de Anca Lăpușneanu
În Dobrogea, într-o familie în care credința era punctul principal, se nasc cinci copii, trei băieți și două fete. Dintre toți frații, cea mai mică dintre fete, Aneta, iubea tare mult cântecul. Tatăl ei avea glas frumos, fiind cântăreț în corul bisericii. El fredona cu bucurie acasă și romanțe, iar Aneta îl imita cu multă iscusință și îl însoțea în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. Așa a început copila Aneta să „interpreteze” primul ei cântec în public, care a fost, poate nu întâmplător, „Tatăl Nostru”. Avea 6 ani. S-a speriat când și-a auzit vocea răsunând în biserică. Era începutul carierei celei supranumită azi drept „Glasul de aur” sau „Perla Dobrogei”. Dumnezeu i-a dat Anetei Stan multe daruri care nu au fost scoase în lumina reflectoarelor, dar despre care ne-a vorbit în acest interviu.
„La început nu știam să scriu notele muzicale, le auzeam în interiorul urechii mele și le redam cu glasul”
- Sunteţi una dintre reprezentantele de seamă ale folclorului dobrogean. Ați încercat și alte profesii în viață, până să vă decideți să rămâneți pe scena muzicii?
- Da! Am vrut să fiu doctor, pentru că biata mea mamă a fost tare bolnavă timp de 17 ani, până a plecat dintre noi. A suferit mult! Pentru ea am vrut să urmez cursuri de soră medicală. După terminarea școlii elementare, am plecat cu alți tineri să ducem analize pentru a ne înscrie la această instituție. Dar, pe drum, m-am împiedicat de o piatră și am spart eprubeta cu probe. Am luat-o ca pe un semn, cred că Dumnezeu a spus atunci: „Nu e drumul tău!”. Am încercat să fiu și designer, învățând de la mama croitorie, aș fi putut să fiu o stilistă foarte bună. Am fost și casieră. Dar cel mai tare m-a atras cântecul, ca un fir roșu nevăzut. Părinții nu erau de acord ca eu să „stau ca o păsărică pe scenă și să ciripesc”, așa cum îmi zicea tata. Ei voiau să mă căsătoresc, să-mi fac o familie și să am o meserie, că era o zicală în popor pe care mi-o ziceau mereu: „Meseria e brățară de aur”. Singura care m-a înțeles a fost surioara mea Maria, care m-a crescut după ce mama a plecat la Domnul. Ea a avut grijă de mine şi m-a ajutat. Am participat la foarte multe concursuri și am câștigat premii după premii.
- Cum s-a conturat cariera de interpret?
- Am plecat de la Cernavodă la Constanța, cu multe cântece învățate de la prietenii mei de joacă din copilărie, de alte naționalități. Am dat examen la Școala Populară de Arte și am intrat la secția de canto clasic, deoarece atunci nu exista secție de canto popular. Am fost la clasa celei mai bune profesoare de canto, mezzosoprana Bularca Leia, și am terminat cu nota 10. La Constanța eram foarte solicitată de case de cultură unde se făceau spectacole de folclor. O perioadă am interpretat cântece celebre, dar nu eram mulțumită. Am început să-mi fac singură melodiile. Nu știam să scriu notele muzicale, dar idei bune aveam. Le auzeam în interiorul urechii mele și le redam cu glasul. Prima mea creație, „Flăcăii din Dobrogea”, a prins viață în primăvara anului 1963 și am prezentat-o profesoarei mele. M-a felicitat și, ca să învăț bine particularitatea zonei noastre, ritmul nostru aksac al lui Bela Bartok, m-a trimis la un mare muzician să iau lecții de compoziție. Este vorba despre directorul și dirijorul Estradei Constanța, Constantin Daminescu, tatăl cântărețului Adrian Daminescu. Așa am luat meditații timp de patru ani, iar în paralel îmi urmam cursurile la liceu. Următorul cântecel căruia i-am scris singură linia melodică a fost „Eu sunt Fată Dobrogeană”, apoi „Seara-ncetișor se lasă” etc. În martie 1974, am auzit că s-a scos la concurs un post la Ansamblul profesionist „Brâulețul” al județului Constanța. Am participat și eu și am reușit.
