de Traian Mihai

Monica Davidescu şi Aurelian Temişan formează unul dintre cele mai frumoase, mai longevive şi mai admirate cupluri din lumea artistică. Sunt aproape 30 de ani de când s-au cunoscut şi a început relaţia lor, iar în iunie vor aniversa 18 ani de căsătorie. Au devenit părinţii unei fiice adorabile, Dora (13 ani), dar şi „părinţii” unei companii teatrale cu care bucură oamenii prin spectacole de teatru sau muzicale, între care piesele „Eu te cred, da’ tu mă minţi”, „Divorţul anului”, „O noapte furtunoasă”, „Sistemul perfect”, dar şi concerte precum „Oameni - tribut Aurelian Andreescu”, „Dacă n-ai fi existat, femeie”, „IUBIRE DE NOIembrie”, „Serenadă de mai”, „Eu nu mai sunt cel de ieri”. Cum „împletesc” viaţa artistică şi viaţa de familie, ce e nou în trăirea lor zilnică şi ce surprize pregătesc publicului puteţi afla din interviul acordat revistei „Taifasuri”.

Aurelian Temişan: „Voi cânta cele mai frumoase melodii de dragoste compuse şi lansate de-a lungul timpului“

- La 17 februarie urmează să oferi publicului un spectacol muzical, numit „…de dragoste”. Sunt convins că ai pregătit şi surprize. Poţi dezvălui măcar una dintre acestea?

- Va fi un concert în care vor fi cântate cele mai frumoase melodii de dragoste compuse şi lansate de-a lungul timpului. Pe scenă vor fi muzicienii mei din Orchestra Simfonică București și Cardinal Show Orchestra, dirijor Andrei Tudor. Evident, am și două surprize, dar fără supărare... nu ţi le pot dezvălui. Prefer să surprind audienţa cu surprizele pregătite, din două motive. Primul este acela că nu poţi să ştii niciodată dacă nu cumva vreunuia dintre invitaţi îi apare ceva neprevăzut/neplăcut sau se îmbolnăveşte... suntem în anotimpul în care pot interveni răceli ori viroze... şi e obligat să îşi anuleze tot ce are atunci în program. Nu cred că ar fi în regulă să apară pe afiş şi să nu poată veni, iar eu să încep să îl motivez în faţa spectatorilor care îl aşteaptă, ştiind că i-au văzut numele pe afiş. Al doilea motiv este reacţia minunată a publicului atunci când anunţ un invitat sau când acesta începe să cânte şi apoi intră pe scenă...

„Concertul «Eu nu mai sunt cel de ieri» a reprezentat o retrospectivă a primilor 34 de ani petrecuţi pe scenă”

- În urmă cu două luni, tot într-un concert de anvergură, declarai, cântând, „Eu nu mai sunt cel de ieri”. Apoi te întrebai, tot cântând, „Cine sunt’’? Ai găsit răspunsul?

- După aproape 35 de ani petrecuţi pe scenă, e clar că „Eu nu mai sunt cel de ieri”. Acel concert a reprezentat o retrospectivă a primilor 34 de ani petrecuţi pe scenă, o reflexie a ceea ce sunt ca artist, de când am debutat și până în prezent. „Cine sunt”? Sunt… toate melodiile pe care le-am cântat şi le cânt. Ele reprezintă ascensiunea şi incursiunea mea în această lume absolut minunată a muzicii.

- Cine te-a încurajat să urmezi o carieră muzicală? Şi cine te-a susţinut, dintre compozitori, încredinţându-ţi melodii?

- Totul a plecat de la tata. El a cântat în tinereţea lui şi şi-a dorit să pot continua eu ce nu a reuşit el. A mizat pe ceea ce simţea atunci când mă asculta cântând prin casă şi... a câştigat. Îi mulţumesc în fiecare zi. Compozitorii care m-au susţinut şi mi-au încredinţat melodii, între timp, mi-au devenit prieteni. Şi, iarăşi, le sunt dator pentru cât de multe am trăit alături şi împreună cu ei: Dan Beizadea, Cornel Fugaru, George Natsis, Marius Ţeicu, Viorel Gavrilă, Dragoş Docan, Jolt Kerestely, Mihai Alexandru...

