de Georgiana Mihalcea

Răzvan Oprea a știut de tânăr că vocația sa va fi actoria. Pe viață. Și asta a făcut mereu. A jucat. Pe scena teatrului ori în filme de lung sau scurt metraj, cu aceeași dăruire pentru fiecare rol pe care l-a avut de interpretat. Momentan noi, telespectatorii, îl umărim în două seriale difizate la PRO TV: joacă în „Groapa”, în rolul lui Beni, dar și în „Atletico Textila”, el intrând în pielea lui Leonardo. Cum e să treci de la comedie la acțiune, cum arată o zi în care nu e implicat în proiectele profesionale și ce lucruri îi bucură inima în afară de fascinanta artă dramaturgică, ne-a dezvăluit îndrăgitul actor într-un interviu acordat în exclusivitate publicației noastre.

„Este ceva minunat să poți să fii o oază de haz și o stare de bine în viața atâtor oameni”

- Eşti distribuit, în prezent, în două seriale la PRO TV: „Groapa” și „Atletico Textila”. Ce reprezintă pentru tine această dublă apariție?

- Aștept de ceva ani să fiu în serialele PRO din nou. „Atletico Textila” a fost o experiență extraordinară pentru mine. Sunt un actor cu valențe comice extraordinare și mă bucur enorm că pot să fac oamenii să râdă. Este ceva minunat să poți să fii o oază de haz și o stare de bine în viața atâtor oameni care așteaptă să apari la TV, să le aduci hohote de râs, să le faci bine prin talentul și munca ta. Am deopotrivă și un filon foarte dur și mă simt foarte bine în personaje ca Beni din „Groapa”, care este un exponent al criminalității și al lumii interlope. Beni are inimă, dar doar pentru cei pe care-i iubește. Nu ai vrea să aibă misiunea să te anihileze, căci este genul care poate să te facă și să râzi, dar și să-ți înghețe zâmbetul pe buze. Ador această dublă ipostază pe care mi-o dau aceste două roluri: Leo și Beni. Îmi place să pot să fiu atât de diferit în nuanțe, cu aceste personaje atât de iubite de public.

- Prin ce se diferențiază „Groapa” - ediția TV de cea de pe Voyo?

- Mă bucur mult că avem „Groapa” și pe TV. Cred că este excelent pentru noi să fim și pe TV, iar oamenii așteptau această mișcare. Ediția aceasta pentru TV este mai fresh, mai dinamică și mai solară. Oamenii se vor bucura și de anumite momente mai comice ale lui Beni, care au fost păstrate special pentru TV. De asemenea, și de o imagine mai potrivită cu publicul PRO, zic eu - un serial de crimă-dramă cu adevărat captivant, cu acțiune și personaje puternice.

„Beni este o «gorilă cu inimă», iar Leo - un fotbalist ratat”

- Cum ai descrie personajul pe care îl interpretezi în acest serial?

- Îl ador pe Beni. E cel mai interesant personaj din „Groapa” (evident că sunt subiectiv). Este o „gorilă cu inimă”. O gardă de corp, un locotenent, un frate, un slujitor, orice pentru Franco. Îi leagă experiențe foarte grele și de o intensitate foarte mare. Un om dur și vesel, cu loialitatea unui câine, care face orice pentru Franco. Un om pe care ai fi foarte fericit să-l ai alături. Însă, face și greşeli, nu e prea inteligent, dar compensează cu loialitatea. Beni e ca o pâine care se transformă imediat în cuțit. Îl iubesc și cred că și telespectatorii s-au îndrăgostit de el.

- Dar pe cel din „Atletico Textila”?

- Leo Cocosh este un adevărat arhetip urban. Un fotbalist ratat, dar nu din lipsă de talent. Un tip căruia i-au ieșit puține în viață, pentru că s-a mulțumit să fie doar „șmecheraș”. Dar e comic și are mereu cuvintele la el, iar atunci când nu le are, inventează ceva. E ca o șampanie acest personaj, un arogant naiv, pe care l-aș compara cu „Capitano”, din Commedia del’Arte. Mi-a adus foarte multe acest personaj și sunt foarte mândru de creația sa. Îl ador.

- Sunt două roluri extrem de diferite. Cum v-ați pregătit pentru fiecare?

