de Georgiana Mihalcea
Mari emoții m-au încercat înainte să stau de vorbă cu marea doamnă a muzicii ușoare românești, Marina Voica. Am crescut cu muzica sa, am plâns și am râs pe versurile scrise de ea, aveam să stau de vorbă cu o legendă. Eram onorată și emoționată în același timp să stau față în față cu omul care a lansat peste 850 de piese, care a jucat în filme, care a crescut generații de pasionați de muzică de calitate. Dincolo de acest palmares greu de egalat, o urmăresc cu uimire pe conturile de socializare și mă surprinde de fiecare dată cu energia molipsitoare, tinerețea și prospețimea fiecărei postări. Marina Voica demonstrează că vârsta e doar un număr pentru că, iată, are 87 de ani și e la fel de activă ca-n tinerețe. Cântă, joacă în filme și își îngrijește florile din grădină. Nu este doar o mare artistă, ci și un om cu totul excepțional. Fără nicio altă prezentare, vă las să descoperiți ce a fost nou în ultima vreme în viața apreciatei interprete.
„În această vară, a fost lansat filmul autobiografic «Fluturi de noapte»”
- Mereu tânără și neobosită. Cum v-a fost până acum vara?
- Am fost la Cluj, la Festivalul de Film, și la un eveniment similar de la Iași. La ambele am fost cu filmul nostru „Fluturi de noapte” care a fost selecționat pentru proiecție. Odată apărut, trebuie susținut și promovat, nu?!
- V-am văzut plină de energie la festivalul TIFF 2024, la avanpremiera acestui film autobiografic. Cum a apărut el?
- Ideea a fost a lui Andrei Răuțu, regizorul filmului. A lucrat timp de trei ani la el. Eu nici nu credeam că va fi vreodată terminat. De fapt, la început, pe mine nu m-a emoționat prea tare ideea, fiindcă eu am spus aproape totul despre mine în toate emisiunile la care am fost invitată de-a lungul timpului. Deși voia să facă un film despre mine, el nu era ancorat în această lume a muzicii ușoare. Trebuia să-l ajut, dar n-am făcut-o destul! S-a filmat mult și el s-a ocupat cu alegerea imaginilor care să fie difuzate. Stând la festival, în primul rând, pe scaun și uitându-mă la film, m-a impresionat rezultatul final, m-a surprins tot filmul cum a ieșit, de la început până la sfârșit. Chiar dacă n-a intrat tot ce s-a filmat, nu m-am implicat, că a fost ideea lui.
„Într-un scurtmetraj, am avut rolul unei bătrâne dusă de copii la azil”
- Ați fost la prima colaborare cu regizorul Andrei Răuțu?
- Eu am mai lucrat cu Andrei și în trecut, nu știu dacă știi. În urmă cu doi ani, am fost tot la TIFF și la Iași, cu un scurtmetraj în care eu am jucat rolul unei bătrâne care este dusă de copiii ei la azil. Este un film emoționant, foarte bun. Pe mine m-a surprins cum el, care avea 33 de ani, a ghicit mentalitatea și gesturile unei bătrâne. Eu nici nu eram atunci bătrână! (râde) Acum cred că aș juca mai bine rolul ăsta. N-am avut prea mult dialog, de monologuri nici nu mai vorbesc. Și, imediat după ce am făcut acest scurtmetraj, Andrei mi-a spus că ar vrea să facă un film despre viaţa mea.
- „Fluturi de noapte” este deja în cinematografe sau unde îl putem vedea?
- Momentan, regizorul așteaptă încă un eveniment asemănător, ca să prezinte filmul și la alte festivaluri de profil. S-ar putea să ajungă cu el la Sibiu, poate va fi și la București. El vrea să promoveze filmul peste tot, deci, deocamdată nu este în sălile de cinema.
- De-a lungul timpului, din ce alte producții cinematografice ați mai făcut parte?
- Sunt multe! De exemplu, capodopera „Țărmul n-are sfârșit”, care a rămas în istoria Institutului de Cinematrografie, prezentat ca exemplu de cum se poate face un film. Toți cineaștii îl cunosc și îl admiră pe regizorul filmului Mircea Săucan.
- Dintre toate rolurile interpretate, care vă este cel mai drag?
- Niciunul! (râde) Revenind la „Țărmul nu are sfârșit”, este un film în stilul lui Mircea Săucan. Greu. Nu e de jucat. Regizorii aleg actorii după expresie, după cum arată omul pentru un rol, nu poate să aleagă pe oricine. El are în mintea lui o anumită figură.
„L-am refuzat pe Gopo, că trebuia să mă trezesc prea devreme”
- Când ați primit prima propunere de a juca într-un film?