- Tot de la tatăl tău a pornit şi admiraţia ta pentru Aurelian Andreescu, căruia i-ai dedicat, în urmă cu câţiva ani, concertul „Oameni”…

- Da, acel spectacol tribut Aurelian Andreescu a fost un mare cadou pentru mine. Tata se numea tot Aurelian Temişan şi în scurta lui carieră muzicală s-a întâlnit de câteva ori pe scenă cu Aurelian Andreescu. Acest mare artist a dispărut în 1986, eu m-am lansat în 1989, deci n-am avut ocazia să-l cunosc. Dar am fost atât de mult legat de muzica lui, de forţa cu care interpreta melodiile, încât mi-am dorit foarte mult să fac un spectacol dedicat lui. Şi l-am făcut de două ori - în decembrie 2018 şi în martie 2019, la Teatrul Naţional.

- La concertele tale este aproape nelipsit compozitorul Horia Moculescu, de care te leagă o prietenie veche. Te rog să aminteşti un moment amuzant petrecut împreună cu el...

- Sunt foarte multe... De exemplu, la Festivalul Mamaia din 2010, eu, Horia şi Alexandra Velniciuc am fost prezentatori. A fost ediţia în care noi trei nu am avut text şi nu ne-am pregătit cu nimic. Dar având o enciclopedie muzicală lângă noi, pe Horia, au fost patru seri absolut minunate, de prezentare, de relaxare şi de informare a publicului în ceea ce priveşte muzica românească din ultimii 50-60 de ani. Membrii juriului mi-au mărturisit că mai vorbeau între ei doar când cântau concurenţii, pentru că atunci când apăream noi erau foarte atenţi, ziceau: „Ia să vedem ce mai spun ăştia trei?”. Era o surpriză şi pentru noi ceea ce se întâmpla pe scenă.

„Nu e nicio emisiune fără cel puţin o transformare care să mă surprindă”

- Publicul din faţa televizorului te ştie şi în calitate de jurat al emisiunii „Te cunosc de undeva”. De curând, au început filmările pentru un nou sezon al acestei emisiuni. Există vreo transformare care te-a surprins?

- Fiecare emisiune are surprizele ei. Probabil de aceea profesorii de canto şi de actorie ai concurenţilor nu mai sunt Ozana Barabancea şi Cristi Iacob, pentru ca surprinderea şi reacţia membrilor juriului să fie şi mai veridică. Nu e nicio emisiune fără cel puţin o transformare care să mă surprindă. Ce show minunat avem!

- Se spune că gelozia face parte din iubire. Ai fost vreodată gelos? Nu de alta, dar jucaţi amândoi în spectacolul „O noapte furtunoasă”, unde şi cântaţi. Iar Jupân Dumitrache - interpretat de tine, Aurelian - e cam gelos când vine vorba despre Veta, „consoarta” lui - interpretată de Monica…

- Scena-i scenă. Acolo ne jucăm arătând gelozia şi am fost bine ghidaţi, cu toţii, de regizorul Alex Nagy. Dar am încercat să nu amestecăm sentimentele din viaţă cu cele din scenă. E mai bine aşa pentru sănătatea noastră.

„În clasa a II-a, la ora de muzică, am refuzat să cânt, fiind timid“

- După „Chicago”, au urmat alte apariţii comune - ale tale şi ale Monicăi - în piesele de teatru „Boeing Boeing”, „Încurcătură la nivel înalt”, „Pijamale”… Apoi ai fost selectat pentru a juca în musicalul „Mamma Mia!”. Te-ai gândit vreodată că vei cânta piesele trupei ABBA? Cum ai perceput această experienţă?

- Drăguţă întrebare. Cred că totul a început cu ABBA. Eram în clasa a II-a, la ora de muzică, iar când mi-a venit rândul să cânt, am refuzat. Eram timid şi învăţătoarea nu a reuşit în niciun fel să mă facă să cânt. La pauză, când eram singurei în clasă, m-a apucat cântatul, brusc şi tare. Cântam „Chiquitita”, melodia celor de la ABBA. O colegă s-a dus la cancelarie, a chemat-o pe învăţătoare şi când a intrat în clasă, eu eram înconjurat de colegii care mă ascultau, dar nu am văzut-o. La finalul piesei m-a aplaudat, eu m-am înroşit pe loc, iar „tovarăşa” mi-a spus, cu o voce blândă şi cu un zâmbet cuceritor, că am talent şi că ar trebui să cânt mai des. Ce îmi plăcea mie de dânsa până atunci, dar din acel moment am iubit-o necondiţionat. Nu am să îi uit numele niciodată: doamna Pisicescu. Iar în musicalul „Mamma Mia!”, cred că orice artist din lume şi-ar dori să facă parte din distribuţie. Dar pe lângă aceste spectacole de teatru şi musical, am concertele mele, atât cu muzică din repertoriul meu, cât şi alte melodii din repertoriul unor artişti mari.

