de Adelina Constantin
Cu o voce inconfundabilă, Dida Drăgan este una dintre cele mai apreciate și mai cunoscute cântărețe atât în țară, cât și peste hotare. Dida Drăgan a obținut, de-a lungul fructuoasei sale cariere muzicale, numeroase premii și a câștigat nenumărate concursuri în România și în străinătate. Fire sensibilă și discretă, a avut dintotdeauna dorința de a cânta și de a-și încânta publicul îndrăgostit de muzica sa. Dincolo de pasiunea de a cânta, Dida Drăgan ne dezvăluie, într-un interviu acordat revistei „Taifasuri”, de ce s-a întors mereu acasă și ce sfaturi are pentru tinerii colegi de breaslă pentru a avea o carieră de succes.
„Îmi doream să ajung în Germania… Reprezentam singura ţară socialistă care a fost băgată în seamă”
- Dida Drăgan, ești una dintre artistele emblematice ale ţării noastre, având o carieră muzicală impresionantă. Din biografiile tale apărute până acum în mass-media, am aflat că debutul tău a fost în 1971, atât în Germania, cât și în România. Compozitorul Manfred Nichthke, care ascultase o înregistrare cu tine, ți-a trimis o piesă - un lucru foarte important pentru un artist român, mai ales la acea vreme. În Germania ai cântat „Să nu-mi spui c-a trecut”, cu care ai avut mare succes, ai câștigat 20 de medalii de aur la diferite concursuri. Ce ne poți povesti despre aceste repere de la începutul carierei tale?
- Există nişte erori în întrebare. Debutul meu a fost în 1971, dar în Slovacia (n.r. - fosta Republică Cehoslovacia). După aceea, tot în 1971, am câștigat marele premiu aici, în România. La trei ani diferență, a venit la ARIA (n.r. - fosta Agenţie Română de Impresariat Artistic) un mare compozitor al genului - Manfred Nichthke - și mi-a adus o polcă. Eu îmi doream foarte mult să ajung în Germania, și - în sfârșit - am ajuns, dar necântând o polcă, ci am cântat piesa „Să nu-mi spui c-a trecut”, a lui Andreas Falk, cu care, într-adevăr, am luat foarte multe premii. Eu reprezentam singura țară socialistă care a putut să fie băgată în seamă. Ceilalţi erau foarte mari vedete, pe care eu le văzusem la televizor: Alla Pugaciova, Karel Gott, Nina Hagen - care este vedetă mondială - și Veronika Fischer. Am făcut parte din echipa Veronikăi Fischer și a Ninei Hagen, am cântat împreună cu Panta Rhei.
- Aşa cum aminteai, tot 1971 a fost și debutul în țara noastră, la un concurs de interpretare din București, unde ai obținut premiul I, cu piesa „Vechiul pian” de Vasile V. Vasilache. Te rog să ne împărtășești câteva amintiri legate de acel moment.
- În afară de muncă, nu mai am nicio amintire. Profesoara mea, care era foarte bună, minunată, profesoară de canto clasic - Florica Orăscu - a plecat. Și atunci, am avut o altă profesoară - Gabriela Duțescu, care a plecat și ea anul trecut. Au luat lecții de canto la ea și Smiley, și Tudor Chirilă, și marii cântăreți de operă.
„Eu cânt într-un fel «Cine iubește și lasă», Maria Tănase cântă într-un alt fel. Eu vreau să fiu eu”
- Ce anume te-a determinat să alegi muzica pentru a te exprima artistic şi a te înscrie la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti?
- Am considerat întotdeauna că muzica este prima mea formă de exprimare, nu cuvântul. Eu știu că „la început era Cuvântul”, dar îmi place mai mult să cânt decât să vorbesc. Vreau să-ți spun un lucru foarte important. Eu cânt într-un fel „Cine iubește și lasă”, Maria Tănase cântă într-un alt fel. Toate piesele pe care le-am cântat trec, în primul rând, prin inima mea, prin sufletul meu. E ca și când le-aș cânta eu pentru prima dată. Maria Tănase este șansa și neșansa de a te naște pe pământul de sub cerul nemuritorilor, ea fiind unul dintre ei. Altfel, aș fi imitat-o și m-ar fi dat lumea afară de pe scenă. Nu, eu vreau să fiu eu.
