de Karina Milos

Ciprian Silași este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați interpreți de muzică populară de la noi din țară. Cunoscutul artist, ajuns la 40 de ani, are o poveste de viață ruptă parcă din filme. Deși era fiu de preot, în liceu a „reușit”, din cauza absențelor, să rămână repetent, iar la 16 ani a plecat de acasă și s-a făcut ospătar, după care a devenit model și a lucrat pentru designeri celebri din lume. Abia la vârsta de 28 de ani, a decis să revină la „moftul” din clasa a VIII-a: muzica populară. Tată de doi băieți, Ciprian Silași mărturisește că Manuela, jumătatea lui, este mai mult decât o soție. Dar asta nu e tot! Întreaga sa poveste o veți descoperi în interviul următor plin de sinceritate și umor.

„Am fugit în Italia ca să scap de armată”

- La 18 ani ai plecat în Italia și te-ai angajat barman. Cum ai ajuns acolo?

- Aveam o mătușă stabilită acolo și, în anul 2000, era mare dorința să emigrez. Mai conta și faptul că trebuia să mă ia în armată și am fugit ca să nu mă încorporeze. Am îmbinat utilul cu plăcutul. Am lucrat o perioadă ca barman, dar nu mi-a priit. Am încercat să mă integrez printre străini, dar dorul de casă m-a făcut să mă întorc.

- În acea perioadă, un designer ți-a propus să devii model. Crezi că această întâmplare a schimbat cursul vieții tale?

- Nu știu dacă acolo, în străinătate, s-a produs declicul pentru că mai întâlnisem oameni din lumea modei care mi-au propus joburi. Nu știu dacă acolo viața mea a luat o altă întorsătură. Eu de la 16 ani începusem să lucrez în alimentația publică deci eram într-o dezvoltare, într-o tranziție.

- Ai lucrat ani buni pentru Calvin Klein, Donatella Versace, Roberto Cavalli, Cartier şi Tommy Hilfiger. Ai cunoscut vreodată un mare creator de modă din cei pentru care ai lucrat?

- Da, i-am întâlnit, era inevitabil. Am avut tot felul de job-uri pentru mai multe case de modă. Nici nu conștientizam, atunci, care este valoarea unui designer. Îmi doream doar să fac niște bani în plus.

- Îți mai aduci aminte o întâmplare de la vreo prezentare?

- Eu am tot felul de întâmplări și de nebunii făcute, și peste hotare și la Sibiu, unde se ține Festivalul de modă. O dată eram băgat în mai multe colecții așa că am nimerit, pe podium în costum și toate fetele erau îmbrăcate în chiloți și sutiene. Altă dată am vrut să fac poză de final cu mâinile în buzunare, doar că buzunarele erau cusute.

„Ne chinuiam să supraviețuim de la o lună la alta”

- Ești fiu de preot. De ce nu ai urmat cariera tatălui tău?

- Cred că a fost vorba despre caracterul meu. Fiind fiu de preot, vedeam că tata este prea bun, dar nu avea resurse acolo, în parohia lui. Adevărat, statutul de fiu de preot îmi oferea multe avantaje, dar existau și foarte multe lipsuri. Am fost foarte dezamăgit că nu reușea să facă nici măcar banii de salariu, ne chinuiam să supraviețuim de la o lună la alta. De aceea nu am intenționat niciodată să fac meseria lui, dar îmi plăcea să merg cu el la evenimente, să cânt.

- Ai fost mai mult băiatul mamei sau băiatul tatei?

- Nu pot să spun că am fost al vreunuia dintre ei în mod special. Din ce spun ei, însă, am fost mai mult pe „mămoșală” decât pe „tătoșală”. La 16 ani am început să lucrez, întâi ca ospătar. Nu am mai stat cu ai mei pentru că mi-a plăcut intimitatea. În weekend mergeam la casa parohială.

- Ce fel de elev ai fost în timpul liceului?

- Am făcut multe greșeli în acea perioadă, cu toate că eram fiu de preot. Ai mei mă lăsau cu sora mea mai mare acasă, iar eu chiuleam, aveam foarte multe absențe și am rămas repetent la un moment dat. A fost foarte frustrant și supărător și pentru ai mei, și pentru mine. Asta m-a călit, însă, m-a făcut mai cerebral. Nu mă prea stresam să le demonstrez profesorilor ceva. Dacă puteam să-i păcălesc, consideram că sunt mai deștept decât cel care a învățat. Ca fiu de preot era o mare bilă neagră la vremea respectivă, dar trauma asta a fost foarte benefică în dezvoltarea mea ca om, după aceea.

- Mai ții minte când ai câștigat primii bani? Și pe ce i-ai cheltuit?

