de Carina Milos
De mică îi plăcea să cânte și să spună poezii, singură se autocaracteriza ca fiind artistă. Actrița Costina Cheyrouze s-a născut la Constanța, dar și-a dorit să locuiască în București. După terminarea Liceului Pedagogic a fost trei ani învățătoare, dar nu putea să trăiască și să respire fără teatru. Poate tocmai de aceea a avut un șoc când a picat prima dată la Institut. Marele actor Ion Caramitru a avut încredere în talentul ei și, astfel, visul de a trăi în Capitală i s-a împlinit, devenind angajată a Teatrul Național din București. Artista mărturisește că are două mari iubiri: familia și teatrul. Este căsătorită de peste un deceniu cu francezul Denis Cheyrouze și are doi copii pe care îi adoră. Discuția cu ea ne-a purtat în culisele scenei, în fața spectatorilor de teatru și cabaret, printre lecţiile valoroase primite de la mari actori ai României, dar și în intimitatea căminului său.
„De mică mi-a plăcut să spun poezii și să cânt”
- De ce teatru? Ce te-a determinat să urmezi această carieră?
- De mică mi-a plăcut să spun poezii și să cânt. Nu știam ce înseamnă noțiunea de „actor”, dar eram conștientă că sunt artistă. Nu cred că am făcut o alegere logică, ci una cu sufletul, pentru că lucrurile au venit, cumva, natural. Asta în momentul în care am realizat că tot ce-mi doresc eu să fac în viață are un nume: teatru. Odată cu vârsta au apărut și reținerile, rușinile și cenzurile și atunci nu am mai declarat sus și tare că vreau să mă fac actriță, dar știam clar că acesta o să fie drumul.
- Teatrul a fost prima opțiune sau, inițial, ai vrut să faci altă meserie?
- Eu vin dintr-o familie de învățători, mama a fost un fel de „Doamna Trandafir” până la sfârșitul carierei sale, iubită și apreciată. Cei trei frați ai ei au fost tot învățători, drept pentru care eu am fost cumva natural îndrumată către această meserie pe care am profesat-o timp de trei ani. În toată această perioadă, însă, dădeam admitere la actorie.
„Simțeam că dacă nu intru la actorie, eu nu pot să respir”
- Ai dat de trei ori la actorie până ai reușit. Cum de nu ți-ai pierdut elanul, speranța?
- Nu mi-am pierdut speranța și nici elanul. Bineînțeles că am suferit enorm când nu am intrat prima și a doua oară. Pentru mine nu era o dorință, era o necesitate. Simțeam că, dacă nu intru la actorie, eu nu pot să respir. În cei doi ani de așteptare, mi-a fost greu să trăiesc, simțeam că locul meu este acolo, la UNATC, deși eram învățătoare în vremea aceea și era frumos ce făceam, dar eu voiam să fiu în altă parte. De aceea nu mi-am pierdut elanul, pentru că atunci când ai nevoie să respiri, mergi mai departe, cauți acea gură de aer. Dar, cu ajutor divin, lucrurile s-au așezat în al treilea an.
- Când ai decis să pleci de la Constanța la București nu ți-a fost greu? Nu ți-a fost teamă de viața nebună în care intrai?
- Nu aveam nici cea mai mică idee că viața de la București este diferită de cea de la Constanța, m-am speriat abia când am ajuns. Când intri la actorie, locuiești în cămin, ești cu colegii și prietenii tăi, trăiești ca într-o enclavă. Într-o dimineață mi s-a întâmplat să merg către Casandra, teatrul și studioul nostru, care se află pe Strada Franceză. Au ieșit de la metrou oamenii și veneau înspre mine. Eu mergeam relaxată ca o artistă într-o dimineață frumoasă de primăvară și, văzându-i, nu am mai putut să înaintez. Mi-a căzut și geanta de pe umăr, jacheta de pe mine și am început să plâng. Am înțeles că aici am ajuns, în lumea asta. Nevoia de a te exprima artistic este, cred, mai mare decât impedimentul pe care l-am trăit eu în Piața Unirii. Am înțeles că trebuie să mă adaptez în această lume, dar și pe scenă, în culise, în momentul în care construiești personajul. Construiești o carieră dacă știi să faci asta.
