de Carina Miloş şi Georgiana Mihalcea

Carmen Ionescu este una dintre cele mai talentate și mai apreciate actrițe din peisajul cinematografic și teatral românesc. Cu un portofoliu impresionant ce cuprinde atât roluri clasice, cât și contemporane, actrița a demonstrat versatilitatea sa artistică într-o varietate de genuri și stiluri. De la tragedii shakespeariene la comedii moderne, ea a reușit să ofere interpretări captivante și memorabile, cucerind inimile spectatorilor și câștigând aprecierea criticilor. Mai mult decât o simplă actriță, Carmen Ionescu este o prezență emblematică în peisajul cultural românesc, implicându-se și în proiecte sociale și educaționale destinate promovării artei și culturii în rândul tinerilor. În ultima perioadă ne-a ținut cu sufletul la gură în fața micilor ecrane cu rolurile interpretate în serialele „Adela” și „Lia - Soţia soţului meu”, difuzate la Antena 1. O vom cunoaște prin intermediul unui interviu acordat site-ului fanatik.ro.

„Inițial, am vrut să mă îndrept spre coregrafie”

- Aţi dat de opt ori admitere ca să intraţi la teatru. Cum ați reușit să fiți atât de tenace?

- Nu sunt singura candidată la IATC care a trecut prin această experiență dură. La acea dată, în țară nu exista decât institutul de teatrul din București care scotea anual, la concurs, cel mult şapte locuri, trei fete și patru băieți. Asta explică numărul mare de candidați și, implicit, exigența sporită a comisiilor de admitere. Școala românească de teatru era o școală importantă în peisajul școlilor europene. Astăzi au răsărit ca ciupercile după ploaie tot soiul de așa-zise școli de teatru care nu au un program unitar de pregătire. Contra unei sume de bani, reprezentând taxa de admitere, sunt gata să te declare diplomat în arte. La acea dată, aspirația de a ajunge student la teatru era greu de realizat. Școala primea în fiecare an candidații de care era nevoie în teatru. Odată era nevoie de june prim, altă dată de eroine, de actori de compoziție și așa mai departe. Admiterea la examen nu era dictată numai de valoarea candidatului, ci și de nevoile concrete ale teatrelor existente în țară. Am înțeles acest mecanism și am continuat să mă pregătesc așteptând momentul când vocația mea de teatru va coincide cu nevoile instituției.

- Teatrul a fost prima opțiune sau, inițial, ați vrut să faceți altă meserie?

- Ca orice adolescent, la vârsta aceea visam să fac o carieră frumoasă, dar și spectaculoasă. Vedeam spectacole și filme, actori și actrițe îndrăgite și toate astea îmi alimentau dorința de a sluji scena. Inițial, am vrut să mă îndrept spre coregrafie. Dar, pe parcurs, spectacolele pe care le urmăream cu sfințenie m-au făcut să mă redirecționez. Astfel, aspirația de a face balet s-a convertit într-o mare dragoste pentru teatru.

„Marele Amza Pellea a fost primul dascăl oficial cu care am început cursurile institutului de teatru”

- Ce ați învățat, esențial, de la maestrul Amza Pellea?

- Marele Amza Pellea a fost primul dascăl oficial cu care am început cursurile institutului de teatru. Iar adevărul și simplitatea au fost primele lecții cu care am început drumul meu în teatru.

- Vă mai aduceți aminte o întâmplare cu celebrul actor?

- Relația noastră era bazată pe respect și admirație. Priveam atentă felul în care ne pregătea. Transformarea noastră în viitori profesioniști era întâmplarea minunată pe care el ne-o oferea.

- Cum v-ați simțit prima dată când ați urcat pe scenă?

- Vreau să vă spun că prima mea apariție pe scenă a fost ca a unui sportiv care, după o cursă istovitoare, ajunge la linia de sosire. Am primit, ca studentă în anul IV, când profesor ne era Ion Cojar, șansa de a juca pe Polly Peachum din „Opera de trei parale”, de Bertolt Brecht, care a fost spectacolul de absolvire al clasei noastre. Un prilej de studiu extraordinar având în vedere complexitatea spectacolului în care treceam cu ușurință de la dialogul vorbit la partea muzicală a spectacolului. Muzica fiind cea originală, compusă de Kurt Weill, care era cântată și în spectacolul jucat la Berliner Ansamble. Din păcate, regulile care ne dădeau dreptul să utilizăm textul lui Brecht și muzica nu au permis o viață mai lungă spectacolului, deoarece nu am avut valuta necesară să plătim drepturile de autor.