- Un alt moment important a fost anul 1972, când, la Festivalul de la Mamaia, ai obţinut locul I la secţiunea Interpretare şi ai făcut parte din echipa care a obţinut Premiul special „Cupa intercontinentală” la Knokke (Belgia). Ce amintiri ai legate de aceste două evenimente muzicale?
- Nu, la „Cupa intercontinentală” n-am făcut parte din echipă, am fost singura care a luat acest premiu. Am fost trimisă în Belgia la „Cupa Europei”. Acest premiu, „Cupa intercontinentală”, fusese luat înainte de Aura Urziceanu, Mihaela Mihai și de Aurelian Andreescu. După aceea, a plecat din nou România și din acea echipă făceam parte și eu. Juriul internațional era format - și acum transpir când îmi aduc aminte - din Juliette Greco, Barbara. Iar eu am obținut cel mai mare punctaj. Din cauză că echipa României câștigase locul 5, nu mai aveam nicio speranță. Dar din 365 de interpreți, au fost aleși doi, eu și un britanic. Eram doi contra șase - doi europeni și șase americani. O americancă a venit la mine și mi-a spus: „Ești foarte bună și meriți să câștigi”. Americanca a cântat o jumătate de piesă, apoi s-a ridicat de la pian și a plecat. Și atunci a câștigat Europa.
„Mă întorc mereu în România, pentru că aici sunt casa mea și copilul meu”
- Ești una dintre puţinele artiste din România care a avut un succes atât de mare în străinătate - în Germania, Bulgaria, Polonia, fosta Cehoslovacie, fosta URSS, Belgia, Danemarca, Japonia. Cum ai perceput această recunoaştere internaţională a valorii tale ca artist?
- În Japonia, m-au numit „Magiciana”. Toată lumea mă întreba de ce mă întorc acasă. Și acum mă întreabă la fel. Și eu le răspund - pentru că aici sunt casa mea, copilul meu și n-am să plec de lângă copilul meu decât atunci când va fi să plec pe câmpiile cerești.
- Povestește-ne, te rog, o experiență din Japonia, pentru că această ţară este mult diferită din punct de vedere cultural faţă de România.
- Când m-am dus în Japonia, n-am știut că trebuie să plătesc 1.500 de dolari pentru o repetiție. Și eu nu aveam banii aceștia la mine. Dar mama mea mi-a zis să iau cu mine trei bluze românești și să le dau dirijorului, concert-maestrului. Iarăși eram peste 300 de interpreți. Le-am spus: „Îmi pare rău, dar eu nu am acești bani la mine, fiindcă n-am fost anunțată”. Iar dirijorul a zis că pentru mine totul este gratuit. Din concurs, după două concerte pe care le-am susținut, după primul, am rămas 10 concurenți, apoi la al doilea, eu am ieșit între primii trei.
„Am cântat cu mari artiști de la care am învățat”
- Pe parcursul carierei, ai colaborat cu mulţi compozitori renumiţi, dar şi cu trupe care au scris istorie în muzica românească - Mondial, Romanticii, Roata, Sfinx, Monolit, Roşu şi Negru. Poţi alege trei melodii pe care le-ai lansat şi care îți sunt cele mai dragi?
- Am cântat cu mari artiști, de la care am învățat. Liviu Tudan, care era un artist extraordinar... e o mare pierdere pentru noi că a murit... a compus piesele „O lacrimă de stea” și „Doare, Doamne, lumea”. Mă înclin. Am cântat cu Dan Andrei Aldea, artist extraordinar și el. Am cântat cu el în Rusia şi în Germania. Am mai cântat cu Sorin Chifiriuc, care acum este în Anglia. Și cu Elena Perianu (n.r. - fostă componentă a grupurilor Stereo, Roata), care este un bun artist și e profesoara mea de pian. Am cântat cu Adrian Ordean, un mare compozitor și pentru care am o mare admirație. Trei melodii foarte dragi sunt: „O lacrimă de stea” - scrisă de Liviu Tudan, „Ușor și greu” - scrisă de Sorin Chifiriuc și „Ochii ploii” - scrisă de Florin Ochescu.
„Cu piesa «Reaprindeți candela» am câștigat și un premiu de stat”
- Iubitorii de muzică rock - şi nu numai - te-au numit „vocea de flacără” a rockului românesc. Poate pentru că ai în repertoriu piesa „Rug”, poate şi prin prisma faptului că ai cântat cu atâta convingere, stând în genunchi pe scenă, cântecul „Reaprindeţi candela”. Ești un om credincios? Cum ai descrie relaţia ta cu Dumnezeu?