- Primele tale apariții au fost în două spectacole de cabaret. Cât de greu este să joci, să dansezi și să cânți în același timp?
- Mi-ar plăcea să fac mai mult lucrul ăsta, să cânt, să dansez și să joc în același timp. Eu cred că atunci când ești în stare să performezi într-un musical, ești un actor polivalent. E complicat, e frumos și aș vrea să mă folosesc mai mult de aceste calități ale mele, mai ales de cele vocale care mi-au fost oferite cadou de Divinitate.
„Facultatea a fost una dintre cele mai inocente, vesele și minunate perioade datorită profesorului Adrian Pintea”
- Cum a fost perioada facultăţii?
- Cred că a fost una dintre cele mai inocente, vesele și minunate perioade ale vieții mele, asta și datorită profesorului Adrian Pintea.
- Ce ai învățat de la profesorul Adrian Pintea?
- De la Adrian Pintea am învățat esențial un mod de a fi, o noblețe a spiritului. De asta, să zicem, că m-am molipist de la el. Am descoperit ce înseamnă valoarea cuvântului și cum să calci pe scenă, cu respect și cu conștiință de sine. Când trăiești lângă Adrian Pintea dobândești niște valori care te poziționează corect în raport cu lumea, cu ființa umană, cu arta și cu logosul.
- Îți mai aduci aminte o întâmplare cu celebrul actor, de la cursuri?
- Îmi aduc aminte de foarte multe repetiții pe care le-am avut cu profesorul nostru, care era un camarad extraordinar. Grupa din care am făcut parte a petrecut patru ani magici în facultatea de teatru datorită lui. Eram prieteni, camarazi, iar noi, fetele, eram îndrăgostite de Adrian Pintea. Era fascinant de cultivat, extrem de elegant, o combinație uluitoare între camarad-vagabond-lord. Nu îl vedeam ca pe un om, era mai presus ca noi. Noi, studenții, eram ca frații, aduceam la școală tot ce primeam de acasă și mâncam în recreație, cu toții. Profesorul a venit de la o filmare, urma să avem cursul de teatru, să începem repetițiile. Țin minte că aveam niște franzele și parizer. El s-a uitat la noi și ne-a zis să-i dăm și lui. Ne-am uitat la el și l-am întrebat „dar dumneavoastră mâncați pâine cu parizer?”. Ne-a răspuns „dar ce credeți, că eu mănânc în fiecare zi icre de Manciuria?”. A fost frumos. Au existat multe întâmplări frumoase din timpul repetițiilor, „cioace” cum le zicem noi artiștii, propuse de domn’ profesor.
„Ion Caramitru m-a vrut la Teatru Naţional”
- Cum l-ai convins pe Ion Caramitru că locul tău este la Teatrul Național?
- De fapt, nu l-am convins eu pe el, ci el pe mine. Am participat la un concurs de angajare la Teatrul Național unde cred că am făcut o impresie bună, dar nu am fost cooptată în echipă atunci. Eram un pic mai în vârstă decât ceilalți, am suferit, dar am rămas în București, chiar dacă eram angajată a teatrului din Constanța. Mi-am dorit mereu să fiu în Capitală, să activez aici. Dar, după un an, am fost sunată de la TNB, de Ion Caramitru, să particip la un alt casting, în vederea interpretării unui rol într-un spectacol. Am intrat într-o sală de repetiție cu Sanda Toma, Victor Rebengiuc, cu multă lume, a fost șocant. Mi s-a pus un text în față, mi s-a explicat despre ce piesă e vorba. Nu știam dacă să mă uit pe foaie sau la acei mari artiști ai României. Am citit, o dată, de două ori și mi se luau, deja, probe pentru costum. Nici nu mi-am dat seama ce mi s-a întâmplat! Am devenit colaborator la Teatrul Național, dar într-o zi m-a sunat Ion Caramitru să-mi spună că vrea să mă angajeze acolo. Nu prea știam eu ce înseamnă și nu am fost încântată de idee. Îmi plăcea colaborarea, dar mi-a fost jenă să-i spun asta domnului Caramitru, așa că am acceptat invitația de a face parte din trupa TNB.