- N-o să-ți vină să crezi! Abia venisem în București, nici nu știam prea bine limba română și m-am trezit cu un telefon de la Gopo! Chiar de la el! Își dorea foarte mult să mă ia într-un film. Abia am putut să înțeleg ce spune. Și, oricum, la acea vreme habar nu aveam cine e Gopo! „S-a furat o bombă” e filmul în care voia să joc. Era tot așa, un film fără un sunet, fără o vorbă. Eu abia mă lansasem la televizor ca şi cântăreață. Și, bineînțeles, leneșă cum sunt, m-am gândit că la filme se lucrează de dimineață și eu nu mă pot trezi devreme. Gopo a stat cu mine la telefon o jumătate de oră, a râs, fiindcă a descoperit o persoană căreia nu-i păsa de niciun rol din filmele sale și care îl refuză că nu se poate trezi dimineața. Dar, dacă nu m-a învățat nimeni, nu știam cine e omul care mă sunase...
- Și cum ați aflat cât de importat era Ion Popescu-Gopo?
- Am aflat de la tatăl meu, care era în Rusia! Când i-am spus întâlmplarea, m-a întrebat: „Tu nu știi cine e Gopo?”, „Nu, și prea m-a luat repede, abia am venit în țară”. După acest episod, multă lume m-a căutat, am dat multe probe, nici nu mai țin minte câte.
„Nu am putut juca în «Drum în penumbră». Păream o fată de 13 ani la cei 30 ai mei”
- Ce alte șanse celebre ați mai... ratat?
- Eu trebuia să joc în filmul lui Mircea Mureșan, „Drum în penumbră”. Urma deja să fac repetiții, după ce am luat proba. Eu trebuia să jocul rolul de iubită a regretatului Cornel Coman și aveam atunci abia 30 de ani împliniți. În film, aveam o fată de 13-14 ani. Când s-a văzut prima filmare, eu arătam exact ca o fată de vârsta fetei mele din film. Asta este firea mea! Și acum, nu par de vârsta pe care o am, dar atunci… (râde) Pe vremea aceea, păream foarte tânără și nu mă potriveam, râdea toată lumea. Ziceau că sunt de-o seamă cu fata mea din film. Trebuia să fie o femeie în toată firea și a fost aleasă până la urmă Margareta Pogonat. Foarte bună! Ea, da! Era o femeie așa cum trebuie, tânără, dar nu... tinerică! Eu am păstrat scenariul acestui film până acum. Dar nu am putut juca, nu m-au putut face să par mai bătrână. Nu numai fața, ci și felul meu de-a fi. Eu și acum parcă nu sunt maturizată. Multă lume îmi spune că parcă sunt un copil. Nu mă prefac, așa sunt.
„Melodia scoasă cu Andrei Bănuță a depășit un milion de vizualizări”
- În ultima vreme, ați avut multe colaborări inedite și în plan muzical. V-am văzut cu Andrei Bănuță și erați adorabili împreună...
- Da, piesa noastră a depășit deja un milion de vizionări! E pe TikTok și pe Facebook, peste tot. Piesa asta a mea a devenit un fel de „imn național”. Au mai existat și alte propuneri de colaborări cu care eu n-am fost de acord, dar despre Andrei mi s-a spus că e un băiat serios, muncitor și am acceptat. Piesa mea oricum a avut de-a lungul timpului un succes mare, dar am avut un fler că va fi din nou bine. Am fost de acord, iar ce-a făcut Bănuță a fost bine. Apoi, postul de televiziune ZU, care este foarte popular în rândurile tineretului, m-a chemat să filmez un videoclip. Și eu aici am regizat tot! Nu-mi venea doar să stau și să cânt! Eu care sunt cunoscută pentru mișcare, eu nu pot să cânt fără să dansez. Unii n-au fost de acord, dar eu am insistat și uite că a ieșit bine. Au fost surprinși, pentru că nu mă cunoșteau, mă știau după nume și atât. Când au văzut că m-am ridicat și am început să dansez, toți băieții s-au îndrăgostit brusc de mine! Eu nu sunt doar muziciană, ci o artistă completă. Andrei o cântă peste tot și ridică lumea în picioare. Ce poate fi mai frumos de atât?!
- În afară de Andrei, ați mai colaborat și cu alți artiști din noua generație?
- Da, am mai colaborat cu o muziciană de excepție care cântă și cu vocea, și la pian. O altă fată, Ema, a preluat doar refrenul „Și afară plouă, plouă/ Și-i trecut de ora nouă”, dar mi-a plăcut ce a ieșit și la ea.
„După ce am devenit celebră, am fost invitată să cânt și în discoteci o piesă cunoscută a unei formații rock tradusă în română”
- Dacă v-aș ruga să faceți un top 3 din cele 850 de melodii ale dumneavoastră, care ar urca pe podium?