Monica: „Voi avea o nouă premieră la Teatrul Naţional, unde am şi de cântat“

- Din 1998 eşti pe scena Naţionalului bucureştean. Cum a fost prima apariţie pe cea mai mare scenă a ţării?

- Cu un an înainte de angajare, am început colaborarea cu Teatrul Naţional Bucureşti, într-un spectacol unde Oana Pellea şi Marcel Iureş jucau rolurile principale. Am păşit pe scena mare de la Naţional şi aveam senzaţia de „acasă”, ca şi cum eram în curtea unde am copilărit, cu toate că nu avea nimic comun cu acea curte a casei noastre. Am simţit că e locul căruia îi aparţin. Aşa simt şi acum. Respect scena Teatrului Naţional şi muncesc mult cu mine însămi pentru ca de fiecare dată când păşesc pe ea să aduc tot ce este mai bun în mine, să mă transform, să ard, să dăruiesc. Ştiu tainele fiecărei meserii din spatele scenei şi înţeleg perfect mersul acestui mecanism al cărui motor este, fără îndoială, ACTORUL.

„Mi-am câştigat primii bănuţi cosând ii sau tricotând ghetuţe”

- Eşti actriţă de peste 25 de ani. Cum a început dragostea dintre tine şi teatru?

- În copilărie, acolo, în satul meu, Vistieru, ascultam la difuzor emisiunea „Unda veselă”, ascultam teatru radiofonic, o ascultam pe Lucia Popescu Moraru, noaptea, până dimineaţa la ora 4:00. Dar nu stăteam degeaba, pentru că a doua zi aveam teză, iar până la ora 8:00 seara deja îmi făceam treburile casei - să mulg vaca, să dau de mâncare la găini, să închid orătăniile, să fac curat, să fac mâncare. Tata pleca la serviciu, iar bunica mea cosea. Ne-a învăţat şi pe noi - pe mine şi pe surorile mele - să coasem. De altfel, eu mi-am câştigat primii bănuţi cosând ii sau tricotând ghetuţe. Deci eu ascultam radioul până la 4:00 dimineaţa, dar aveam trei acţiuni importante - coseam, tricotam, învăţam. Când învăţam, dădeam mai încet difuzorul, dar nu-l opream. Cred că aşa mi-am dezvoltat foarte bine memoria fotografică, am învăţat cum să citesc în imagini.

- Pe lângă faptul că joci în piese de teatru, de multe ori ai şi cântat în spectacole. Îţi place să apari în spectacole de tip musical?

- „Chicago” - în 2005 - a fost primul spectacol în care am şi cântat, a fost provocarea supremă şi mă bucur că a ieşit atât de bine. Apoi am făcut „Un altfel de cabaret” şi am mai avut ocazia să cânt la diverse evenimente cu Aurelian. În „O noapte furtunoasă”, în concepţia regizorală a lui Alex Nagy, Veta - personajul pe care îl interpretez - cântă încă de la începutul piesei, cu acompaniament la pian. Acum, în februarie, voi avea o nouă premieră la Teatrul Naţional, unde am şi de cântat - „E vina ta!”, piesă scrisă şi regizată de Tomi Cristin. Abia aştept întâlnirea cu publicul!

- Există un secret al longevităţii cuplului? Dacă da, te rog să ni-l spui.

- Nu ştiu să răspund la această întrebare. Viaţa se trăieşte. Şi dacă ai respect şi încredere faţă de persoana de lângă tine, poţi merge împreună cu ea, umăr la umăr, pe drumul vieţii… Iar îndrăgostirea, iubirea, toate celelalte sentimente sunt surprizele de descoperit în drumul acesta.

Aurelian şi Dora i-au făcut o surpriză. Au cântat în duet melodia „Măicuţa mea”

- Ai un moment trăit împreună cu Aurelian pe care îl consideri cel mai frumos? Sau poate unul care ţi s-a părut cel mai dificil... dar l-ai depăşit?