- Sunt 19 ani de la rolul Maria Bratu din „Numai iubirea”. Vă mai strigă lumea pe stradă pe numele personajului?

- Da. Mă simt fericită că, după atâta timp, publicul își amintește de mine în acest rol. Ce poate fi mai frumos decât să dăinui în amintirea oamenilor?

- După atâția ani de carieră vreau să știu dacă există prietenii adevărate în această branșă, sau invidiile și orgoliile sunt prea mari?

- Categoric că există invidii și orgolii. Adevărul este că valoarea profesională nu ar trebui să fie niciodată un prilej de ocară. Dar prieteniile adevărate există.

„«Marta» și «Maria» sunt femei din zilele noastre”

- Cât de solicitant este acum rolul Mariei, din serialul „Lia - Soţia soţului meu”? Cred că vă place numele acesta de personaj.

- În afară de această frumoasă coincidență a numelui Maria din „Lia - Soţia soţului meu”, rolul nu-mi pune probleme deosebite. Face parte din acele roluri care fac țesătura pe care personajele principale evoluează și fac povestea să fie omenească și adevărată. Aceste personaje dau tenta de firesc, de cotidian.

- Marta, din serialul „Adela”, și Maria, din serialul „Lia - Soţia soţului meu”, sunt două personaje extrem de diferite. Dacă ar fi să faceți o comparație între cele două, cum ar suna?

- În profesia noastră suntem chemați să dăm viață unor personaje care aparțin unor autori diverși, cu personalități diferite. Rostul nostru este să dăm viață cât mai convigător personajelor ce ne-au fost oferite spre interpretare. Acestea vin din diverse curente literare, din estetici diferite, temperamente diferite. Noi, actorii care le interpretăm, avem datoria să fim fideli dramaturgiei din care provin aceste personaje. Ne facem un titlu de glorie atunci când reușim să le realizăm respectând exact dramaturgia din care vin. Maria și Marta, două personaje care aparțin aceleași dramaturgii, românești adică, au caractere diferite, temperamente diferite, nivel cultural diferit. Fiecare oferă interpretei posibilitatea de a crea două personaje diferite, ambele fiind, însă, obligate să fie la fel de credibile. Și Marta, și Maria sunt femei din zilele noastre și datoria interpretului este, în primul rând, aceea de a descoperi, totuși, ce le individualizează. A le oferi, dincolo de trăsăturile personale, acel ceva care le face să fie mai interesante decât realitatea, banală uneori, a vieții noastre de zi cu zi. Amândouă își iubesc familia, fiecare în felul ei și dragostea față de familie îmbracă cele mai diverse forme, de la atitudinea caldă de mamă până la sfaturile unui veritabil intrigant.

- Cu care credeți că vă asemănați mai mult și de ce?

- Încercând să fiu obiectivă acum, când privesc aceste femei de la distanță, tind să dau câștig de cauza Martei. Traseul vieții i-a fost pus la grea încercare de buna ei prietenă, cu care soțul a înșelat-o. Maria, în schimb, e atât de profund dedicată copiilor și soțului încât iubirea ei e mai puțin nuanțată. Pentru ea lucrurile sunt ori albe, ori negre.

„Am filmat trei săptămâni în Grecia, la Atena”

- În afară de rolul din serialul Lia, în ce alte proiecte ați mai fost implicată în ultima vreme?

- În ultima vreme, de când lucrez la ambele proiecte, „Adela” și „Lia - Soția soțului meu”, am mai realizat câteva colaborări la dublaje de voce pentru filme care se vor difuza pe mai multe canale tv. Totodată, joc în spectacolul „Aeroport”, de Ștefan Caraman, în regia lui Alexandru Nagy.

- Anul trecut ați filmat pentru un serial grecesc. Ne puteți povesti câteva detalii din culisele acestui proiect?

