizorii cu care a lucrat, de la părinţii săi, dar şi de la propriii copii? Cât de complexă este munca în emisiunea „Vocea României” şi de ce a renunţat la trupa Vama Veche pentru Vama? Răspunsuri ale acestor întrebări pot fi citite în interviul acordat în exclusivitate revistei „Taifasuri”.
„Sunt actor şi muzician şi asta îmi ocupă cel mai mult timp”
- Sunteţi un artist polivalent: actor, cântăreţ, compozitor, producător, scriitor... Deci, un artist de succes. Există o rețetă a succesului?
- Nu sunt în niciun caz atât de multe. Scriitor aş zice că este foarte mult spus, aş scoate chestia asta de pe listă. Chiar dacă am adunat nişte texte scrise de-a lungul anilor într-o carte, asta nu mă face scriitor. Producător sunt prin nevoie, pentru că produc în cadrul formației și pentru că am mai produs şi cu/pentru alţi artiști, e adevărat, dar n-aş putea să spun că e un job permanent, m-aş limita să spun că sunt un actor şi un muzician, un cântăreţ şi că asta, de fapt, îmi ocupă cel mai mult timp. Legat de succes, nu există o reţetă generală. Cred că succesul are şi el definiții fluide, care sunt diferite pentru diverse categorii de oameni, este o chestie relativă. Nu cred că există succes în ziua de astăzi ca o definiție unică şi care are niște parametri - dacă ai făcut asta şi asta, ai succes. Sigur că pentru un cântăreț de jazz, este un alt tip de succes decât pentru cineva care iubeşte muzica pop. Un cântăreț de pop trebuie să fie supercunoscut, să aibă cântece la radio, să fie foarte prezent în social-media, să fie adulat. Un cântăreț de jazz măsoară succesul altfel - în reușita concertelor, în trupa din care face parte, în instrumentiştii cu care lucrează, în festivalurile la care reuşeşte să ajungă... Nu este interesat şi nu cuantifică succesul în numărul de apariţii de la televiziunile generaliste, din media. Aşa că, dacă pentru succes există definiții diferite, probabil şi pentru a ajunge la succes există rețete diferite.
„Horațiu Mălăele m-a învățat că nu trebuie să caut să fiu comic cu orice preț, ci doar atunci când textul îmi oferă combustie comică. Iar Ducu Darie mi-a arătat cum se pun luminile”
- În teatru aţi jucat în piese precum „Mireasa mută”, „Trei femei înalte”, „Comedia erorilor”, „Iluzia comică” sau „Coada” - la Teatrul de Comedie, la Teatrul „Bulandra” şi la alte teatre. Astfel, aţi colaborat cu unii dintre cei mai valoroşi regizori români, printre care Alexandru Tocilescu, Alexandru (Ducu) Darie, Alexandru Dabija, Gelu Colceag, Horaţiu Mălăele. Povestiţi-ne, vă rugăm, câteva amintiri legate de aceste colaborări.
- Toate sunt colaborări importante. Am învățat foarte mult din aceste colaborări cu regizori mari. Mi-aduc aminte, mai degrabă decât de întâmplări, de lecții pe care le-am primit. Una dintre lecţiile de comedie pe care am primit-o de la Horațiu Mălăele a fost atunci când Horațiu m-a învățat că nu trebuie să caut să fiu comic cu orice preț şi că este foarte important ca atunci când joci, să încerci să te suprapui cu textul, adică să fii comic atunci când textul îți oferă combustie comică. Dacă textul nu are combustie comică, nu trebuie neapărat să cauți comedia, să cauți să fii simpatic, să te strâmbi sau mai știu eu ce să faci ca să ajungi la comedie acolo unde nu ești susținut de text. Mi s-a părut un lucru foarte important, după care m-am ghidat în cariera mea ulterior, când am făcut comedie. Am mai învățat foarte multe lucruri de la Ducu Darie, mai ales, surprinzător, la capitolul de lumini. Întotdeauna m-a preocupat să văd lucrurile care sunt adiacente unui spectacol. Şi de la Ducu, dincolo de teatru şi de a-l vedea pe el la lucru ca regizor, şam