- Cu piesa „Reaprindeți candela” am câștigat și un premiu de stat. Într-o noapte, era după Revoluție, m-am dus la televiziune și l-am văzut pe domnul Grigore Vieru. Atât de tare m-au mișcat cuvintele, versurile, încât i-am „furat” această piesă. Partea din mijloc, în care omul îi cere lui Dumnezeu să-i fie frate, e parte din versurile mele. Domnul Vieru a ascultat-o și a fost foarte impresionat. Și am mers prima oară cu piesa în Republica Moldova, unde am primit titlul de Artist al Poporului. Da, sunt un om credincios. Oh, Doamne! Sunt prea mică pentru a descrie eu relația cu Dumnezeu. Fără Dumnezeu, sunt nimeni. După fiecare premiu pe care îl luam, mă rugam. Înainte de a lua premiul respectiv, mă ascundeam. Desigur că este vorba despre un complex al meu. Îmi spuneam: „Cine sunt eu ca să particip alături de mari nume ale scenei, pe care le vedeam doar la televizor?!”. Dumnezeu este totul. Eu nu știu altceva decât să cânt. Și pe mine mă interesează adâncul cuvântului și omul care rostește cuvântul.
- Orice om trece prin situaţii sau momente dificile. Unii spun că artiştii rock sunt mai puternici şi trec mai uşor peste obstacolele vieţii. Cum ai reuşit să le depăşești?
- Artiștii rock sunt foarte puternici, iar cei români sunt foarte talentați și ar trebui să fie toți artiști internaționali. Eu, în momentele grele, mă ascundeam și-mi vedeam de treaba mea, mergeam la școală… Mie nu-mi place „să bat toba”.
„Când am apărut prima dată pe scenă, aveam doar o fustă neagră și o bluză albă”
- La un moment dat, ai simţit că poţi scrie chiar tu texte pentru cântecele pe care le interpretezi, chiar şi să compui melodia. Ce anume te-a inspirat?
- Asta nu înseamnă că m-aș intitula vreodată poet sau compozitor. Aceasta este o treabă pe care o fac cei cu har de la Dumnezeu. Am colaborat numai cu unul și unul - cu Liviu Tudan, cu Dan Andrei Aldea, Adrian Ordean și acum, mai nou, cu Codruț Croitoru, care sunt muzicieni adevărați.
- Ai compus piese pentru trupe rock din străinătate. Cum a fost colaborarea cu acești artiști?
- Artiștii mari nu trăiesc viața pe care o ducem noi. Ți-am spus, eu mă ascundeam de fiecare dată. Îmi amintesc, de pildă, că Nina Hagen făcea parte din grupul dizidenților și era multimilionară. Ei mă întrebau tot timpul de ce mă întorc în România.
- Nichita Stănescu te numea „Doamna Oscar”, iar Grigore Vieru spunea despre tine: „Exigențele ei față de versuri, nu numai față de muzică, denotă o inteligență și un rafinament care nu admit diletantismul și compromisul”. Cum i-ai cunoscut pe acești oameni de seamă ai versului şi condeiului?
- Amândoi sunt două genii. Am fost căutată de ei, au vrut să mă cunoască. Nu beau, nu fumez, sunt cuminte, merg și azi la școală.
- Uneori ai fost „criticată” pentru că în multe apariţii muzicale te-ai îmbrăcat în haine de culoare neagră. Pe lângă faptul că artiştii rock poartă haine negre - iar tu ești o „voce rock” - , există alt motiv pentru care ai ales ţinute de scenă în această culoare?
- Nu există un alt motiv. La începuturi, când am apărut prima dată pe scenă, aveam doar o fustă neagră și o bluză albă. Astea erau hainele mele bune, de scenă. Mi-am zis că nu voi renunța niciodată la aceste culori. Și m-am ținut de cuvânt.
„Ura este un handicap sufletesc. Dar la artiștii care îmi sunt prieteni nu există așa ceva”
- Ai fost colegă, la Şcoala Populară de Artă, cu Angela Similea și Mirabela Dauer, la clasa profesoarei Florica Orăscu. Menţii legătura cu dumnealor?
- Angela Similea este o foarte mare artistă, o să o „alerg” ca să apară iar pe scenă. Mențin legătura cu ele, cu Mirabela mai puțin, dar cu Angela, pe care o iubesc, vorbesc mereu.