- Primii bani i-am câștigat la vârsta de 13 ani. În acea perioadă se asfalta strada la noi. Lucrarea era făcută de o echipă de italieni și am început să conversez cu ei, cunoscându-le limba și, de a doua zi, munceam împreună. Inițial m-au pus la lopată, dar a treia zi eram deja translator, ca să scap de munca fizică. Aşa am câștigat primii bani. Dar nu erau suficienți pentru planul meu și al surorii mele, acela de a ne cumpăra niște haine noi. Ce credeți că am făcut? Am vândut jumătate din colecția de monede vechi, am mai câștigat încă 100 de mărci, o sumă mare la acea vreme, și ne-am dus în Dragonul Roșu, unde i-am cheltuit pe toți pe îmbrăcăminte nouă!

„La Exatlon România m-am înscris pentru că băiatului meu îi plăcea emisiunea”

- Dincolo de acest moment, ce alt eveniment de pomină ai mai trăit în acea vreme?

- În clasa a X-a, de exemplu, eram la profil alimentație publică și eram foarte bun în domeniu. Cu toate astea, nu mă puteam abține să nu fac și boacăne! Odată m-am prefăcut că mi-am rupt un deget, mi-am pus piciorul în ghips ca să „sar” un trimestru. Eram foarte credibil și nimeni nu și-a dat seama că-i o păcăleală. Când era să mă ia în armată, am făcut un contract cu un hotel din afară, să plec ca ospătar, cum spuneam și mai devreme. Mi-era frică de armată, mi se părea că este ceva care mă exploata fizic foarte mult. Până la urmă am făcut armata când am ajuns la Exatlon, la bătrânețe. (râde)

- Cum ai ajuns să participi la Exatlon România?

- Pur și simplu m-am înscris din proprie inițiativă, fără să știe nimeni ce am de gând să fac. Nici măcar eu nu am știut ce o să mi se întâmple. Am făcut-o pentru că băiatul meu era înnebunit după acea competiție. M-am dus la Cluj, la preselecții, fără prea multă speranță, dar o făceam pentru fiul meu. N-am știut cât voi avea de tras. (râde)

- În ce mod te-a schimbat această experiență?

- A fost o experiență deosebită. Acum pot să analizez din afară, dar atunci m-am frustrat foarte tare și am ieșit din zona mea de confort. Fiecare poate conștientiza singur gravitatea aventurii, de la caz la caz. M-a ajutat în ideea că am devenit mai cunoscut. Când m-am întors, eram apreciat de o nouă nișă de oameni. Mi-am câștigat un public extra, copiii, care mă idolatrizau. După acest show am avut niște proiecte în țară, cu copiii.

„La primul eveniment îmi tremurau mâinile și picioarele”

- Cum ai ajuns de la podium pe scena muzicii populare?

- Când am terminat clasa a VIII-a, m-am dus la Alba Iulia, să fac canto. Aveam părul lung și mi-au spus că trebuie să mă tund, să nu am pretenții la taraf și să fiu cuminte. Toate aceste reguli nu au fost pe gustul meu, așa că m-am lăsat imediat de Școala Populară de Artă. După ce lucrurile n-au mai mers așa cum îmi dorem în HORECA și în modelling, am zis să mă întorc la pasiunea mea din tinerețe, muzica populară. Așa că, la vârsta de 28 de ani, am simțit că, în sfârșit, fac ceea ce îmi place cu adevărat: să cânt. Și, evident, această carieră îmi aduce și o satisfacție financiară, așa că îmbin utilul cu plăcutul.

- Îți mai aduci aminte un moment de pe scenă, haios sau penibil, dar de neuitat?

- Prima oară când m-am apucat de cântat, neavând experiență, a trebuit să cânt ceva acapella și ceva cu orchestra. Prima parte am reușit, la a doua cânta orchestra singură. Era prima nuntă la care fusesem invitat să cânt, alături de alți muzicanți. La un moment dat, băieții cântau o bucată dintr-un cântec în mod repetat, iar eu nu știam când trebuie să cânt. Din cauza emoțiilor au început să-mi tremure mâinile și picioarele. Recunosc, două zile mi-a fost rău după această întâmplare.

- Când nu ești pe scenă, ce-ţi place să faci, alături de familie?

- Activitățile mele principale sunt normale. Am niște tabieturi, niște „mofturi” personale, dar îmi place și să mă joc cu copiii mei, să stau cu ei. Socializez frecvent, mă văd cu prietenii din copilărie, comunic deschis cu toată lumea.

- A existat vreun moment în viața ta când celebritatea ți s-a „urcat” la cap?

- Da, asta a fost primul lucru pe care l-am simțit când am apărut la tv. Am participat la un pilot de emisiune, pe Acasă TV și a fost suficient ca să mi se urce la cap, recunosc. Atunci am ieșit în față ca un mare Făt Frumos și brusc aveam pretenții la orice. A fost o perioadă care m-a afectat și m-a scos din lumina reflectoarelor. Asta până m-am apucat de muzică. După aceea mi s-a născut și primul copil. Trebuia să continui ce ar fi trebuit să fac din clasa a VIII-a. Să mă apuc de cântat la 28 de ani a fost o nebunie.