- Anul trecut, e adevărat, am primit solicitarea să dau casting pentru un rol dintr-un serial grecesc. Casting pe care l-am luat și, în luna iulie, în timp ce aveam pauză la filmările din București, am mers în Grecia, la Atena. Am fimat trei săptămâni pentru canalul lor grecesc care se numește ERTFLIX, producția Desolated Land. O colaborare care s-a dovedit fructuoasă dat fiind că am fost anunțată că voi filma și în sezonul doi. A fost o vară extrem de călduroasă, cu un program care începea, ca și la noi, în zorii zilei, cu filmări care se terminau seara târziu. Ne refugiam în câte o tavernă să ne răcorim sufletele cu vinul lor grecesc, retzina. Împreună cu colegul Mihai Dinvale, de la Teatrul Mic, și cu colegii de echipă din partea elenă purtam discuții despre ce avem de făcut a doua zi. Trebuie să vă mai spun că, în afară de experiența profesională pe care am trăit-o, am întâlnit oameni deosebiți, profesioniști de mare calitate, precum și oameni de mare căldură sufletească cu care am legat prietenii dincolo de relațiile noastre profesionale.

- Ați fost vreodată atât de dezamăgită, profesional vorbind, încât să vă doriți să renunțați?

- Fără îndoială că o profesie nu este alcătuită numai din reușite. Apar pe parcursul ei și eșecuri. Când ești conștient de aceste lucruri nu se mai pune problema de renunțare. Accepți atât reușitele, cât și eșecurile ca pe niște date firești apărute în cariera ta. Le analizezi, tragi concluziile cuvenite și mergi mai departe. Îmi aduc aminte de poemul lui Kypling, „Și dacă”: „Cu scule vechi și uzate te ridici și mergi mai departe”.

„La prima întâlnire cu soțul meu, acum 45 de ani, am mâncat parfait de alune la Capșa”

- Sunteți căsătorită, de 45 de ani, cu marele actor Constantin Dinulescu. Cum ați reușit să rezistați în această lume nebună?

- Viața noastră a fost împărțită distinct în viața profesională și viața de acasă. Acasă e locul unde ne curățăm zilnic zgura vieții publice și ne regăsim cu adevărat așa cum suntem.

- După atâția ani, îmi puteți spune ce trebuie să se întâmple și ce nu ca o căsnicie să dureze atât de mult?

- Îmi pui o întrebare delicată și dificilă pentru care este greu să găsești un răspuns exact. În afară de iubire îți trebuie înțelepciune, toleranță, tot ceea ce omenește e nevoie ca viața să curgă lin. Neobstrucționată de nimic care ar putea să-i denatureze adevăratul curs.

- Vă mai aduceți aminte prima întâlnire? Ce ați gândit atunci când v-ați văzut viitorul soț?

- La prima noastră întâlnire am mers la Capșa și am mâncat un parfait de alune, apoi am băut un coniac bun. Dar, drept să-ți spun, în acea clipă nu m-am gândit cum va evolua întâlnirea noastră.

„Din primii bani câștigați ca actriță mi-am cumpărat o cămășuță în carouri, sport, pe care o am și astăzi”

- Ce vă mai amintiți din perioada liceului? Erați mai timidă, mai rebelă?

- Am fost totdeauna, inclusiv în perioda la care te referi, mai degrabă timidă. Cel puțin pentru cei din preajma mea. Dar în universul meu am rămas inflexibilă.

- Ați copiat vreodată la vreun examen?

- O să-ți răspund cu altă întrebare. Crezi că există vreun elev care să nu fii copiat măcar o singură dată în anii lui de studii? Mă îndoiesc.

- Mai țineți minte când ați câștigat primii bani? Și pe ce i-ați cheltuit?

- Primii bani i-am câștigat făcând figurație la Teatru Bulandra, dar nu mai țin minte pe ce i-am cheltuit. Lucram cu Petrică Gheorghiu și el ne băga pe toți prin spectacole. Ca angajată la Piatra Neamț, când deja eram actor profesionist, știu că din primul salariu mi-am luat o broboadă neagră. O văzusem la Oana Pellea și mi-a plăcut mult. Mi-am cumpărat și o cămășuță în carouri, sport, pe care o am și astăzi. O pun prin casă, mă mai duc cu ea la sport.

- Cine v-a influențat alegerea carierei?