„Unii se laudă că au copii, dar eu numesc toate cântecele mele copiii mei”
- Mi-au plăcut câteva versuri dintr-un cântec al dumneavoastră. Era ceva de genul: „Dumnezeu, când trimite un om pe pământ îi dă și o pâine pe care scrie profesie, din care își câștigă existența, dar trebuie să fii și bun în profesia pe care o desfășori, să lași ceva în urma ta”...
- Da. Versurile sunt așa: „Când trimiți omul în lume,/ La subraț îi pui și-o pâine,/ Darul tău, ca să trăiască,/ Din care să se hrănească”. Unii se laudă că au copii. E adevărat, așa numele lor nu va muri niciodată și va fi purtat de urmași. Dar eu numesc toate cântecele mele copiii mei. Le-am creat text și muzică și le-am dat viață lansându-le la scenă, dăruindu-le cu multă iubire oamenilor și așa voi trăi și eu prin cântecele mele, ca și părinții prin copilașii lor. În cariera mea de interpret de folclor nu mi-a plăcut niciodată să iau din repertoriile altor colegi. Am muncit foarte mult și mi-am făcut singură piesele.
„Am avut o premoniție legată de Revoluția din 1989. Am visat că s-a rupt cerul la răsărit ca un buzunar pe orizontală”
- Multe dintre versurile dumneavoastră fac referire la Dumnezeu, de parcă ați fi fost martorul unei minuni...
- Sunt multe de spus. Dumnezeu este totul și peste tot. Eu cred că există un fir roșu nevăzut scris de Creatorul nostru pentru fiecare om. Să vă mai povestesc ceva... aveam vreo 6 anișori și îmi plăcea să-l conduc pe fratele meu la școală. Într-una dintre zile, când mă întorceam acasă, m-am oprit și m-am așezat pe o bancă să mănânc un măr, în timp ce mă uitam la femeia ce ștergea geamurile primăriei. Privind mai atent, am văzut pe acele geamuri o icoană a Maicii Domnului. Am strigat: „Mamă Radă, uite icoana Maicii Domnului! Vino lângă mine să vezi”. Femeia, plină de uimire, a adunat cu glasul ei toată lumea din sat să vadă minunea!
- Această latură spirituală s-a perfecționat în timp? Ați avut, de exemplu, premoniții?
- Eu am multe vise religioase, dar și premonitorii. De exemplu, cel care anunța Revoluția din 1989. Era pe la sfârșitul lui noiembrie, într-o vineri seară și era tare frig. Am visat că s-a rupt cerul la răsărit ca un buzunar, pe orizontală. Și, deschizându-se foarte tare, se vărsa pe pământ lavă de vulcan. A inundat pur și simplu pământul. M-am speriat și a doua zi am fost la Sfânta Liturghie, iar la sfârșitul slujbei i-am povestit duhovnicului meu ce am visat. Părintele mi-a spus că va fi mare vărsare de sânge pe pământ, dar să nu mai povestesc nimănui despre asta.
„În urmă cu 7 ani mi-a fost spartă casa. Sfântul Mina mi l-a arătat pe hoț cu bijuteriile mele în mână”
- Ați avut vreun vis în care prezența lui Dumnezeu v-a cutremurat?
- Da! În primăvara anului 2015, înainte de a intra în Postul Mare, aveam o problemă care nu mi-o putea rezolva nimeni, nici doctorii. Atunci am ținut post negru o zi și am citit acatistul Sfintei Treimi până la asfințit, iar în încheiere l-am rugat pe Bunul Iisus Hristos cu lacrimi să mă ajute. Seara am visat că mergeam pe o șosea spre răsărit și s-a înserat brusc. Luceafărul s-a făcut mare cât un Soare şi nu mă mai puteam mişca. Atunci, un glas grav mi-a spus de trei ori la rând: „Uită-te!”. Am văzut că lumina soarelui se revărsa pe pământ foarte repede și am simțit cum mă inundă ca o apă până la brâu, blocându-mă. Nu mă mai puteam mișca absolut deloc. Am văzut ca un șirag de perle care mă-nconjura de la pământ până la cer și apoi s-au transformat în îngeri foarte luminoși, iar de la ei încolo era întuneric. Atunci a apărut Bunul Iisus în picioare, ținând în mâini o tăviță acoperită. N-am putut vedea ce este pe ea. Văzându-l că mă privește, am zis tare: „Doamne, ce aproape ești de mine că aș ajunge la Tine într-o fugă”. Mântuitorul parcă s-a aplecat spre mine, a zâmbit și a dispărut, dându-mi de înțeles că nu acum e timpul să plec din lume. Am simțit răceală pe față și pe piept și nu mi-am simțit corpul timp de 20 de minute. Doctora mea mi-a zis că am fost, probabil, în moarte clinică. Dar eu vă spun că a fost rezolvarea problemei mele. Din acest vis s-au născut două tablouri: „Marele meu vis” și „Bunul Iisus la Frângerea Pâinii”. După aceea i-am picturat pe sfinții care mi-au răspuns la rugăciuni de-a lungul anilor: Sfântul Mina, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Antonie cel Mare etc.