învățat foarte mult light design, pentru că el a fost unul dintre light designerii cei mai buni din teatrul românesc. Rămâneam cu el când făcea lumini după spectacolele lui sau după cele în care ne-a ajutat cu conceptul de lumină - cum a fost „Chirița”, de exemplu, la Teatrul de Comedie. Rămâneam seara după repetiții şi învățam de la el şi furam cum se fac luminile, care sunt principiile şi cum gândea el să lumineze un spectacol. Lumina, la Ducu Darie, era un eveniment în sine, lumina era un actor din distribuție, un al nu-știu-câtelea actor. Am învățat chestia asta şi mi s-a părut supertare. Trebuie să ştii ce-ţi dorești la capitolul lumini ca regizor, pentru că acela cu care lucrezi e doar un operator de lumini. Teatrele, acum, au mai degrabă operatori de lumini decât light designeri. Light designerul este, de fapt, un scenograf al luminii, este la fel de important ca și scenograful. Poți să ai un decor supermișto care să fie luminat prost, să aprinzi lumina pe el cu orice preț. Şi Ducu avea această chestie extraordinară. El spunea că nu trebuie să simți de unde vine lumina, nu trebuie să vezi sursa de lumină, nu trebuie să vezi cum se generează, pui un reflector pe o suprafață albă, care va reflecta lumina într-un anumit fel. El îşi construia foarte atent totul şi foarte multe principii de luminare le-am învățat de la el. La fel, ideea că fața actorului nu trebuie să fie luminată tot timpul, că actorul nu joacă doar cu fața, ci cu toată energia lui. Câteodată poți să ai un monolog în penumbră și să fie la fel de puternic ca și cum ai pune un reflector pe actor. Ducu nu era neapărat un fan al luminii directe, care vine din față, el era fanul luminii laterale, fanul luminii de sus, era pentru alte poziții. Adică nu reflectorul ăla care îți bate din față și, în același timp, luminează totul în spatele tău. El încerca să lumineze fără să vezi umbrele oamenilor pe perete. Foarte multe am învăţat stând pe lângă el. Asta mă ajută pentru a şti să cer ceva. Acum, dacă fac un spectacol și lucrez cu cineva sau am un concert, știu ce să cer, știu ce se poate și ce nu se poate. Şi asta e important.
„Când compun, mi se pare mult mai simplu să lucrez «la comandă» și sub presiunea timpului”
- Aţi scris şi ilustraţia muzicală pentru unele piese de teatru. De unde vine inspiraţia, ideea liniei melodice pentru a ilustra dramaturgia?
- E mult mai ușor să lucrezi „la comandă”. Când lucrezi „la comandă”, în primul rând ai o poveste care dictează un ritm, iar acesta dictează o idee sau un gen, ai cuvinte care dictează şi ele. Dacă doi oameni se sărută pe scenă ori au o scenă noaptea, undeva - poate într-un hambar - și au un moment de dragoste -, sunt niște informații care pot să te ducă la un gen. Ai variante - poți să faci o muzică melancolică, romantică, ce te poate duce în zona asta. Sau, dimpotrivă - dacă e comedie, poți să faci un sărut cu „metale” de rock și să obţii un efect comic. Te poți juca în funcție de ce vrea regizorul și de concept. Dacă regizorul știe ce-și dorește şi ce caută, poți să te joci cu această dualitate, poți căuta un gen sau altul și e mult mai simplu. Când faci muzică pentru tine, câteodată, dacă nu-ți place ție foarte mult, dacă nu te inspiră pe tine, e mult mai greu. Mi se pare mult mai simplu să lucrezi la „comandă” și mi se pare și mai simplu să lucrezi sub presiunea timpului. Pentru că atunci trebuie să livrezi, nu ai timp să „arzi gazul”.
„Lucrul meu cu concurenții e partea cea mai frumoasă de la «Vocea României»”
- De mulţi ani, publicul vă urmăreşte în emisiunea „Vocea României”, care se află la al 11-lea sezon. Vorbiţi-ne despre culisele show-ului.