- Momentul cel mai important din viaţa noastră a fost naşterea Dorei. Faptul că a intrat în vieţile noastre, că ne-a completat, ne-a schimbat, ne-a unit, ne-a făcut să fim o familie împlinită este cel mai frumos lucru. Nu neg că au existat multe alte momente fericite în familie, aniversări, nunţi, botezuri, vacanţe, premiere de succes, dar venirea pe lume a fiicei noastre este de departe cel mai frumos moment pe care l-am trăit. Iar cele mai dificile şi mai triste clipe sunt legate de pierderea oamenilor dragi din viaţa noastră - părinţi, naşi, rude ori prieteni apropiaţi...

- Într-un spectacol de mare anvergură, la Sala Palatului, Aurelian şi Dora ţi-au făcut o surpriză. Au cântat în duet melodia lansată de Dan Spătaru - „Măicuţa mea”. Ce ai simţit ascultându-i?

- Dora era foarte mică… Iar eu eram terminată de emoţie, pentru că ea nu repetase cu orchestra. A repetat de câteva ori cântecul cu Aurelian, după un pozitiv, şi… asta a fost. Ca mamă, sentimentele trăite au fost foarte amestecate - emoţie, mândrie, teamă să nu greşească ori să nu se blocheze, fericire, lacrimi, atenţie de îndrumător… Toate împreună.

Mătuşa şi nepotul, colegi de scenă

- În spectacolele Companiei Concordia joci nu doar alături de Aurelian, ci şi de Cosmin Vîjeu, nepotul tău. A ales actoria la sugestia ta?

- Probabil l-am influenţat indirect în această alegere. Când avea 5 ani, l-am luat în vacanţă, la mare, cu mine. Atunci a văzut piesa „Take, Ianke și Cadîr”. A fost fascinat. Apoi a văzut multe spectacole în care am jucat, s-a îndrăgostit de teatru, de actorie. Dar a fost o surpriză când am aflat decizia lui. Şi-a pregătit repertoriul pentru admiterea la facultate cu câteva săptămâni înainte, când eu eram plecată din ţară. M-am bucurat mult când am aflat că a reuşit. Apoi ne-am sfătuit când avea examene, când pregătea monologuri sau poezii… Primul spectacol în care am jucat împreună a fost „Eu te cred, da’ tu mă minţi”. E un actor talentat. Şi nu spun asta doar în calitate de mătuşă.

- La unul dintre spectacolele cu „Divorţul anului” ai făcut un pas greşit şi ai căzut de pe scenă. Dar te-ai ridicat imediat şi ţi-ai continuat replica…

- Din fericire, n-a fost nimic grav, dar mă durea piciorul. Însă e important ca atunci când intervine ceva neprevăzut în spectacol, noi, actorii, să ne purtăm firesc, să ne păstrăm zâmbetul, poate chiar să improvizăm, astfel încât spectatorul să fie mulţumit, să plece fericit acasă după ce se încheie spectacolul.

„Preferăm peştele, nu carnea“

- Eşti o artistă cu program foarte plin, de dimineaţă până seara. Mai ai timp… să găteşti? Ce intră în meniul familiei, de obicei?

- Acum, când vorbesc cu tine, am la cuptor peşte şi pui cu cartofi. (râde) Vreau ca atunci când vine Dora de la şcoală să găsească o mâncare caldă, gătită, chiar dacă eu şi Aurelian suntem pe scenă şi ne vedem pe la ora 22:00. De obicei gătesc cu carne pentru Dora şi fără carne pentru noi. În fiecare săptămână găsesc câteva ore pentru a pregăti şi câte o ciorbă, dar şi „felul doi”. Uneori se întâmplă să mâncăm şi la restaurant - când ieşim la o plimbare, alteori - în zilele mai ocupate - să ne „descurcăm” cu minuturi, dar întotdeauna există ceva gătit în frigider. Iar atunci când repetăm acasă, împreună cu ceilalţi colegi, pentru spectacolele Companiei Concordia, în mod sigur repetiţia începe cu ceva bun pe masă.

„Doar prin bună înţelegere putem construi lucruri frumoase în viaţă“

- Privindu-vă, mă întreb unde aţi „ascuns” cei aproape 30 de ani de când sunteţi un cuplu, pentru că pe chipurile voastre nu se văd. Anii se regăsesc doar în experienţa artistică pe care aţi acumulat-o, în succesul vostru pe scenă şi în faptul că sunteţi părinţii unei minuni de fată - Dora. Voi cum percepeţi aceşti ani?