„Am plecat odată de acasă și m-a căutat mama și prin fântână”
- Cum a fost copilăria ta? Ce nebunii făceai când erai mică?
- Copilăria mea a fost foarte fericită și foarte calmă. Pe lângă Constanța, la țară, la curte, în libertate și legată de natură. Am avut parte de părinți jucăuși și iubitori, o soră și bunici și mulți prieteni cu care făceam toate nebuniile posibile. De exemplu, am plecat o dată de acasă și m-a căutat mama și prin fântână! Ne urcam în copaci, mâncam fructele nespălate, ne plimbam cu trenul și stăteam la bagaje. Mă băteam cu băieții, aveam niște activități normale de copil.
- Cui îi spuneai secretele tale, mamei sau tatei?
- Când eram mai mică, mamei. Acum nu-i mai spun chiar toate secretele, că am mai crescut. (râde)
- Cum a fost perioada liceului? Erai genul de fată timidă sau rebelă?
- Eu am terminat Colegiul Pedagogic din Constanța și mi-aș fi dorit să fiu o fată rebelă, dar eram timidă. Mi-ar fi plăcut să fiu ca multe dintre colegele mele, o răzvrătită care se ceartă cu părinții, care-și ia chitara și se duce pe malul mării să cânte și să plângă. Să fiu această adolescentă rebelă și neînțeleasă, dar nu era cazul pentru că mă înțelegeam bine cu părinții mei, nu aveam niciun motiv să-i supăr. Chiar mă enerva că sunt în relații atât de bune cu ei. Pesemne o să mor așa, dar acum am învățat să ascund timiditatea mai bine.
„La o săptămână după ce l-am cunoscut pe soţul meu m-a invitat la masă și de atunci suntem împreună”
- Îți mai aduci mainte cum l-ai cunoscut pe soțul tău, Denis? La ce te-ai gândit prima dată atunci când l-ai văzut?
- Ne-am cunoscut la o filmare, eu eram actriță și el producător. M-am gândit cât de frumos e, un bărbat adevărat. Îmi aduc aminte fiecare detaliu al întâlnirii noastre, după o săptămână m-a invitat la masă și de atunci suntem împreună.
- Sincer, cine pe cine a cucerit?
- Nu știu cine pe cine a cucerit (râde). Îmi aduc, însă, aminte că ne știam de foarte puțină vreme și încă lucram împreună. Cât s-a întâmplat asta, am fost profesioniști și nu am ieșit la masă. Era evident, însă, că eu ajungeam foarte devreme la filmare, nu mai aveam răbdare să stau acasă și mi-am dat seama că sunt îndrăgostită de omul ăsta. Când am început să vorbim am știut că mă voi mărita cu el. Le-am spus prietenelor mele ce simt, dar mă enerva faptul că se lăsa curtat cam mult.
„Eu nu aplanez conflictele, le creez”
- Care este cea mai importantă calitate a soțului tău? Nu este ușor, cred, să trăiești alături de un actor. Spectacole, premiere, turnee...
- Cea mai importantă calitate a soțului meu este stabilitatea lui. Faptul că te poți baza pe el, ai încredere în el, îl găsești acolo, că nu dispare. Este ca un munte. Cred că e și dificil, și fascinant să trăiești alături de un actor. Nu prea te plictisești cu noi, dar, lucrând cu resorturile sufletului nostru, mereu afli că în viața de zi cu zi avem reacții mai exagerate, ne aprindem mai ușor. Dacă înveți să citești „manualul de ultilizare” și ne iubești, atunci te descurci, iar soțul meu se descurcă foarte bine.