- „Vocea României” este o producție impresionantă, complexă. Lumea poate nu-și dă seama de nivelul de muncă, de ce se întâmplă într-un termen foarte scurt. Zilele noastre de filmare durează în jur de 12 ore, chiar mai mult. Pentru tot ce se vede acum în desfășurare, la televizor, s-au terminat audițiile pe nevăzute, care se filmează în două sau trei zile, se iau decizii rapide şi foarte complexe. Nu este simplu să te afli în scaunul ăla, încercând să fii tot timpul echitabil şi corect vizavi de tine, de întoarcerile tale. Pe de altă parte, e nevoie să faci o strategie care să-i ajute pe toți concurenții tăi. E un volum de muncă mare. De exemplu, într-o perioadă foarte scurtă, concurenţii trebuie să învețe foarte multe piese. Fiecare echipă are șapte piese, iar tu, ca show, ca producţie, trebuie să faci 28 de piese într-un timp foarte scurt. Lucrul meu cu concurenții e partea cea mai frumoasă de la „Vocea României”, este partea care m-a ținut atât de mult în showul ăsta, pentru că am posibilitatea să-mi exersez niște valențe pedagogice, într-un loc în care nu am o asemenea responsabilitate cum aș avea într-o școală. Cred că pentru a fi profesor trebuie să fii extrem de responsabil față de ceea ce le predai unor copii, față de cum le predai acelor copii. E una dintre cele mai grele meserii pe care le cunosc. Și mi-ar fi frică s-o încerc direct într-un loc instituționalizat, ca să zic așa. La „Vocea României” am posibilitatea asta - de a lucra într-un mod mult mai relaxat cu niște concurenți care încep să înțeleagă mult mai bine căci sunt mai aproape de perioada adultă. E adevărat, sunt și adulți, sunt concurenţi de vârste diferite, dar trebuie să faci și un pic de psihologie cu ei, ceea ce iarăși îmi place, am posibilitatea să încurajez oamenii. Sunt și momente tensionate, și momente în care văd rezistența la schimbare şi îmi dau seama cât de complicat este pentru un om să se schimbe, mai ales ca adult, într-un timp scurt. Dar toate astea aduc foarte multe bucurii, este un lucru foarte gratificant.
- Echipa dumneavoastră a câştigat trei ediţii consecutive ale concursului. Câte ediții ați câștigat în total?
- În total am câștigat cinci ediții ale emisiunii „Vocea României”.
„Sunt mulți care nu înțeleg că nu depinde doar de alţii ca să ia avânt în cariera lor, ci mai ales de ei”
- Ce simte un antrenor când vede că elevii lui sunt cei mai buni?
- Mie nu-mi prea place să discut în termeni de genul „cei mai buni”, însă mă bucur când momentele lor ies foarte bine și mi-am dat seama că e foarte greu să stai în scaunul de antrenor când îți cântă copiii cu care ai lucrat intens și care ți-au acordat încredere, au mers pe mâna ta. Ei fac o piesă și eu stau acolo, pe acel scaun, în fiecare moment gândindu-mă, cu frică, cum o să le iasă fiecare notă - sau dacă o să le iasă -, trăiesc alături de ei. Și atunci, în momentul în care le iese, e o bucurie extraordinară. Nu judec în termeni de „cei mai buni”, ci în momente frumoase, memorabile, care să facă oamenii să zică: „Uite, se mai fac lucruri mișto la «Vocea României», a meritat să mă uit și sezonul ăsta”.
- Care este secretul muncii în echipă? Aceste echipe s-au păstrat şi după finalul ediţiilor show-ului? Aţi colaborat ulterior cu elevii dumneavoastră?
- Aici e important de menționat că există o iluzie... Cum că dacă ai venit la „Vocea României” și ai avut succes, ai succesul asigurat şi după show. De fapt, nu este așa. „Vocea României” este o producție uriașă, care te pune în valoare într-un timp scurt, într-o lumină de superstar, dar după aceea te întorci la viața adevărată. E ca şi cum viața ta se transformă pentru o lună într-un show frumos, dar apoi trebuie să revii cu picioarele pe pământ și realizezi că lucrurile nu merg chiar atât de simplu cum au mers la „Vocea României”. Acolo există o echipă întreagă care este cu ochii pe tine şi este concursul. Emisiunea e difuzată la ore la care ai un public numeros pe care nu-l vei mai avea niciodată, două milioane de oameni se uită la tine. Iar apoi, concurenţii cred că lucrurile pot merge tot așa. Noi nu putem să ținem echipele astea în continuare după „Vocea României”, mai ales că unii dintre concurenți nu au performat la nivelul emisiunii. Sunt câteva excepții, dar sunt şi mulți cei care nu înțeleg că nu depinde doar de producător, de compozitor sau de manager să ia avânt cariera ta, ci depinde mai ales de tine. Așa că da, poți să înveți să lucrezi în echipă, dar apoi trebuie să încerci să-ți construiești tu singur o echipă, să o convingi să-ți stea alături. Prin echipă înțeleg mai multă lume care face muzică sau care te ajută în sens muzical.