- E grea întrebarea, că toate îmi sunt dragi. Dar cel mai des am cântat-o pe aceasta, „Şi afară plouă, plouă”. Iubesc și piesa „Bucureștiul e Micul Paris”. Să-ți mai spun ceva. Eu, după ce am devenit celebră, am fost invitată să cânt și în discoteci, fiindcă am tradus piesa unei formații rock, care se numește „Come on, people!”. Dacă nu traduci melodia și încerci să cânți în engleză, nu iese la fel de bine. Imediat, după lansare, toți tinerii o știau. Cred că așa m-a găsit și Andrei Bănuță. Știa de „Come on, people!”, toată echipa lui știa piesa, că eu mă pretez la unele chestii.
- Sunteți extraordinară, pur și simplu. Prin felul în care cântați și vă adaptați la tot ce e nou, chiar și la mediul online în care sunteți foarte activă.
- Nu e meritul meu, pentru că e simplu, trebuie doar să vrei. De când a apărut internetul am avut o curiozitate îngrozitoare: „Ce-o fi acolo?”. Eu cred ca am fost printre primele persoane care s-au adaptat. Nu știa nimeni dintre colegii mei de ce mă interesează așa ceva. Eu lucrez tot timpul cu computerul, am telefon inteligent, tabletă... Și ție o să-ți dau pozele pe mail!
„Am două personalități: sunt un om liniștit, dar pe scenă sunt o tigroaică”
- Susțineți în continuare concerte, iar publicul vă adoră. Unde ați concertat de curând și v-ați simțit foarte bine?
- Eu mă simt foarte bine pe litoral, acolo vine lumea din toată țara. Dar anul acesta n-am fost invitată, nici măcar la Festivalul de la Mamaia. Cel mai mare succes l-am avut anul trecut la Mamaia, tot cu piesa asta, cu o orchestră simfonică. Toți aveau emoții pe lângă mine: „La vârsta asta să cântați?”, „Cum să nu cânt? Eu cânt mereu live”. Dar anul acesta nu m-au mai pus pe listă noii organizatori. Am mai avut de curând un concert foarte frumos la Moroieni, de care nici nu știam că există. E un om care a organizat un spectacol cu tineri și un fel de festival cu câștiguri, foarte serioasă treaba și m-am simțit foarte bine la ei. M-au înconjurat cu o atenție deosebită. Mai am la Eforie Nord, în septembrie, un concert şi să vedem ce mai apare între timp.
- Doamne, câtă energie! Deși, cred că multă lume vă întreabă asta, o voi face și eu: cum ați ajuns la 87 de ani cu aceeași energie ca la 17?
- Întrebarea eternă! Asta e firea mea! Cum să-ți spun? Cred că moștenirea mea genetică. Și fratele meu era foarte tânăr indiferent de vârstă. Era cu 7 ani mai mare decât mine, dar mereu arăta ca un puști. A fost o somitate în orașul meu, un mare profesor universitar, doctor cardiolog, dar arăta ca un copil. Cred că nu e niciun fel de secret, până la urmă. Aș putea să fac mai mult, să arăt și mai bine. Mulți îmi spun că iau exemplu de la mine. Eu cred că am două personalități: sunt un om liniștit, dar pe scenă sunt o tigroaică.
„Eu timp nu mai am. Viaţa mea se termină. Sufletul îmi rămâne, dar corpul...“
- Versuri mai scrieți?
- Versuri nu mai scriu, numai dacă îmi vine în minte un nou cântec. Știi „Țara laptelui și mierii”? Asta e cea mai recentă piesa a mea. Nu vreau să lansez repede o piesă una după alta, se devalorizează. Stau să fie cunoscută, să ajungă peste tot. E o treabă care cere timp. Și eu timp nu mai am. Viața mea se termină... Sufletul rămâne, dar corpul...
„Regele Mihai mi-a oferit ordinul de cavaler. Am toată casa un muzeu, plin de premii!“
- Ați obținut foarte multe premii, care a fost cel mai important pentru dumneavoastră?
- Sunt foarte mândră că Regele Mihai m-a numit cavaler prin ordinul Casei Regale, deci sunt cavaler. Asta era prin 2013. Sunt mândră că și Casa Armatei mi-a acordat o înaltă distincție, ca un partener de apărare m-am simțit. Am toată casa un muzeu, plin de premii!
- Cum e viața la Breaza, ce faceți atunci când nu sunteți pe scenă?
- Cu papuci şi capoțel! (râde) Acasă la mine nu-mi ajunge ziua de câtă treabă am. Eu mă trezesc târziu, așa că se scurtează timpul de lucru. Nu mă grăbesc, fac totul încet, încet. Mă mai duc în oraș, îmi mai cumpăr câte ceva și gata s-a făcut ora 6:00 seara. Grădina mea e imensă și celebră. Recunosc că nu mă ocup singură de ea, am și un grădinar foarte priceput care mă ajută.