- Cum reușiți să aplanați conflictele? Cine cedează primul?
- Cred că el. Să aplanezi… nu știu dacă fac asta, eu creez conflictele. (râde) Sunt calmă și drăguță, dar când se adună praful trebuie să-l șterg, așa că inițiez o discuție, nu neapărat un conflict. El cedează pentru că eu am dreptate de obicei.
- După atâția ani îmi poți spune ce trebuie să se întâmple și ce nu ca o căsnicie să dureze atât de mult?
- Noi ne-am cunoscut în 2012 și mie mi se pare că a fost ieri. Cred că oamenii trebuie să se respecte și să se iubească, să dorească să scrie o poveste împreună. E foarte simplu să distrugi, să intri în conflict și să nu-l aplanezi. Este mai aproape de Divinitate să construiești împreună ceva, să vrei să scrii împreună o poveste. Există o repliere și o adaptare de zi cu zi. Îți faci planuri, în linii mari, de viitor, pentru că ai principii comune, apoi îți trăiești viața fiind atent la cel din fața ta.
„Cel mai bine îmi ies mâncărurile inventate de mine”
- Cum e soția Costina? Speli, gătești, dai cu aspiratorul?
- Îmi place să gătesc, să fiu cu prietenii. Există oameni care pot da cu aspiratorul și să spele. Fac lucruri care nu-mi mănâncă timpul de pomană.
- Care sunt preparatele care-ți ies cel mai bine?
- Cel mai bine îmi ies mâncărurile inventate de mine. Am o grămadă de cărți de mare bucătăreală franțuzească. Îmi place să inventez preparatele mele, având la bază toate rețetele cunoscute, franțuzești. Oamenii care vin la noi pleacă foarte bine dispuși.
„De doi ani, băiatul meu face home schooling”
- Cum este mama Costina? Cum te-ai descrie, mai relaxată sau mai panicată?
- Din păcate, mai panicată, aş fi vrut să fiu mai relaxată. Îmi place să controlez lucrurile, sunt o mamă care spune NU și impune limite. Ar trebui să o fac mai rar, dar copiii mei zic că sunt o mamă minunată.
- Paul are 10 ani și ai decis, împreună cu soțul tău, să facă home schooling. De ce ați luat această decizie?
- Paul face asta de doi ani deja, cu soțul meu, în franceză. Este minunat pentru că ei petrec timp în fiecare zi împreună, tatăl cu fiul, se creează o legătură extraordinară între ei și o încredere mare. Lucrează patru ore pe zi. Denis se adaptează în permanență la nevoile copilului, știe ce are nevoie, ce nu știe. Imediat poate să rezolve lacunele lui Paul. Nivelul este mai ridicat decât în școala publică pentru că este un singur copil și te adaptezi la el. Paul nu este privat de viața socială, face sport, se vede cu copiii din curtea unde locuim, se joacă cu ei, are activități care-l pun în comun cu alți copii. Nu este un copil speriat sau un sociopat. Învață bunele maniere de acasă, mi se pare că sunt foarte multe avantaje dacă-ți permiți să faci asta. Am decis acest lucru pentru că Paul face scrimă de performanță și era dificil să meargă şapte ore la școală și apoi la scrimă. Mi-am dat seama că sistemul ăsta îl va ajuta mai mult la concentrare. Fiind un copil inteligent se descurca bine la școală, avea note bune, dar nu avea exercițiul lucrului. Nu se putea așeza la masă, timp de 30 de minute, fără să nu se uite pe pereți. El este și un lider carismatic, un copil foarte bun, în fruntea clasei și nu am vrut să scăpăm din mână asta. Cred că am făcut foarte bine că l-am ținut acasă să învețe, vom continua tot așa.
„Blanche este EU, dar varianta îmbunătățită”
- Ce a moștenit Blanche de la tine? Cât de mult te regăsești în ea, atunci când o privești?