„Am constatat că de multe ori piesele Vama sunt asociate cu balade Vama Veche”
- În anul 1996, aţi fondat trupa Vama Veche cu care aţi lansat albume de succes - „Nu am chef azi”, „Nu ne mai trageți pe dreapta”, „Am să mă-ntorc bărbat”. Cum a apărut ideea formării trupei şi care au fost motivele reale ale desfiinţării acesteia?
- E o întrebare foarte complexă, la care nu poți răspunde într-un singur interviu. Trupa s-a înființat pentru că am avut norocul să ne întâlnim mai mulţi oameni care, fiecare în felul lui, iubea muzica. A fost o întâlnire salutară, o întâlnire care ne-a schimbat pe fiecare dintre noi, au fost prietenii care s-au creat acolo, a fost mentorat. Eu eram cel mai mic din trupă, cred că am avut mult de oferit, dar am avut şi mult de învățat. Au existat momente extraordinare la care și acum mă uit cu uimire. Mă bucur că s-a putut întâmpla povestea asta, Vama Veche, și sunt recunoscător că s-a întâmplat. Despărțirea noastră s-a produs, din punctul meu de vedere, tot de la diferențe ireconciliabile privind muzica și felul în care noi făceam muzică, dar şi faţă de felul în care vedeam managementul trupei în continuare. E o discuție extrem de lungă, care s-ar vulgariza dacă aș încerca să acopăr motivele despărțirii - care țin de mai mulți factori, de context, de natura noastră, de ego-ul fiecăruia. Ar fi prea simplist să public motivele despărțirii trupei Vama Veche într-o întrebare dintr-un interviu.
- Noua trupă - Vama - ce a adus în plus?
- Trupa Vama a adus, pentru mine, un alt tip de muzică, de orchestrație, un alt tip de versuri, a continuat, într-un fel, prin anumite piese. De exemplu, e foarte interesant că „Perfect fără tine” este percepută mai degrabă ca o piesă Vama Veche decât ca o piesă Vama. Dar toată lumea știe că piesa „Copilul care aleargă către mare” este o piesă Vama. Sunt piese care reprezintă „semnături” foarte clare Vama și piese care sunt asociate unor piese Vama Veche. De exemplu, „Victoria ta” este o baladă evident Vama. Dar am constatat că de multe ori piesele Vama sunt asociate cu balade Vama Veche, cum ar fi „Zmeul” sau „Cu tine”. Mă bucură faptul că am avut și eu ceva de spus din punct de vedere stilistic, al versurilor, fiindcă atât piesele Vama Veche, cât și piesele Vama au versuri scrise doar de mine, cu câteva excepții - de numărat pe degetele de la o mână. Peste 60-70 de cântece, în toți anii ăștia, au versurile mele. Acesta este un liant între Vama Veche și Vama, chiar dacă temele se mai schimbă. „Undeva, în Vamă” este un cântec în care iarăși abordăm Vama Veche într-un fel diferit, sunt niște lucruri distincte în orchestrație și în compoziție.
- Cum l-aţi convins pe maestrul Victor Rebengiuc să filmeze în videoclipul „Copilul care aleargă către mare”?
- I-a plăcut povestea și cred că poate i-a plăcut și de mine. I-a plăcut și muzica și a acceptat. Noi n-am insistat foarte mult, pentru că nimeni nu vrea să invite un actor de talia domnului Rebengiuc să facă parte din ceva ce nu i-ar plăcea. Pentru noi a fost extraordinară colaboarea cu el, i-am dedicat acel videoclip în care el a fost magistral. Au fost 17 ore de filmare de un profesionalism ieșit din comun, n-am ce să zic. Supertare!
- În spatele tuturor acestor reuşite artistice există o doză de „nebunie”?
