de Georgiana Mihalcea
Deși inițial o luase pe calea exactă a informaticii, Tudor Aaron Istodor a descoperit, încă din clasa a IX-a, că teatrul este marea sa pasiune. Probabil că talentul l-a moștenit de la celebrii săi părinți, actorii Claudiu Istodor și Maia Morgenstern, care au fost împreună în perioada 1983-1999. Și n-a mai fost nevoie decât de un gram de pasiune care să declanșeze „focul” ce arde neîncetat în inima unui mare actor, așa cum a devenit Tudor cu trecerea anilor. Până în prezent, l-am văzut în multe piese de teatru, dar și producții cinematografice și ne-a surprins de fiecare dată cu pasiunea cu care se contopește cu fiecare rol în care este distribuit. Acum e „Vali” din Groapa, serial difuzat la ProTV, în zilele de miercuri și joi, de la 21:30. Foarte discret cu viața personală, actorul ne-a vorbit cu deschidere despre proiectele sale profesionale și ne-a lăsat să vedem cu ochii minții frumusețea unei personalități atât de creative.
„La personajul meu, raportarea la ceilalți este cheia”
- „Groapa” a debutat pe Voyo, acum te urmărim și la Pro TV. Cum ai ajuns să fii parte din acest proiect?
- Am fost chemat la un casting. Am dat o probă, am mai dat una, după care am aflat că am luat rolul. M-am bucurat, pentru că mi-a placut proiectul de la început, chiar de când am citit primele texte pentru casting. Textul era bun, contextul era bun, oamenii cu care urma să lucrez erau buni, deci urma să fie ceva cel puțin bun.
- Cum te-ai pregătit pentru acest rol?
- Perioada de preproducție nu a fost prea lungă, deci nu am avut prea mult timp pentru pregătiri. Asta pe de o parte a fost un neajuns, pe de altă parte ne-a pus pe toți cei care am lucrat la acest proiect într-o stare alertă, în care n-am avut timp să ne plângem „că nu e aia, că nu am timp pentru cealaltă” - și să fim cât de buni putem în ceea ce facem. Și cred că în mare parte am reușit, pentru că am crezut în acest proiect. Ca pregătire, am citit foarte atent scenariul, după care am discutat împreună cu regizorii despre personaje, despre ce vrea fiecare personaj, și, foarte important, despre relațiile și dinamica între personaje. La personajul meu, raportarea la ceilalți este cheia.
„În timpul filmărilor am rămas fără gloanțe”
- Ce crezi că ai în comun cu personajul pe care îl interpretezi?
- Nu prea am nimic în comun cu personajul pe care îl joc, dar cu cât rolul e mai departe de tine, cu atât provocarea e mai mare și plăcerea. Și în viața de zi cu zi vrem să fim ceea ce nu suntem. Vali este extrem de chinuit și am încercat să îl înțeleg, să țin cu el, să văd ce îl face să acționeze așa cum acționează, de ce nu se poate opri și ce îl motivează în tot ceea ce face și gândește. Poate perseverența, asta cred că am în comun cu el.
- La filmări se petrec, de obicei, multe întâmplări haioase. Ne poți împărtăși una dintre ele?
- Au fost o grămadă. Dar prima care îmi vine în minte... filmam o scenă de împușcături în Giurgiu. Eram destul de în întârziere cu programul, mai aveam foarte puțin timp să terminăm secvența, s-a dat motor, acțiune, noi am început să ne împușcăm pe acolo, de zici că eram în vestul sălbatic. Gloanțe nu mai aveam la pistoale, urmau să fie puse în post producție. Și cum ne împușcam noi acolo, pe viață și pe moarte, trece pe lângă noi un cuplu, unul dintre ei vorbind la telefon. Așa, agale, uitându-se la noi, oarecum nedumeriți. Și cam așa a decurs marea răfuială: noi trăgeam rafale peste rafale, ei se plimbau încetișor, nedumeriți de ce fac oamenii ăia care „se fac” că trag cu niște pistoale. După ce s-a dat stop, am putut să râdem și noi. De noi! (râde)
„Colegul meu Alex Conovaru m-a dus pe stadion, prima oară pentru mine, la Arena Națională”
- Cu ce membri ai echipei ai rămas prieten și-n afara platourilor de filmare?
- Știu că sună clișeistic, dar cu toată lumea am rămas în relații foarte bune. Pe unii dintre colegi îi știam deja, cu unii mai lucrasem înainte, pe alții i-am descoperit la filmări, dar pot să spun că toată lumea a avut o energie extrem de bună și asta apreciez cel mai mult - calitatea umană la oamenii cu care lucrez. Dar dacă ar fi să aleg neapărat - îmi cer scuze față de ceilalți - este Alex Conovaru - pentru că m-a dus pe stadion, prima oară pentru mine, la Arena Națională, când a jucat Dinamo (eu am făcut baschet la Dinamo, când eram în clasa a VI-a, deci sunt dinamovist), și nu numai atât: mi-a dat și fularul lui, un fular care văzuse multe meciuri. A fost o experiență extraordinară, mulțumesc, Cono!