- Pe Leo, l-am creat, l-am adoptat, l-am momit în viața mea. E un personaj pe care, în joacă, îl fac încă de dinainte să fiu în serial. Mă joc cu acest tip de personaj demult în viața mea personală, glumind cu prietenii sau cu familia. „Atletico Textila” mi-a dat șansa extraordinară să-l arăt publicului, iar lumea l-a îndrăgit imediat. Are un farmec nebun și cred că oamenii îl identifică cu persoane din viața lor, iar de aceea este și foarte îndrăgit. Cu Beni, situația a fost altfel. Cunosc bine mediul în care un tip ca Beni se formează. Am copilărit la periferia Bucureștiului și cunosc mediul și tipologia bine. Pe lângă partea de infractor, am vrut să dau personajului duioșia lui ingenuă și să aduc și lumea lui interioară. Am reușit să-i dau candoare și asta te face să-l iubești și să vrei să-i fie bine, să reușească, chiar dacă e un personaj negativ. Amândoi sunt creații de care sunt foarte mândru.

- De personalitatea căruia vă simțiți mai apropiat?

- Sincer ambii îmi sunt la fel de dragi. Dacă m-ai pune să aleg, nu aș știi să o fac. Aș fi tentat să spun că Leo, pentru că este mai important în „Atletico”, decât este Beni în „Groapa”. Dar dacă Beni va primi partitura mai mare, nu știu ce să zic. (râde) Adevărul e că vreau să joc aceste personaje mult și bine, iar după zece ani vă voi spune, promit, pe care îl aleg.

„În spectacolul «Amadeus», am creat un Mozart atipic, mai abraziv și mai puțin convențional”

- Dincolo de film, știu că iubiți enorm teatrul. În ce piese jucați în această perioadă?

- Ca actor sunt la TNB în: „Cursa de Șoareci” și „Cuvântul progres în gura mamei sună teribil de fals”. De asemenea, joc și în comediile pe care le-am și regizat: „Soțiile Noastre” și „Genul Programului: Comedie”. Joc alături de Maia Morgenstern și Marius Bodochi în „Genul Programului: Comedie” și alături de Cosmin Seleși și Lucian Ghimiși în „Soțiile Noastre”. Aceste comedii sunt o reală bucurie pentru mine, fiind spectacole de la care oamenii pleacă destinși și cu zâmbetul pe buze. Îmi face atât de bine bucuria oamenilor, pentru mine este o motivație fantastică.

- De-a lungul carierei, ce rol v-a făcut să trăiți cele mai intense emoții?

- Rolul de teatru pe care l-am iubit cel mai mult este Mozart, din spectacolul „Amadeus”, în care am jucat 10 ani cu Marius Bodochi (Salieri). A fost o experiență extraordinară care m-a îmbogățit enorm. Am creat un Mozart atipic, mai abraziv și mai puțin convențional. Am încercat să fac un Mozart pe care să-l iubească și să îl înțeleagă și publicul tânăr. Așa cum spunea un critic „un Mozart underground”. Îmi amintesc cu multă nostalgie și imensă bucurie de acel rol și spectacol.

„În copilărie regizam și jucam alături de fratele meu și de copiii de la bloc”

- Dacă tot ne-am întors de trecut, povesteşte-ne, te rog, când ai simțit că scena este adevărata chemare în viață?

- Am știut dintotdeauna că vreau să mă ocup de teatru. Fie ca actor, regizor, dramaturg, scenarist - nu conta. Când eram copil făceam toate astea: regizam și jucam alături de fratele meu și copiii de la bloc. În liceu am înfiinţat o trupă de teatru cu care am luat și premii. Trupă pe care eu o coordonam. Îmi amintesc că am luat Premiul pentru cel mai bun spectacol la „Festivalul de teatru al liceelor”, iar marele Ștefan Iordache m-a întrebat: „Actor sau regizor?”, la care eu am răspuns: „Actor”. „Păcat! Pierdem un regizor” a fost concluzia lui. Peste ani am revenit, iar acum sunt și regizor.

- Ce părere a avut familia de alegerea făcută?

- Părinții mei m-au susținut întotdeauna. Am avut o copilărie cu mici lipsuri materiale, dar am avut foarte multă iubire, susținere și educație de la părinți. Am fost foarte binecuvântat să am părinții pe care i-am avut. Oameni simpli care și-au iubit copiii.

„Nu fac bilanțuri și nu mă analizez din afară”

- Cum au fost anii studenției? Cu cine ați fost coleg, ce profesori v-au îndrumat?