- E o întrebare retorică. Nu știu, habar n-am. Există foarte multă muncă, am avut perioada - să zic - mai nebună, am avut apoi o perioadă mai liniștită. Nu știu cum să traduc „nebunia” actoriei. În chestia asta sunt lucruri comune. Da, trebuie să fii un pic „nebun” ca să fii artist, dar mai degrabă în sensul unei deschideri faţă de lume decât în sensul unui comportament special.
„Nu mi-am descoperit încă identitatea morală”
- Aţi avut, pe parcursul anilor, unele colaborări cu alţi artişti. „Degeaba ai cinci stele/Dacă ele sunt căzătoare” - sunt versuri din piesa „Stele căzătoare”, cântată împreună cu Puya. Care este mesajul pe care l-aţi gândit, când aţi hotărât să cântaţi împreună?
- Eu nu am participat la piesa asta decât ca vocalist. Versurile erau gata. Și mie mi s-a părut o piesă care, cumva, era exclusiv nostalgică, o nostalgie frumoasă. Erau niște versuri în refren pe care le-aș fi putut scrie și eu, iar refrenul mi s-a părut cantabil. Aşa că am zis „De ce nu?!”. Era prea mare potriveala - și la versuri, și la muzică. Și am zis da, dădea bine pentru voce. Dar trebuie să fiu corect și să spun că nu am nicio contribuție la versuri sau la muzică.
- Spuneţi-ne, vă rugăm, un vers sau un aforism care să vorbească despre identitatea dumneavoastră morală.
- Nu mi-am descoperit identitatea morală încă. E o chestie pe care o căutăm constant.
„De la tata am învăţat bunătatea şi importanţa cititului, de la mama - cum să fiu un actor bun“
- Aţi lucrat alături de mama dumneavoastră, actriţa Iarina Demian, în piese ca „A fost odată în Brooklyn”, „O tată, sărmane tată, mama te-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist”, „Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei”, „O lume pe dos”. Cum se desfăşoară acest tip de muncă în familie? Comportă dificultăţi în plus?
- Da, e dificil să lucrezi cu cineva din familie, pentru că de foarte multe ori se aduc acasă conflictele sau tensiunile creative. Tensiunile inerente lucrului dintre un regizor și un actor pot fi aduse acasă ori pot fi aduse în timpul care este alocat familiei. S-a întâmplat de foarte multe ori la începuturi. După aceea, am reușit să gestionez mai bine lucrul ăsta. Pe de altă parte, să lucrezi cu un membru atât de apropiat al familiei tale e şi o plasă de siguranță. Știi bine că te va urmări și nu te va lăsa, nu te va abandona și, nu în ultimul rând, că va fi foarte onest cu tine, poate mult mai onest decât un regizor care nu te cunoaște și nu știe cum să te ia şi care abordează relaţia mai stingher. Ce m-a bucurat întotdeauna este că maică-mea mi-a zis şi când a mers, şi când nu a mers ceva și a fost extrem de onestă cu mine. Și asta mi s-a părut foarte important. Eu am nevoie ca atunci când lucrez să am un feedback complet cinstit, ca să știu exact unde mă aflu. Să mi se spună „Uite, aici îți iese, aici nu-ți iese, la partea asta mai ai de lucrat, nu-mi place râsul tău, e fals și trebuie să mai lucrezi la râsul ăsta”. Eu o să spun „OK, spune-mi toate chestiile astea, fii foarte onest cu mine, zi-mi-le, pentru că dacă nu mi le zici, am sentimentul că este bine ce fac”. Pe de altă parte, și eu am îndoieli, am nevoie să mi se demonstreze că îndoielile mele sunt reale. Uneori sunt îndoieli din paranoia asta a meseriei noastre, în care avem nevoie de confirmări. Așa că da, sunt şi suişuri, şi coborâșuri.
- S-a deschis stagiunea, în ce piese de teatru jucaţi acum?