Monica Davidescu: Doamne, ce trece timpul! Am „crescut” împreună, ne-am învăţat unul pe celălalt, ne-am ajutat, ne-am criticat constructiv, am construit o casă, am făcut un copil şi am creat o Companie de teatru - Concordia - care are ca obiect de activitate ceea ce ştim noi să facem mai bine - „Spectacol”, cu tot ce înseamnă el, de la idee până la produsul final aplaudat de spectator.

Aurelian Temişan: Uneori şi noi ne întrebăm când au trecut aceşti ani. Suntem împreună de la vârsta de 22 de ani. Important e să fim sănătoşi, să ne păstrăm zâmbetul pe buze, să fim oameni cu cei de lângă noi.

„Aurelian are şi comodităţile sale, iar când îşi pune în cap să nu facă un lucru, chiar nu-l face”

- Ce apreciaţi mai mult unul la celălalt? Ar fi interesant să ştim şi ce nu îi place unuia la celălalt...

Monica Davidescu: Citeam zilele trecute o carte despre drepturile femeilor, scrisă la 1750, în care era înfierat sistemul din acea perioadă în care sexul feminin era tratat doar ca un bun decorativ care trebuie să facă pe plac sexului masculin, femeia fiind considerată un obiect fără raţiune, care nu are nevoie de învăţătură. Şi se vorbea despre respectul reciproc dintre bărbat şi femeie care poate să construiască o relaţie, care poate să ducă spre progres. Mă bucur că nu trăim în acea perioadă şi că acum ne putem bizui pe o relaţie de egalitate bazată pe respect şi încredere, pe iubire şi prietenie totodată. Doar aşa putem construi lucruri frumoase în viaţă, prin „concordie”, bună înţelegere. Revenind, apreciez la Aurelian faptul că are atâta talent nativ, că e un artist care prinde repede ce trebuie să facă pe scenă, că are versatilitate, ureche muzicală, voce, memorie, generozitate faţă de colegii de scenă. Are însă şi comodităţile sale, iar când îşi pune în cap să nu facă un lucru, chiar nu-l face.

Aurelian Temişan: Ce apreciez la Monica? Atât consecvenţa, cât şi felul constant cu care reuşeşte să mişte lucrurile, să le pună pe o direcţie bine stabilită şi să le ducă la o finalitate pe placul tuturor. Ce nu apreciez este faptul că nu îşi oferă timp de relaxare. Întotdeauna este într-o nouă acţiune pentru a continua ceva, a îmbunătăţi altceva ori pentru a construi ceva nou.

- Amândoi sunteţi legaţi de locurile unde v-aţi născut. Tu, Monica, de satul de lângă Câmpina. Dar şi de surorile tale... Tu, Aurelian, de Craiova. Ce sentiment trăiţi când vă întoarceţi în locurile natale? 

Monica Davidescu: Satul Vistieru din comuna prahoveană Şotrile este locul copilăriei mele şi reprezintă cea mai adâncă rădăcină care mă leagă de ţara asta şi care mă face să nu o părăsesc. Sunt o fiică a satului, cu tot ce semnifică el, cu holdă, cu fân cosit, cu animale în curte. Chiar dacă nu mai am casă acolo, încă mai sunt oameni la care mă pot întoarce, iar relaţia cu surorile mele reprezintă baza familiei unite.

Aurelian Temişan: De fiecare dată când mă întorc în Craiova, străbat străzile copilăriei - către şcoală, către baza sportivă sau către locurile de joacă, unde chemam copiii din cartier afară cu celebra strigătură „Iiii, cuţât, cuţât, cuţât, de trei ori te-am ascuţât”, imitându-l pe Florin Piersic în rolul haiducului Anghel Şaptecai - şi revăd cu ochii minţii toate acţiunile şi sentimentele din copilărie. Apropo de Florin Piersic şi de faptul că îl imitam, când m-am întâlnit cu el prima oară, prin anii ’90, mi-a zis: „Măi, eu ştiam că mai am un băiat, dar nu ştiam unde, în sfârşit te-am găsit!”. Eu am rămas şocat. „Păi n-ai zis tu într-un interviu că erai Florin Piersic? Deci îl am pe junior, dar te am şi pe tine, numai că te cheamă Temişan, nu înţeleg cum”. Şi am rămas prieteni, am fost şi în Germania împreună, în turneu. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că e un munte de energie şi de cunoştinţe! Inevitabil, fiecare vizită la Craiova înseamnă şi un drum la cimitir, să aprind o lumânare pentru cei dragi care îşi continuă călătoria printre stele.