- ATF, cum se numea când am intrat eu, a fost o perioadă în care, pentru prima dată în viață, am simțit că ceea ce sunt eu este cu adevărat bun și nu o deviație. Am avut colegi fantastici: Maria Obretin, Ioana Calotă, Adrian Anghel. Iar profesorii mei… oameni de o calitate exemplară și care ne-au dat principii extrem de valoroase pentru meseria noastră. Ne-au crescut printr-un fel de ucenicie care nu mai este posibilă astăzi. I-am avut pe Ion Cojar și pe Sanda Manu, adevărați titani ai învățământului de teatru din România. I-am adorat și le păstrez amintirea vie, evocându-i zi de zi în lucrul cu actorii.

- În ce spectacol ați jucat prima dată și cum v-ați simțit în acele momente?

- Primul spectacol din viața mea a fost la Teatrul Podul, sub îndrumarea lui Cătălin Naum și l-am jucat pe Nae Girimea. Am avut emoții incredibile. Țin minte că am tremurat efectiv până să intru în scenă, a fost groaznic. Dar, din momentul în care am pășit pe scenă, parcă am început să respir cu adevărat. Nu mai voiam să ies și am știut sigur că niciodată nu voi putea trăi fără actorie, regie... Fără legătură cu arta asta.

- În anul 2008 ați primit un premiu pentru cel mai bun actor. Care considerați că vă este cea mai mare realizare profesională de până acum?

- E bine să iei premii. Dar pentru mine, cel mai mare premiu este ca oamenii să mă aplaude, să mă aprecieze, să fiu important în conștiința lor. Asta mă hrănește, mă motivează și mă face să muncesc până la epuizare cu maximă bucurie. Nu pot alege „cea mai mare realizare”. Prefer să vreau mereu mai mult, fără să fac analize ale trecutului. Las acest lucru să fie făcut de alții când nu o să mai fiu. Trăiesc în prezent și mă bucur sau mă enervez pentru azi. Mâine șterg tot și o iau de la zero, iert și mă iert și merg întotdeauna înainte. Ador să-mi amintesc, dar nu fac bilanțuri și nu mă analizez din afară. Mă văd așa cum mă vedeam și la 12 ani, sunt mândru de filosofia asta personală și o aplic zi de zi.

„Sunt încă sportiv amator, sar cu calul la obstacole”

- Dincolo de teatru și film, ce alte lucruri vă bucură sufletul?

- Dincolo de teatru și film, mă bucură copiii mei, iar apoi caii și muzica. Stau cât pot cu copiii și caii. Caii sunt o mare pasiune a mea, nu pot trăi fără cai. Am avut câțiva, tocmai urmează să-mi cumpăr altul. Sunt încă sportiv amator, sar cu calul la obstacole. Să lucrezi cu caii este ceva care nu se poate descrie în cuvinte. Aceste animale sunt fantastice. Să fiu în preajma cailor este ceva care mă vindecă, mă ajută să fiu mereu gata să învăț, să perseverez, să nu fiu dominat de emoții negative. Aș putea scrie o carte despre cai, dar mi-ar fi rușine că alții care sunt maeștri, ar citi-o. Calul este ceva divin, fabulos.

- Cum arată o zi în care nu jucați și nu filmați?

- O zi fără filmare, repetiții sau spectacol este o zi în care încalec, fac mișcare și în care stau cu copiii și mă joc cu ei, pe care o închei cu o mâncare bună și un pahar cu vin. Poate că și gătesc ceva, neapărat cu carne. Ador să trăiesc, mulțumesc pentru acest privilegiu lui Dumnezeu. Cred că ar trebui să iubim mai mult viaţa și să fim recunoscători că avem șansa să experimentăm această existență aici pe Pământ.

„Îmi enervez soția  cu energia mea turbulentă și nebună”

- Spuneați într-o postare recentă că cele mai frumoase momente din viața dumneavoastră sunt cele cu familia și vă dau dreptate! Cum este Răzvan Oprea la el acasă?

- Sunt unul care nu poate sta locului. Iau copiii, mergem la cai, apoi în parc, mâncăm undeva, facem cumpărături, încerc să gătesc, ne mai certăm. Îmi enervez soția cu energia mea turbulentă și nebună. Cred că sunt un pic cam greu de digerat, dar ai mei mă adoră.

- Să fie rolul de tată cel mai greu dintre toate?