„Frumuseţea m-a ajutat și mi-a deschis multe uși, dar nu am știut să profit de ele”

- Spuneai, la un moment dat, că vrei să faci ceva numai să nu muncești. Simți că ți-ai atins acest obiectiv?

- Atât am zis motto-ul acesta, încât lumea mă identifică cu el, li se pare haios că eu nu fac nimic. Așa se întâmplă când faci totul cu pasiune, pare simplu, vine de la sine. Chiar dacă cei din jur cred că eu nu fac mare lucru, de fapt muncesc foarte mult. 

- Consideri că frumusețea ta a reprezentat un atu în meseriile pe care le-ai avut și le ai?

- Bineînțeles, dar este ceva destul de relativ. Frumuseţea m-a ajutat și mi-a deschis multe uși, dar nu am știut să profit de ele, mi s-au deschis degeaba, pentru că am uitat că trebuie să mai și muncesc. Am ajuns să fiu leneș. Știu că sunt frumos, profit de asta, dar nu și când vine vorba despre muncă. Mi-am propus să fiu un profesionist, să nu mă bazez doar pe aspectul fizic în cariera mea.

- Ești un artist apreciat, dar și un om de afaceri. Cum merg imobiliarele în România acum?

- În imobiliare treaba stă un pic diferit. De obicei, când începi ceva și vezi că merge, ai mare încredere că știi să faci acel lucru bine. Dar totul se datorează unui curent sau unei situații. La unii oameni această afacere cu imobiliare merge, la alții deloc, pentru că diferă modul în care o fac și o finalizează. Totul este relativ în acest domeniu. Piața imobiliară, dar și viața omului sunt relative. Din punctul meu de vedere, acum în România, afacerea cu imobiliare nu merge bine. Există, însă, niște ferestre și portițe deschise unde văd niște oaze de speranță.

„Cea mai mare satisfacţie pe care o primesc este zâmbetul publicului, pentru că fac ce îmi place cu adevărat: cânt“

„Cel mai greu moment din viaţa mea a fost când am aflat că tata are cancer“

- Dacă ai putea să dai timpul înapoi, ar fi vreo decizie pe care ai lua-o diferit?

- Unul dintre marile mele lipsuri în cariera de artist este cultura muzicală. Eu am renunțat la școala de muzică, copil fiind, total nepregătit și neinformat. Nu am știut cât de benefică mi-ar fi fost această cultură. Și alt regret pe care-l am, dar e ceva ce nu ține de mine, este moartea tatălui meu. Mi-aș fi dorit să trăiască mai mult, să aibă grijă de sănătatea lui, să-și vadă nepoții crescând.

- Care a fost cel mai greu moment din viața ta? Ce s-a întâmplat, ce ai simțit?

- Am avut multe momente, dar nu au fost chiar etape care să mă marcheze definitiv. E ca și cum ai picat un examen, ești supărat și dezamăgit, dar treci mai departe. Un moment greu a fost atunci când am aflat că tata are cancer. Am fost lângă el tot timpul, dar era într-o stare foarte avansată și nu mai era nimic de făcut. Nu a vrut să știe nimeni și a ținut secret. Nici noi, când eram cu el la masă, nu vorbeam despre asta. Ne-am chinuit cu toții să mai trăiască un an, a suferit mult.

„Manuela aplanează toate conflictele în familie“

- Ce înseamnă partenera ta de viață pentru tine?

- Manuela pentru mine înseamnă mama celui de-al doilea fiu al meu, dar este și iubita mea. O consider mai mult decât soție, o ador și mai mult pe zi ce trece. Este o femeie complexă, frumoasă, inteligentă pe care o respect și o iubesc foarte mult.

- Cum reușiți să aplanați conflictele, cine cedează primul?

- Simplu, eu nu cedez niciodată, ea aplanează conflictele și de aceea îmi place de ea. Cred că aceasta este o calitate destul de rară la femeile din zilele noastre: să știe cum să vorbească cu partenerul ei, să știe când să aprecieze liniștea.

- Cum este tăticul Ciprian? Ai doi băieți minunați. Ai fost mai panicat la primul decât la al doilea?

- Da, la Mladin, primul copil, am fost mult mai implicat, mai panicat și mai activ. La Achim, cel de al doilea fiu, sunt lucruri pe care le știu și nu mă mai sperie. Sunt un tată implicat, dar cu experiență, nu mai sunt așa de disperat în anumite momente. Pe cel mare îl aștept să mai crească câțiva ani să mergem după fete! Eu îmi doream șapte feciori cu cel puțin patru mame! (râde)