„O ceartă între noi? Monica porneşte motorul, iar eu am ultimul cuvânt: «Ai dreptate, draga mea!»…”

- De mulţi ani apăreţi împreună în piese de teatru. Primul a fost „Chicago”, la Teatrul Naţional. Ştiu că făceaţi repetiţii acasă, unele dintre ele foarte sonore, când vecinii - poate - se gândeau că vă certaţi…

Aurelian Temişan: Replica în care Monica îmi cerea cei 5.000 de dolari, spusă pe o stare de nervi, ar fi putut da de bănuit vecinilor, dar era doar o replică venită din gura personajului. Da, „Chicago” a fost spectacolul în care am jucat prima dată împreună, iar eu am repetat o vară întreagă cu Monica, pe post de… toate personajele, inclusiv de sufleor şi de regizor, în acelaşi timp. La reluarea spectacolului, în toamnă, am avut nevoie doar de trei repetiţii cu întregul grup şi… am jucat în fiecare sâmbătă, timp de doi ani, rolul avocatului Billy Flynn în acel spectacol de mare succes.

Monica Davidescu: „Chicago” a fost un mare salt pentru mine, am cântat, am dansat, am jucat, mi-am împlinit visul de a face musical şi mi-am descoperit alte valenţe ale puterii mele creatoare…

- Mă întreb cum decurge o ceartă între voi - chiar şi pentru un fleac -, cine are ultimul cuvânt? Cine „lasă de la el”?

Aurelian Temişan: Monica porneşte motorul… Iar eu… am ultimul cuvânt: „Ai dreptate, draga mea!”… (râde)

Monica Davidescu: Aşa este! (râde)

Dora moşteneşte talentul artistic al părinţilor, înclinând spre teatru

- Ştiu că Dora este centrul universului vostru. Ce îi place mai mult? Să fie ca mama sau ca tata?

Monica Davidescu: Nu am forţat-o să facă nici teatru, nici muzică, ne-am gândit să aleagă singură ce îi place. Cântă foarte bine, are ureche muzicală şi ritm. Uneori, când era mai mică, am luat-o cu mine la cursurile de actorie pe care le predam copiilor şi, pe nesimţite, a intrat în „Cartea junglei”, un spectacol cu text şi muzică originale scrise de Eduard Jighirgiu.

Aurelian Temişan: E bine să fie independentă, că destul seamănă fizic cu tata şi îşi doreşte să facă meseria mamei. Vrem să-şi aleagă singură drumul şi să semene cu ea însăşi.

„Dora seamănă fizic cu tata şi îşi doreşte să facă meseria mamei”, spune Temi, iar Monica e încântată

„Copiii noştri patrupezi ne-au învăţat ce înseamnă iubirea, responsabilitatea“

- Amândoi iubiţi animalele. Şi fiica voastră le iubeşte. Povestiţi-ne, vă rog, despre patrupedele care vă aduc bucurie în casă.

Aurelian Temişan: De când ne-am mutat la casa noastră, în primul nostru apartament, am avut căţei şi pisic. Agatha, Cupi şi Troţki - pisicul. În plus, Monica a tot adunat căţei răniţi de pe străzi şi i-a îngrijit. După ce s-au făcut bine, i-a dat spre adopţie, după sterilizare. Au mai trecut nişte ani şi, după ce Agatha şi Cupi au plecat în drumul lor spre altă viaţă, au venit la noi Cora şi Rocco, pe care îi avem acum, alături de acelaşi Troţki. Ei trei ne aduc multă veselie în casă.

Monica Davidescu: Animăluţele ne-au umplut viaţa de bucurie şi ne-au învăţat cu adevărat ce înseamnă iubirea, ce înseamnă dependenţa de o persoană, ce înseamnă responsabilitatea. Ei reprezintă copiii noştri patrupezi. Mă bucur că primii noştri căţei au trăit până la vârste respectabile - 16, respectiv 15 ani. Pisoiul încă trăieşte, a împlinit 20 de ani, pe care nu îi arată. Celor mici - Cora şi Rocco -, pe care îi avem acum, le dorim viaţă lungă în casa noastră.