- Joc în „Căsătoria”, de Gogol, la Teatrul de Comedie, regia Andrei și Andreea Grosu, care tocmai a luat Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Național de Comedie de la Galați, a luat și Premiul publicului, a luat şi colega noastră, Mihaela Teleoacă, Premiul pentru cea mai bună actriță. E un spectacol cu partituri foarte bune, cu o distribuție foarte bună şi sunt foarte fericit că m-am întâlnit cu colegii mei pe scenă, după o perioadă în care eu am lucrat anul trecut la „Visul american”, un spectacol care se reia la Comedie și el în toamna asta, în regia Iarinei Demian. Este un one-man-show, unde eu joc nouă personaje, și acum am și „Căsătoria”. Probabil voi relua, la Unteatru, spectacolul „În două personaje”, cu Mihaela Sârbu, tot în regia Iarinei Demian. Deci, astea sunt cele trei spectacole pe care le reiau.
„Am o frustrare că nu fac film atât de mult cât aș fi vrut”
- Aveţi o filmografie bogată, care include pelicule precum „Vlad”, „Eu sunt eu”, „Legături bolnăvicioase”, „Milionari de weekend”, „Aştept provincia”. Ce diferenţă este între a juca un rol în teatru şi un rol în film? Vă place mai mult teatrul sau filmul?
- Din păcate, eu am o frustrare că nu fac film atât de mult cât aș fi vrut. Nu depinde neapărat de mine. Merg la castinguri dacă sunt chemat, îmi fac timp pentru film, dar am făcut destul de puțin în acest domeniu. E o diferență fundamentală între film şi teatru. Ea ține de faptul că filmul este ceva ce se fixează pe un suport și rămâne pentru totdeauna. Iar pentru acea fixare ai mai puțin timp decât în teatru ca să repeți, există şi alte mijloace şi trebuie să ții cont de alt context tehnic ca să poți să evoluezi și să interpretezi. Îmi place faptul că o prestație a ta rămâne fixată. Teatru-i efemer, teatru-i ca un fum care iese pe un coş şi la care te uiți aşa, gânditor, în timp ce filmul e ceva mai palpabil, poate să fie accesat pentru totdeauna. Deşi chiar şi filmele mari, la un moment dat, sunt uitate şi trebuie redescoperite de cineva. Până la urmă, cred că este o bucurie să te uiți la tine, la o anumită vârstă, atunci când te apropii de finalul vieții, să te uiți la cariera ta fixată pe un suport magnetic sau pe un suport digital, sub forma unui film. Mi-aş dori să fac mai mult film, sper să se şi întâmple.
„Am avut o copilărie fericită, chiar dacă ea a fost în comunism”
- Dacă ar fi să deschidem sertarul cu amintiri, ce lucruri nu veți uita niciodată din copilărie?
- Sunt foarte multe lucruri pe care le țin minte din copilărie, multe legate de timpul petrecut cu părinții mei. Sigur nu-i voi uita nici pe copiii din curtea mea. Am avut o copilărie fericită, chiar dacă ea a fost în comunism. Până la urmă, într-un regim totalitar - asta este de admirat, părinții din comunism s-au chinuit să ne protejeze de lumea aia urâtă în care erau obligați să trăiască, o lume duplicitară și în care trăiai cu frică. Noi nu am avut sentimentul că trebuie să trăim cu frică, deși, de prin clasa a V-a, mi se spunea foarte clar să nu spun bancuri cu Ceaușescu la școală. Amintirile sunt legate de gașca mea de la bloc din „Mihai Bravu”, care era una extraordinară, cum, din păcate, copiii din ziua de azi au din ce în ce mai puțin sau poate doar cei din complexele rezidențiale, unde se mai întâmplă tipul acesta de socializare. Am amintiri cu tata, care mă ducea pe stadioane. Îmi aduc aminte de un meci Dinamo - Liverpool (1-2), când ploaia ne-a făcut „ciuciulete” și tata m-a acoperit cu haina lui, m-a dus acasă și m-a băgat într-o baie caldă. Am multe amintiri legate de teatru, fiindcă mama mă ducea la teatru și pentru mine teatrul era un spațiu de poveste, mă băgam printre decoruri, mă jucam pe acolo. Dimensiunile au cu totul altă valoare, ele nu sunt percepute ca reale, ele sunt cu mult mărite. Adică, acum, Teatrul de Comedie mi se pare foarte mic, atunci mi se părea un palat. Am petrecut mult timp acolo. Îmi aduc aminte de turneele cu mama, mi-aduc aminte de drumurile la mare și de popasurile acelea în care mâncam roșii cu brânză și vinete. Drumul era lung și noi de-abia așteptam să ajungem. Am foarte multe amintiri pe care nu le pot șterge, toate legate de prietenii mei din copilărie, de părinții mei, de familia mea, de fratele meu. Și, nu în ultimul rând, de profesorii mei de care îmi amintesc, doamna Mateescu, învățătoarea mea, doamna Ene, care și ea mi-a fost timp de un an învățătoare.