- Blanche sunt eu, varianta mai bună. Dacă fetițele astea două, eu mică și Blanche, s-ar întâlni, ar fi cele mai bune prietene, surori de cruce. Blanche îmi seamănă extraoridnar în felul în care vede lumea, e capricioasă, în felul în care are prieteni, natura ei artistică. Cu siguranță este mai deșteaptă decât mine, vede mai de sus lucurile decât mine. Blanche este EU, dar varianta îmbunătățită.
- Ce ai învățat, până acum, de la copiii tăi?
- Am învățat iertarea, iubirea, să iau oamenii așa cum sunt. Copiii au această calitate, de a nu se mira și de a nu judeca pe nimeni. Ei iau lucrurile natural, le integrează.
„Mi-ar plăcea să fac mai mult cinema şi mai multă televiziune“
- Când nu filmezi, ce alte activități faci cu plăcere?
- Filmez din când în când, dar mi-ar plăcea să o fac mai des. Când nu fac asta repet, îmi petrec timpul cu copii și prietenii mei, mai fac exerciții de voce, beau cafele cu prietenele, pun mese pentru prietenii de familie. Mă duc în vacanțe, am fost de curând într-o croazieră transatlantică, mai visez cu cine mi-ar plăcea să joc, îmi fac planuri, merg la competițiile sportive ale fiului meu. Ies la restaurant cu soțul meu, îmi vizitez socrii și părinții. Fac toate lucrurile normale care-mi fac plăcere.
- Ce nu știe lumea despre tine?
- Cânt foarte bine, dar nu știe lumea, merg duminică la biserică pentru că așa mi se pare normal. Sunt o fire conservatoare, deși sunt artistă.
- Ce planuri și proiecte ai pentru următoarea perioadă?
- Am scos un spectacol independent, le-am jucat cu drag pe cele de la TNB, mi-am văzut de colaborările de la Teatrul Elisabeta. Vreau să filmez mai mult, să fac niște proiecte de televiziune și de cinema. Mi-ar plăcea să fac mai mult cinema și mai multă televiziune, dacă ar fi să trag o linie.
- La ce spectacole de teatru te putem aplauda în această stagiune?
- La TNB mă puteți vedea în „Dineu cu proști”, „Două pe față, două pe dos”, „Craii de Curtea-Veche”. Joc şi la Teatrul Elisabeta în „Aproape rude”, dacă vreți să râdeți, și în „Tango în 3”, o producție independentă care se joacă la Sala Dalles.
„Eu am aflat foarte târziu că sunt frumoasă, mai precis după ce m-am întâlnit cu soţul meu“
- Cum este femeia puternică, în viziunea ta?
- Femeia puternică nu e cea care dă cu pumnul în masă, care strigă, care este activistă, care își dă foc în piața publică. Femeia puternică este statornică, știe să meargă mai departe zilnic, să ceară lucruri cu eleganță fără să se destabilizeze, fără să renunțe. Este foarte simplu să fii mare revoluționară două zile și apoi să dispari, mai greu este să fii consecventă și să nu renunți niciodată.
- Consideri că frumusețea ta a reprezentat un atu în meseria pe care ți-ai ales-o?
- Eu am aflat foarte târziu că sunt frumoasă, mai precis după ce m-am întâlnit cu soțul meu. Aveam ceva bănuieli, în sensul că știam că mi se văd ochii în mulțime, dacă știam, m-aș fi folosit mai mult de treaba asta (râde). Cred că frumusețea te ajută, în sensul în care atunci când intră un astfel de om într-o încăpere se zice să iese soarele. Oamenii te privesc măcar cu îngăduință, dacă nu cu bucurie. Frumusețea exagerată, însă, te limitează. De exemplu, Meryl Streep nu este o frumusețe răvășitoare și atunci poate să fie versatilă. Eu nu consider că sunt vreo frumusețe exagerat de mare.