- Am convingerea că fiecare adolescent ajuns să decidă calea pe care o va urma pe parcursul vieții trăiește momente asemănătoare. Balansează între dorințele personale și sfatul binevoitorilor din jurul lui, care îl îndeamnă să aleagă o meserie sigură, cu rezultate materiale imediate. Majoritatea uitând că adolescența este perioada cea mai bogată în visuri pe care o parcurge un tânăr. Stai și, poate nopți întregi, te visezi făcând profesia pe care o adori, dar care nu răspunde nevoilor de moment ale sfătuitorilor din preajmă. Aș putea spune, fără să vulgarizez, că ești participant la cel mai important loz câștigător pe care îl trăiești în viață. Și dacă te gândești mai departe, aruncând o privire generală peste generația ta cu care împarți grijile și visurile viitorului realizezi că, de cele mai multe ori, între dorințele și aspirațiile firești ale tale și realitatea dură, brutală, a vieții, se deschide o falie adâncă care, de cele mai multe ori, joacă un rol decisiv în viața ta. Pot să spun, fără să exagerez, că pentru mine perioada asta s-a încheiat cu un rezultat care mi-a dat dreptul să mă bucur și să visez în continuare.

„Când eram într-un lung turneu european, am fost anunțată că tata s-a prăpădit”

- Care a fost cel mai greu moment din viața dumneavoastră? Cum ați reușit să mergeți mai departe?

- Am plecat într-un lung turneu cu Teatrul Național prin Europa, lăsându-mi tatăl grav bolnav acasă. În aceeași zi am primit un telefon în care eram anunțată că tatăl meu s-a prăpădit. Iar eu a trebuit să merg mai departe, cu turneul, pentru că nu puteam să-i abandonez și să mă întorc la București. Cum am reușit să merg mai departe? Numai Dumnezeu știe… Și cu mine.

- Ce nu știe lumea despre dumneavoastră și ați vrea să spuneți azi?

- Sunt un om a cărui existență se desfășoară strict între casă și teatru, fără a avea alte preocupări colaterale. Nu am un hobby în mod special, îmi place să desenez, să dansez. De croșetat am croșetat tot la Piatra Neamț, ca să nu înnebunesc. Voiam să se termine mai repede stagiatura. În puținul timp liber, chiar dacă aveam spectacole și munceam, stăteam în casă și croșetam. I-am făcut un pulovăr soțului și mie.

- A existat vreun moment în viață când celebritatea vi „s-a urcat la cap”?

- Apreciez că sunt un om bine echilibrat și că nu am avut niciun moment tentația să pierd contactul cu realitatea.

„Fac sport, citesc, văd filme şi îmi place foarte mult să călătoresc”

- Când nu filmați, ce alte activități faceți cu plăcere?

- Îmi place să fiu la curent cu tot ce se petrece în viața culturală, evident acolo unde am acces. Altfel spus, fac tot ce pot, sport, citesc, văd filme. Pe scurt îmi place să fiu la curent cu tot ce e semnificativ în profesia mea. În plus, trebuie să vă spun că tare mult îmi place și îmi doresc să călătoresc.

- La ce spectacole de teatru vă putem aplauda în această perioadă?

- În perioada actuală nu am decât un sigur spectacol de teatru, de care am pomenit mai sus, „Aeroport”, de Ștefan Caraman, în regia lui Alexandru Nagy.

„Adevărul şi simplitatea au fost primele lecţii cu care am început drumul în teatru“

„Niciodată nu m-am considerat o femeie frumoasă“

- Considerați că frumusețea a reprezentat un atu în meseria pe care v-ați ales-o?

- Niciodată nu m-am considerat o femeie frumoasă. Iar cariera am încercat să mi-o construiesc sprijinindu-mă pe lucruri obiective și statornice, nicidecum pe lucruri subiective și trecătoare. Din cauză că am dat de prea multe ori admitere la teatru, am pierdut niște roluri de fată tânără. Nu am putut să joc Ofelia, Julieta. Eu am intrat în teatru la 26 de ani, deja am sărit o etapă de roluri de fată tânără, am pierdut. Cred că echilibrez acum.

„Sunt foarte pretenţioasă cu ceea ce fac, sunt o perfecţionistă“

- Cum v-ați descrie stilul de viață?

- Vă mărturisesc că, uneori, 24 de ore se dovedesc insuficiente pentru a-mi pune la punct toate problemele cotidiene. M-am obișnuit cu acest stil de viață, intens, condensat, fără de care mi-ar fi greu să îmi concept existența. În plus, aș spune că sunt și foarte pretențioasă cu ceea ce fac sau, altfel spus, sunt o perfecționistă. Asta însemnând că fac anumite lucruri pe care apoi le revăd cu maximă exigență în dorința de a le îmbunătăți. Mai trebuie să vă spun că, în relațiile mele cu cei din jur sunt dispusă să ascult cu multă atenție opinia tuturor și să rețin ceea ce cred de cuviință.