- Să fiu tată este cel mai frumos rol, nu cel mai greu. Este cel mai important, e rolul care mi-e cel mai drag. Cea mai mare bucurie este să ai copiii sănătoși. E greu uneori, dar ador să fiu tată și tot ce e legat de asta.

- Copiii dumneavoastră se uită la televizor sau preferă alte activități?

- Copiii mei nu prea se uită la televizor, decât când nu sunt eu acasă. Când sunt eu acasă preferă să stea cu mine să ne jucăm sau să facem activități în aer liber. Încerc să-i învăț să fie copii activi, ca să trăiască o viață sănătoasă și plină de mișcare.

- Unde veți merge împreună în vara lui 2024?

- În vacanța lui 2024 suntem destul de multe zile în Franța, unde încercăm să acoperim mai multe orașe din mai multe zone ale Franței. Suntem exploratori, nu stăm la plajă, ne plimbăm peste tot. Poate că murim de oboseală și ne întoarcem rupți acasă, dar cu experiențe foarte multe în tolbă. Ne plac aventurile și suntem persoane foarte active, atât eu, cât și soția și copiii. Deci scurta vacanță de 14 zile din vara lui 2024 o vom petrece în Franța.

Răzvan Oprea spune că nu are niciun ritual înainte de filmări, o ia de la zero de fiecare dată, cu toate că joacă de peste 20 de ani

„Am luat Premiul pentru cel mai bun spectacol la «Festivalul de teatru al liceelor», iar marele Ștefan Iordache m-a întrebat: «Actor sau regizor?», la care eu am răspuns: «Actor». «Păcat! Pierdem un regizor», a fost concluzia lui. Peste ani am revenit, iar acum sunt și regizor“

„Să priviţi viaţa ca pe o reală şi foarte frumoasă comedie!“

- Cum ne sfătuiți să privim viața: ca pe un film de comedie ori ca pe unul de acțiune?

- Comedia se face cu multă seriozitate, cu multă precizie, deci da, dacă veți privi viața ca pe o comedie, veți fi cu siguranță oameni organizați și plini de energie solară, care își doresc să trăiască în continuă mișcare. Comedia presupune și acțiune. Comedia este o acțiune continuă, într-o dezvoltare continuă, cu o structură perfectă. Deci da, mai degrabă să priviți viața ca pe o reală și foarte frumoasă comedie!

În piesa „Soţiile Noastre”, alături de Cosmin Seleși şi Lucian Ghimişi

„Să fiu tată este cel mai frumos rol, nu cel mai greu. Este cel mai important, e rolul care mi-e cel mai drag. Cea mai mare bucurie este să ai copiii sănătoși. E greu uneori, dar ador să fiu tată și tot ce e legat de asta“

„Iubesc să fiu la cadru, să fac ce ştiu cel mai bine: actorie“

- Care vă este cea mai dragă amintire de la filmări?

- Am foarte multe amintiri superbe de la filmări. De la „Groapa” îmi amintesc de o chestie foarte frumoasă. Filmam cu Emilian Oprea scena când Beni revine din spital după ce a fost operat la picior (piciorul rupt de Sasha) și Franco (Emilian) îi organizează o petrecere-surpriză. La prima dublă, unul dintre băieții de la figurație, a fost atât de captivat de momentul de emoție reală creat de mine și de Emilian încât a uitat să anunțe prin gesturi că intrase Mari (Dana Rogoz) în curte. Când regizorul a oprit filmarea, întrebând: „Ce facem? Cine doarme?”, atunci băiatul de la figurație a replicat emoționat: „M-a luat plânsul, ce să fac?!”. Am râs cu toții, băiatul și-a revenit și am reluat scena. De la „Atletico”, am o amintire la care doar dacă mă gândesc, mă umflă imediat râsul. În fiecare sezon, se întâmplă să creăm un moment atât de comic de la care să mă apuce un râs de necontrolat și să țin filmarea în loc minute în șir. De data asta Leo se băga în fața camerei de filmat și a ziaristului care-i lua interviu lui Traian, vrând să explice el ceva și să se dea mare. Aceste momente îmi plac la nebunie, deoarece reprezintă oportunitatea de a aduce comedie explozivă pe ecran. Copil fiind, am adorat astfel de momente făcute de cei de la Divertis și mă bucur că am reușit în „Atletico”, cel puțin o dată pe sezon, să produc un astfel de moment, dar mă apuca râsul necontrolat minute în șir. Ideea e că ador să fiu la cadru, să fac ce știu cel mai bine: actorie.