- Care este cea mai importantă învăţătură primită de la tatăl dumneavoastră? Dar de la mamă?
- Cea mai importantă învățătură pe care am primit-o de la tata este că trebuie să citești nonstop și că un om cultivat este un om cu mai multe șanse în viață. M-a învățat să ascult muzică, m-a învățat să ascult muzică clasică și, indirect - cred că cel mai important lucru - m-a învățat să fiu bun și generos. Tata era foarte bun și generos. Nu știu dacă eu mă ridic la nivelul lui de bunătate. Era un om fundamental bun, chiar dacă avea un anumit cinism, era sarcastic în limbaj și în dialog și avea o ironie tăioasă de cele mai multe ori, el era un om fundamental bun. De altfel, felul în care noi ne aducem aminte de el cumva confirmă această afirmație a mea. Cred că, indirect, m-a învățat bunătatea, iar, direct, m-a învățat importanța cititului, la care n-ar trebui să renunți niciodată, la nicio vârstă. Mi-am dat seama singur, apoi, că la nicio vârstă nu este prea târziu să înveți și că, de fapt, viața este un proces de învățare până la moarte. Așa ar trebui să trăim. Cred că asta ne poate și ține sănătoși la cap - faptul că învățăm. Oamenii, când se pensionează, atunci sunt susceptibili de a muri cel mai mult, pentru că nu mai au niciun scop. Or, dacă tu trăiești învățând sau cu gândul de a învăța tot timpul ceva nou îți asiguri un scop și vei rămâne cumva mereu tânăr. Iar de la mama am învățat să încerc să fiu corect în relațiile cu oamenii din jurul meu. Cel mai mult am învățat să fiu actor de la mama, a fost cel mai bun profesor de actorie pe care l-am avut. Toate spectacolele pe care le-am făcut cu ea au fost încă o lecție în procesul de a deveni un actor mai bun. Mama cred că ar fi putut fi un profesor de actorie senzațional și-mi pare rău că nu a făcut asta pentru mai multă lume, dar mă bucur că am fost atât de inteligent încât să primesc lecții de la ea, nu să le refuz.
„Copiii mei îmi dau lecții în fiecare zi”
- Sunteţi tatăl a doi băieţi. Ce înseamnă un tătic rebel şi ce învăţaţi cel mai mult de la copiii dumneavoastră?
- Copiii mei îmi dau lecții în fiecare zi. Cred că toți copiii oferă lecții, dar trebuie să știi cumva să le accepți. Felul în care ei încep să privească lumea de foarte multe ori e o lecție și pentru noi, adulții. Încerc să îi cresc în spiritul valorilor pe care le-am primit și eu fără să fiu neapărat un tată excesiv de rigid și de sever. Dar încerc să impun niște limite și cred că fiecare copil are o anumită vârstă pentru a înțelege niște lucruri. Trebuie să te comporți într-un fel cu un copil de 2 ani, într-un fel cu un copil de 4 ani, în alt fel cu un copil de 6 ani. De exemplu, unui copil de 2 ani e absolut OK să-i dai libertate totală, atâta vreme cât el nu poate înțelege conceptul de reguli. Unui copil de 6 ani trebuie să-i instaurezi totuși niște rutine, să le aibă deja instalate - să-și facă patul, să se spele pe dinți de două ori pe zi, dimineața și seara, să înceapă ușor-ușor să aibă responsabilitatea temelor lui, să și le facă singur, să vorbească despre ele și să înțeleagă că în viață nu totul se obține cu un click pe telefon. Este foarte important. Și asta le explic copiilor mei în fiecare zi. Orice ar vrea să facă, să fie medic ori actor, ziarist, bucătar sau tâmplar. Orice ar vrea să facă, trebuie să repete. Nu e obligatoriu să ai parte zilnic de divertisment care să-ți țină simțurile ocupate, treze. Este OK să te plictisești, este OK să ai o zi proastă, este OK să repeți și să faci ce nu-ți place, pentru că, la un moment dat, ajungi să faci ceea ce îți place. Orice vrei să fii în viață, trebuie să tragi o mie de cornere, ca Beckham în fiecare zi a copilăriei lui. El nu înțelegea de ce tatăl lui îl punea să execute cornere, dar a înțeles atunci când cornerele acelea au început să-i folosească și a devenit fotbalistul care a fost. Toate lucrurile acestea vin gradat și atunci e un timp pentru fiecare lucru și eu cred că acești copii trebuie încărcați progresiv cu responsabilități. Nu trebuie să așteptăm de la un copil de 2 ani ceea ce așteptăm de la un copil de 4 ani sau de la unul de 4 ce așteptăm de la un copil de 6 ani. Mai ales că progresele lor sunt halucinante de la o lună la alta.