- Această producție este ultima dintr-un lung șir de filme în care ai fost distribuit. Există un anumit tipar de rol care crezi că ți se potrivește cel mai bine sau te consideri un actor versatil?
- Îmi doresc să fiu cât mai versatil ca actor. Și îmi place și să ies din tiparele în care am fost văzut, distribuit sau poate în care am intrat eu. Pentru mine, e foarte important proiectul din care fac parte. La „Groapa”, m-am bucurat enorm că am fost distribuit în unul dintre cele mai complexe roluri. Personajul meu trebuie tot timpul să joace mai multe planuri, să aibă multiple „măști” și, evident, cu cât complexitatea rolului e mai mare, cu atât mai mare e și satisfacția când îl joci. Nu prea am fost distribuit în personaje negative, și aici, aparent, Vali este personaj negativ, dar de fapt nu e chiar așa. Ajunge să fie văzut ca negativ. Dar de ce oare? Cumva asta am încercat, să văd ce îl determină pe Vali să acționeze în felul lui.
„Prima dată când am urcat pe scenă am orbit brusc pentru câteva secunde”
- Că tot ne-am urcat în mașina timpului, te provoc să ne întoarcem la prima apariţie în fața publicului. Când și cum a fost acest moment?
- Cred că prima experiență pe o scenă în fața publicului a fost în clasa a XII-a. Eram deja la Teatrul Studențesc Podul, sub îndrumarea domnului Cătălin Naum, și am fost cu un spectacol de poezie în turneu, într-un alt oraș, la un teatru destul de mic. Nu mai fusesem niciodată pe o scenă adevărată și cu public în sală. Știu că am intrat în scenă, la un moment dat, prin spate, s-a ridicat cortina și s-au aprins reflectoarele... ei, în momentul ăla, am orbit brusc pentru câteva secunde. Nu mă așteptam la genul ăla de lumină, toată deodată, era pentru prima dată când experimentam asta. După care m-au luat niște emoții imense. Bine, emoții avusesem și înainte să intru în scenă, dar în acel moment au venit toate, val vârtej peste mine. Sincer, nu mai știu cum am spus poeziile, dar senzațiile primului contact cu scena le am și acum bine întipărite în minte și în suflet.
- Cam pe la ce vârstă ai luat, de fapt, „microbul” artei spectacolului?
- Clasa a XI-a. Eram la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu, clasa informatică intensiv. Credeam că o să-mi placă informatica, dar am aflat că informatica e într-o strânsă relație cu matematica, așa că mă lăsasem păgubaș, jucam baschet și așteptam să „cadă” ceva din cer, o inspirație divină. Ca să știu ce vreau să fac cu viața mea, încotro să mă îndrept. Și n-a trecut mult timp și s-a organizat la noi în liceu un concurs de recitări și oratorie. M-am gândit să particip şi eu, scopul evident fiindcă poate, poate o să fiu și eu mai popular, o să mă placă mai mult fetele, chestii d-astea. Așa că m-am dus la tatăl meu și l-am rugat să-mi zică și mie cum să fac acolo momentul ca să câștig toate premiile și să fiu celebrul celebru al liceului (de informatică!). Și tata mi-a răspuns: „Păi, fă să-ți placă ție”. Șoc. Cum adică să fac să-mi placă mie? Eu voiam să știu teorema. Schema. Integrala actoriei. „Fă cum vrei tu. Să-ți facă plăcere”. Și cred că în momentul ăla am realizat că pot să fac ceva ca profesie și să-mi și placă. Și, de atunci, cam așa e. Nu consider că am muncit o zi din viața mea. De fapt nu, nu consider că am râvnit. Momente dificile au fost, și o să tot fie, dar îmi place în continuare meseria de actor. Mult!
„Părinții m-au sfătuit să fiu bun cu mine, să mă iubesc, să mă prețuiesc, să am încredere în mine”
- Ai crescut cu dragostea de cinematografie și de teatru în familie. Ce sfaturi primite de la părinți te-au însoțit peste ani, în carieră?
- Să fiu bun cu mine, să mă iubesc, să mă prețuiesc, să am încredere în mine.
- În ce film ai jucat alături de mama ta și cum ai descrie această experiență?
- În „Domnișoara Christina”. A fost o expreriență extraordinară.
- Știu că ați avut proiecte comune și la teatru. Provocarea este mai mare când joci alături de un părinte?
- Nu este mai mare.
- Dacă n-ar fi fost meseria de actor, ce alt drum crezi că ți s-ar fi potrivit și de ce?
- Sincer, nu știu. Acum sunt într-o perioadă în care chiar nu mă văd făcând altceva sau apucând-o pe alt drum. Îmi place enorm ceea ce fac și vreau să o fac în continuare. Și mă interesează diverse forme teatrale, și mă interesează lucruri care nu mă interesau acum ceva vreme. Și evident, cu riscul de a spune cel mai mare clișeu, e frumoasă meseria asta, pentru că, de fiecare dată, e altfel!