- Întrebarea precedentă este legată şi de faptul că toate trei, de câţiva ani, aţi colaborat cu Ovidiu Komornyik - care vă este nu doar coleg, ci şi prieten. Spuneai despre el că este un „izvor nesecat”. La ce anume te refereai?
- Ovidiu Komornyik este un artist foarte talentat și foarte bun, un „izvor nesecat”. Cred că este singurul artist care nu ne primește bani atunci când înregistrăm în studioul lui. Este un om minunat. Eu mă învârt în lumea unor oameni adevărați, care se ajută unul pe celălalt, care nu spun niciodată „Nu”. Recunosc, asta mi s-a întâmplat și mi se întâmplă. Ura este un handicap sufletesc. Dar, la noi, la artiştii care îmi sunt prieteni, nu există așa ceva.
- Ce sfat le-ai da tinerilor pentru a avea un parcurs bun în cariera artistică?
- În primul rând, să facă școală - să urmeze cursuri de canto şi să nu se lase niciodată de canto. Am toată admirația pentru artiștii români, dar unii dintre ei trăiesc sub nivelul speranțelor. Ceea ce este grav! Le mai spun că după 12 luni „cântate” în Germania, eu am avut „trecute” 218 luni - am și acte. Am avut concert după concert. Și nu am cântat cu oricine și oriunde, amintesc doar Friedrichstadt Palast. Sunt singura româncă venită în Germania care a cântat acolo.
- Desigur că şi tu simţi nevoia de relaxare - poate prin excursii, poate prin lectură. Există vreun loc din țara noastră în care îți place să mergi? Ai vreun autor ori vreo carte preferată?
- Da, îmi place să merg la mine, la țară. Nu am un autor preferat. Noi avem niște poeți și niște scriitori fabuloși, ar trebui să le facem monumente fiecăruia. Uite, de exemplu, Daniela Crăsnaru este extraordinară, publicată din Noua Zeelandă până în America. Cine vorbește despre Daniela Crăsnaru? Nu e păcat?! Sunt oameni cărora le-a dat Dumnezeu câte o picătură din harul Său.
„Vreau să mai cânt aici, în țara mea”
- În ultima perioadă, s-a tot spus că ai locuit mult timp în Elveţia, la sora ta. Te-ai gândit vreodată să te stabilești acolo?
- Nu este adevărat. Eu merg în Elveția, la câte un concert, apoi mă întorc în România. Nu m-am gândit niciodată să rămân în Elveția. Eu mai vreau să mai cânt aici, în țara mea.
„Toate albumele îmi sunt dragi. Eu sunt foarte pretenţioasă şi nu accept decât ceea ce-mi place“
- Ai lansat, pe parcursul carierei muzicale, multe albume. Amintesc doar „Deschideţi poarta Soarelui” (1987), „O lacrimă de stea” (1997), „Pentru buni şi pentru răi” (2001), „Mi-e dor de ochii tăi” (2002). Există vreunul care îți este mai aproape de suflet?
- Te-aș minți dacă ți-aș spune că unul mi-e mai drag ca altul. Toate albumele îmi sunt dragi, pentru că altfel nu le-aș fi lansat. Eu sunt foarte pretențioasă și nu accept decât ceea ce-mi place. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat atâta minte încât să nu-mi pară rău de nimic.
„Lumina din ochii tăi“, cea mai recentă colaborare cu Codruţ Croitoru
- Orice om păstrează în suflet amintiri dragi. Care este cea mai frumoasă amintire a ta?
- Cea mai mare bucurie a fost când am luat „Cupa intercontinentală”.
- În ceea ce priveşte cariera muzicală, există vreo dorinţă ori vreun scop pe care nu le-ai atins?
- Eu mă străduiesc să fiu cea mai bună. Dar dorința mea cea mai mare este să fiu sănătoasă.
- Anul trecut, în noiembrie, ai apărut pe scena Sălii Palatului, alături de Adrian Enache și de alți artiști. În acel concert ai cântat împreună cu Codruț Croitoru și cu trupa Taylor piesa „Lumina din ochii tăi”, compusă chiar de el. Cum ți s-a părut această colaborare?
- Colaborarea cu Codruț Croitoru, colegul meu, a fost foarte bună, fiindcă este un muzician adevărat, talentat, și un om de cuvânt și de caracter.