„Nu cred că este obligatoriu să fii căsătorit ca să poți avea un parteneriat de-o viață”
- Căsătoria este un subiect tabu?
- Pentru mine nu, nu înțeleg de ce ar fi un subiect tabu. Nu mi se pare că este o instituție care mai aduce ceva important. Cred că ar trebui să ne preocupe mai mult respectul și iubirea. Căsătoria nu poate garanta respect, nu poate garanta iubire nesfârșită. Fiindcă ea a fost la bază un instrument social, un instrument social de care lumea, până la urmă, nu știu cât mai are nevoie. Nu cred că este obligatoriu să fii căsătorit ca să poți avea un parteneriat de-o viață, de exemplu. Mai ales că acum este reglementat parteneriatul și prin faptul că dacă ai o relație de peste opt ani, partenerul tău începe să aibă aceleași drepturi și la un partaj, și la împărțirea lucrurilor, dacă e să ajungem aici, în zona aceasta mai mercantilă a despărților. Căsătoria și nunta, mai ales, care vor, chipurile, să fie un fel de start în viață. Masa de nuntă, restaurantul, salonul de nunți, trupa de cover-uri de la nuntă, DJ-ul, mâncarea, florile, toate astea sunt parte din spectacolul nunţii, consecinţă a căsătoriei la Starea Civilă. Genul acesta de evenimente nu ne plac nici mie, nici partenerei mele, iar aici ne-am potrivit.
- De multe ori v-aţi implicat în activităţi social-caritabile sau culturale. În 2005 aţi fost iniţiatorul campaniei „Live pentru viaţă”, prin care s-au strâns donaţii pentru sinistraţi. Apoi, alături de „Agenţia de Vise” - compania dumneavoastră de management şi de booking artistic - aţi derulat foarte multe proiecte cu impact social şi cultural, printre care „Chirilă în licee” - turneu de mentorship în liceele din Bucureşti, „Cruciada Culturii”, „Premiile Ioan Chirilă” și altele. Care sunt rezultatele palpabile ale acestor campanii?
- Nu toate proiectele derulate pot avea rezultate palpabile. Cum ar fi la „Premiile Ioan Chirilă” - n-am cum să măsor dacă au încurajat jurnalismul de calitate sau nu. „Cruciada Culturii” a avut rezultat palpabil, pentru că am adus niște artiști de top, pe care îi mai puteai vedea doar la Festivalul Enescu. Iar noi am fost la Ateneul Român într-o perioadă în care nu exista Festivalul Enescu. Am avut trei artiști uriași la instrumentele lor, lumea i-a văzut, am avut săli arhipline. Ăsta este un rezultat palpabil. Iar la campania „Chirilă în licee”, am vorbit despre ceea ce cred eu că ar trebui să se întâmple cu un tânăr care vrea să-și aleagă un drum în viaţă, atunci nu aveam instrumente de măsurare - cum ar fi google forms - sau în așa fel încât să facem un sondaj. Au venit mulți tineri care mi-au spus că li s-au schimbat niște perspective privind felul în care trebuie să-și găsească o profesie care să-i facă fericiți. Deci e foarte greu să spui care sunt rezultatele palpabile. Undeva, câteodată, se pot măsura. Proiectele enumerate de dumneavoastră sunt din zone diferite. Una e o campanie în licee și alta e un concert de muzică clasică sau niște premii de jurnalism sportiv. Deci și instrumentele de măsurare sunt diferite și atunci avem mai puține informații.