- Ne puteți da un exemplu?
- Da, la Sfântul Mina care este descoperitorul hoților și făcătorilor de rele. Cu aproape șapte ani în urmă mi-a fost spartă casa și polițiștii, timp de șapte luni, n-au reuşit să găsească hoţul. Atunci am luat hotărârea de a merge la Biserica Sfântul Mina din București și am cerut sfatul unui slujitor al Domnului. Părintele mi-a spus să citesc acatistul Sfântului de 40 de ori în zilele de luni, miercuri și vineri, să postesc, iar în ultima zi, vineri seara, voi primi răspunsul. Şi așa am făcut. Într-adevăr, Sfântul Mina mi l-a arătat pe hoț, cu bijuteriile mele în mână. Am rămas uimită, că mult bine îi făcusem eu acelui om. El nu știe nici azi că am aflat că el a fost hoțul. L-am lăsat pe Dumnezeu să-l judece şi după aceea m-am dus la Sfântul Mina şi i-am mulțumit.
„M-am apucat să spun rugăciuni la Icoana Maicii Domnului, să îmi dea voie să-i fac portretul”
- Dumnezeu v-a dat multe daruri. Printre acestea se numără și pictura...
- Da. Cred că mi-ar mai trebui o viață să pot arăta tot ce ştiu să fac. Se spune că Duhul Sfânt dă aceste daruri omului la naștere. Deviza vieții mele este: „Nu există nu se poate, există nu vreau!”. Mi-a plăcut desenul de mică. Am realizat portretul părinților, dar nu i-a încântat foarte tare și mi-au zis să învăț carte, că e mai importantă. Așa că m-am oprit. Apoi m-a „furat” cântecul și mi-am dedicat tot timpul vieții mele de interpret de folclor profesionist. Până într-o zi, când am ieșit la pensie și am văzut un film coreean, intitulat „Leagănul”, viața celui mai mare pictor al lor. Mi-am adus aminte de leagănul nostru de acasă, făcut de tata, dintr-o funie și o bucată de scândură agățată de creanga caisului. Și am început să-l pictez. Am făcut prima schiță. Atunci mi-am zis mai bine să fac picturi religioase că-mi plac mai mult. Am început să mă rog la Icoana Maicii Domnului să mă ajute și să-mi dea voie să-i fac portretul, iar dacă nu voi reuși am rugat-o să mă ierte. Am luat o coală albă, i-am făcut Sfânta Cruce cu creionul, că așa văzusem în copilărie la tata când îi ajuta pe pictorii care veneau să refacă pictura Bisericii noastre. Am schițat portretul Preacuratei cu Pruncul în brațe, care mi-a ieșit aproape din prima. Am făcut apoi pictura, pe pânză A4, și i-am trimis poza părintelui stareț al Schitului Sfântul Ilie din Muntele Berzunți, duhovnicul meu, care mi-a spus că e frumoasă, dar trebuia ca Pruncul să fie ținut pe partea stângă, nu pe dreapta. De ce? Iubirea divină înseamnă ca pruncul să fie ţinut lângă inima mamei, așa cum l-a luat Măicuța Lui prima dată în brațe. M-am străduit și am pictat a doua icoană, culorile s-au așezat altfel, formând alte trăsături, mai dulci, mai calde, mai frumoase. I-am trimis din nou poza părintelui. A zis că așa trebuia și m-a chemat să o sfințească.
- Ați putea să ne dați câteva sfaturi pentru un tonus ca al dumneavoastră? Țineți toate posturile și debordați de energie.