„O relație sinceră îmi dă cea mai mare senzație de viu”
- Dincolo de proiectele profesionale, ce lucruri te fac să te simți viu cu adevărat, cum spuneai odinioară despre scenă?
- Îmi place când pot să vorbesc extrem de sincer, și fără teama că aș putea să greșesc sau să spun ceva nepotrivit sau... sau... sau... etcetera. O relație sinceră cu familia, cu prietenii, cu partenerul de viață, o relație în care încerci să construiești ceva fără frica eșecului sau a abandonului, mie îmi dă cea mai mare senzație de viu. Altfel, mersul cu motocicleta și lucrul la motocicletă. Pasiunea asta e relativ recentă, din pandemie, dar de atunci, nu mai pot fără. Îmi place la nebunie motorul!
- Ce admiri cel mai mult la oamenii pe care îi întâlnești?
- Sinceritatea și bunătatea.
- Există ceva ce nu poți trece cu vederea într-o relație cu o persoană?
- Neîncrederea, răutatea și lipsa de comunicare.
- Te caracterizează autocritica?
- Oooo, da! De când mă știu, am fost extrem de autocritic. Cred că și de asta sfatul alor mei să mă iubesc mai mult. Dar n-am reușit să scap de ea. O fi bună, n-o fi, ăsta sunt. Încerc să fiu cât de obiectiv pot în ceea ce mă privește, dar nici nu știu că există așa ceva, obiectivitate, în profesia noastră. Oricum, când mă văd pe ecran, prima impresie e că joc extrem de prost. Ușor, ușor, încep să mă relaxez și să văd și ce fac bine.
„Din păcate, țin să iasă totul perfect. Asta îmi și pune bețe în roate”
- Nimeni nu e perfect, dar toți tindem spre perfecțiune. Cât de mult ții să iasă totul ca la carte în plan profesional, dar și personal?
- Din păcate, țin să iasă totul perfect. Asta îmi și pune bețe în roate, adică aș vrea să-mi iasă rolul de la prima lectură. Evident că așa ceva nu se poate și până la urmă tot drumul de a ajunge la personaj este minunat. Dar, din când în când, mă trag așa și mă privesc pe mine din exterior și încerc să-mi dau încredere. Pe plan personal, sunt mai permisiv.
- Ce film românesc, în care nu ai jucat, ți-a plăcut în ultima vreme și ce ți-a atras atenția la el?
- Mi-a plăcut foarte mult „Oameni de treabă”, al lui Paul Negoescu. Mi-a plăcut scenariul, regia, actorii, povestea, absolut tot. Și, dincolo de criterii și enumerări, mi-a plăcut mie. Adică de multe ori am simțit că trebuie să justificăm fiecare plăcere și bucurie, când mai este și acel factor de plăcere și bucurie pură pe care o simți în corp, în suflet, în vintre, fără să știi pe moment de ce. Asta mi s-a întâmplat și mie când am văzut filmul ăsta: am avut o bucurie imensă vizionându-l. Și după aia, mi-am dat seama și de ce. (râde)
- Dacă ar fi să recomanzi o carte cititorilor noștri, pe ce motivație s-ar baza această recomandare?
- Le-aș recomanda „Minunata lume nouă”, pentru că nu mai pare așa de SF, din păcate...
„Dacă am ceva de spus, o spun public. În rest, am o viaţă destul de normală“
- Cât de greu este de dus statutul de persoană publică?
- Cred că depinde de gradul de notorietate. La mine, nu e cazul să ies pe stradă și să nu pot să merg până la colț fără să fiu asaltat de oameni. Mă mai opresc oamenii pe stradă, să-mi spună că m-au văzut în serial sau într-o piesă de teatru. Și, sincer, îmi face plăcere. Pe de altă parte, nu simt o apăsare extraordinară, că TREBUIE să fiu un model. Sunt lucruri în care cred, pe unele le exprim public, despre altele discut cu apropiații, iar altele le țin doar pentru mine. Dacă am ceva de spus și simt că trebuie să o spun public, fac asta. În rest, am o viață destul de normală.
„Când se reia stagiunea, mă puteţi vedea la Teatrul Mic din Bucureşti“
- În paralel cu vizionarea serialului, la ce spectacole te putem aplauda în perioada aceasta?
- Când se reia stagiunea, mă puteți vedea la Teatrul Mic din București, unde sunt angajat, ultimele premiere fiind „Ex”, regia Cristian Theodor Popescu, și „Revizorul”, regia Alexandru Dabija. De asemenea, „Happy End”, regia Alex Bogdan, la Teatrul Metropolis, „Băiatul din Brooklyn”, regia Cristi Juncu, la Teatrul Evreiesc de Stat, „Genul acuzativ”, regia Mimi Brănescu, și „Gaițele”, regia Gelu Colceag - spectacole găzduite de TNB, și ultima premieră - „E doar… amor”, regia Raluca Ghervan, la Teatrul Elisabeta.