- Secretul meu este respectarea celor trei optari: 8 ore de muncă, 8 ore de somn și 8 ore de relaxare activă (adică faci ce-ți place), apoi mănânci ponderat, niciodată să te saturi prea tare, că atunci intervine zicala bunicii mele, „gura-i mică și face trupul mare”. Pentru mine cel mai frumos și mai relaxant moment și foarte folositor este atunci când mă rog. Las totul de-o parte și îi chem pe Bunul Dumnezeu și pe Preacurata și le spun totul cu cea mai mare sinceritate a sufletului meu. Le mulțumesc pentru bucuriile și realizările din viaţa mea şi că mi-au dat putere să trec peste toate problemele şi necazurile care s-au abătut asupra mea de-a lungul anilor. Duminica merg la Sfânta Liturghie, ca să-mi încarc bateriile pentru săptămâna care urmează.
„Primul meu costum popular a fost făcut de Gheorghe Focşa, unul dintre fondatorii ai Muzeului Satului Dimitrie Gusti din bucăţi vechi“
- Care este povestea primului costum popular pe care l-aţi purtat?
- După patru ani pe care i-am petrecut în „Ansamblul Brâulețul” am primit o invitație de la marele Ansamblu „Rapsodia Română” București pentru a participa la concursul pentru ocuparea unui post de solist vocal. M-am dus, am cântat și am devenit angajata celui mai mare ansamblu folcloric de talie mondială din țară. Într-o seară, după spectacol, am fost invitată la masa de protocol, unde un domn mi-a zis: „Ai voce tare frumoasă, dar nu ai alt costum? Ai cântat într-unul de dansuri”. Nu i-am răspuns! „Să-mi aduci niște bucăți de costume vechi când mai pleci în Dobrogea. Îți voi face un costum de solist”. I-am răspuns că am foarte multe şi el a zâmbit. Așa s-a născut primul meu costum. Domnul era Gheorghe Focșa, unul dintre fondatorii Muzeului Satului „Dimitrie Gusti”. 50 de ani am purtat acel costum. Anul trecut l-am predat Muzeului Satului „Dimitrie Gusti”, așa cum i-am promis celui ce i-a dat viață și care acum nu mai este printre noi. Nu vă pot spune ce durere am simțit când m-am despărțit de el, am avut sezația că am rămas goală și săracă. Cu Dumnezeu și cu acel costum am văzut lumea.
„Am lansat o carte despre contribuţia mea la îmbogăţirea folclorului dobrogean, cu aproape 100 de compoziţii“
- În iunie 2019, ați lansat un volum de poezie, intitulat „Poezii din suflet”. Vorbiți-ne şi despre această pasiune!
- Acest volum cuprinde o parte dintre gândurile și trăirile mele sufletești, precum și amintiri din copilărie. Pe la vârsta de 16 ani, am început să scriu versuri, dar nu m-am gândit niciodată să le arăt cuiva. Le-am numit „Poezii pentru sufletul meu”. După pensionare, întâlnindu-l la Casa de Cultură pe domnul prof. Neculai Laza Bogdanovici, care era și președintele Cenaclului Literar „Mircea Eliade” Cernavodă, un strălucit scriitor la rândul lui, i-am dăruit un CD cu piesele mele, iar dumnealui, zâmbind, îmi zice: „Doamna Stan, am CD-urile. Versurile mi s-au părut deosebit de frumoase, nu cumva scrieți și poezie?”. Și i-am răspuns afirmativ. M-a rugat să-i trimit câteva. Le-a publicat apoi în Antologia „La Aniversare”, apoi în alte volume ca „Gânditorul și Scriitorul”, „Carmen Feminae”. După un an s-a tipărit și primul meu volum, personal. L-am lansat în 2019 la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” București, alături de multe alte personalități ale culturii românești, apoi la Cernavodă, în cadrul „Festivalului Național de Folclor Aneta Stan” pentru descoperirea tinerelor talente, care are loc anual, în luna septembrie.
- Ați mai publicat și o carte, cu titlul „Aneta Stan și folclorul dobrogean”, în anul 2023. De ce v-ați axat pe aceste scrieri-eveniment?
- Îmi place întrebarea dumneavoastră, dar nu m-am axat neapărat pe scrieri-eveniment, ci venise vremea lor. La acest proiect am lucrat șase ani. Cuprinde toată cariera mea, este vorba despre contribuția mea la îmbogățirea folclorului nostru dobrogean, cu aproape 100 de compoziții, text și muzică, dar și costumele mele populare autentice și unicate.