de Traian Mihai

Privindu-i pe amândoi, alături, ai sezaţia că sunt un tot unitar. Se completează unul pe celălalt - atât în viaţa de zi cu zi, cât şi pe scenă. Deşi, luaţi separat, Silvia Dumitrescu şi Florin Ochescu au firi diferite, când sunt împreună se înţeleg din priviri, uneori chiar rostesc aceleaşi cuvinte. Silvia este, poate, cea mai nonconformistă din­tre artistele anilor ’80-’90 şi a ră­mas la fel. A surprins mereu - prin melodiile abordate, prin ţinute sau tunsori originale şi vesele -, reuşind să se menţină în atenţia publicului în cei 40 de ani de carieră artistică şi 65 de ani de viaţă, pe care îi împlineşte la 3 octombrie. Florin - poreclit „Rockescu” - este mai puţin expansiv decât soţia lui. Este calm, genul care „tace şi face”, deşi poartă în suflet acea fire rebelă a rockerilor. Cei doi artişti sunt căsătoriţi de 31 de ani, iar fiul lor, Iulian, a moştenit „microbul” mu­zicii de la ei şi a devenit un pianist de succes. Cum a căpătat Silvia porecla „Frumuşica” şi de ce nu a rămas în străinătate, deşi a avut multe turnee peste hotare? Cum a devenit Florin un mare chitarist în rock-ul românesc? Cum se simt, ca părinţi, văzând succesul muzical al lui Iulian? Sunt întrebări la care au răspuns cei doi artişti în interviurile pe care ni le-au acordat.

„Când aveam 4-5 ani, tatăl meu mi-a cumpărat un acordeon, care era cât mine de mare”

- Silvia, îţi aminteşti primul tău contact cu muzica? Ai studiat mai multe instrumente - acordeon, vioară, pian. Care ţi s-a „lipit” de suflet?

- Am avut contact cu muzica de mic copil... În casa părinţilor mei se asculta muzică, iar când aveam vreo 4-5 ani, tatăl meu mi-a cumpărat un acordeon, dar era cât mine de mare, cântam doar cu o mână, era dificil să-l manevrez. Vioara nu mi-a plăcut, am renunţat la ea foarte repede. Însă pianul m-a atras. De fapt, eu am fost înscrisă la Colegiul Naţional de Muzică „George Enescu”, pe care l-am urmat din clasele primare până la liceu. Atunci era destul de greu să cumperi un pian, dar părinţii mei au făcut acest efort şi, după ce am avut pianul meu, am început să cânt acasă melodii pe care le auzeam la radio, acompaniindu-mă singură la pian.

- Cum era copilul Silvia? Ce amin­tiri dragi ai din copilărie?

- Am fost un copil vesel, îmi plăcea mu­zica, adoram să cânt. Preferam vacanţele la mare... De fapt, am rămas îndrăgostită de mare. Am făcut şi sport: înot, baschet, tenis... Am renunţat la tenis la sugestia profesorului de pian, pentru că acolo trebuia să am încheietura mâinii fixă, dar la pian ea trebuia să fie cât mai flexibilă. Am făcut şi patinaj - cu patine pentru gheaţă, cu patine cu rotile, cu role. Am apărut, ulterior, cu role, şi pe scenă...

„Mihaela Runceanu le-a dat telefon părinţilor mei şi i-a convins că eu trebuie să fac o carieră în muzică”

- Există persoane care şi-au pus amprenta asupra formării tale ca artistă?

- Sigur, în primul rând, profesorii mei de muzică din şcoală. Apoi, după ce am ter­minat cursurile liceale, am avut-o pro­fesoară la Şcoala Populară de Artă pe Mihaela Runceanu. Când eram la prese­lecţie, Mihaela m-a ascultat, a văzut că am cunoştinţe muzicale şi mi-a spus să vin la clasa ei. Aşa am făcut. M-au legat de ea nişte sentimente frumoase, am ad­mirat-o şi am preţuit-o foarte mult. Iar dacă eu însemn ceva în muzica româ­nească, i se datorează şi Mihaelei. De fapt, Mihaela le-a dat telefon părinţilor mei şi i-a convins că eu trebuie să fac o carieră în muzică.

- Ai o carieră muzicală bogată, care se leagă, incontestabil, de debu­tul tău la Festivalul de la Mamaia. Anul trecut ai participat la ediţia „Mamaia 60”. Ai trăit unele nostalgii?

- Am retrăit toate clipele din cariera mea petrecute pe acea scenă, am revăzut mulţi colegi artişti... Bineînţeles, mi-am amintit primul meu succes la Mamaia, în 1985, când am câştigat premiul I cu piesa „Nu îmi pare rău”, compusă de Marius Ţeicu. La preselecţie, fiecare compozitor îi dădea spre interpretare unui tânăr con­cu­rent o piesă în primă audiţie. Am fost atât de fericită când Marius Ţeicu mi-a zâmbit şi a spus: „Eu o aleg pe blondina aceea zâmbăreaţă şi cu picioare frumoa­se!”. Piesa mi s-a potrivit ca o mănuşă! Ştiu că de la repetiţie am lăsat o impresie foarte fru­moasă, înainte de seara con­cursului. Aveam emoţii mari, dar am ob­ser­vat că toţi compozitorii, artiştii consa­craţi s-au ridicat în picioare şi m-au aplau­dat. Apoi am aflat că Angela Similea şi Corina Chiriac se întrebau de unde am apă­rut, pentru că le-a plăcut cum am cântat.

„Băieţii de la Compact m-au poreclit «Frumuşica»”

- În primii ani ai vieţii de artistă, de multe ori plecai în turnee doar cu băieţi. Cum era în anii ’80-’90? 

- Da, am fost în multe turnee numai cu băieţi. Am fost cu trupe rock, dar şi cu artişti folk. Iar aceste turnee erau foarte frumoase şi foarte vesele. Amintesc un turneu cu băieţii de la Compact, în ’88, în Republica Moldova, unde am fost primiţi cu multă dragoste, pentru că de 12 ani nu venise niciun cântăreţ din România acolo. Erau bucuroşi că ne ascultă cântând în limba română... În acest turneu am căpătat şi o poreclă, „Frumuşica”, pentru că am ajuns în multe oraşe, dar şi prin sate sau comune. Uneori, nu erau condiţii adecvate - nu exista peste tot o cabină pentru artişti cu oglindă mare. După ce mă îmbrăcam şi mă fardam uitându-mă într-o oglinjoară mică - de la pudrieră -, neputând să mă văd cum arăt în totalitate, mă duceam la băieţi şi îi întrebam: „Sunt frumuşică?”. Şi ei răspundeau: „Da, fru­muşico!”. Şi de atunci ei mi-au spus „Fru­muşica”, iar eu le spuneam fiecăruia dintre ei „frumuşelul”. Din păcate, unii nu mai sunt pe pământ - Teo Peter, Leo Iorga, Leluţ Vasilescu... Dumnezeu să-i odih­nească! Am fost în turneu şi cu Ştefan Hruşcă şi Vasile Şeicaru, şi cu Holograf... Apropo de Holograf, e o întâmplare mişto. A existat o vizionare înainte de a pleca în Coreea de Nord, la Festivalul tineretului, în care băieţii de la Holograf şi-au ascuns pletele, prinzându-şi părul cu agrafe. Ei bine, la plecare, când au ajuns pe scara avionului, toţi „Holografii” şi-au scuturat capul şi erau cu pletele în vânt... Am mai avut turnee în Italia, în Germania, am ajuns şi în SUA cu Laura Stoica... Făcând un fel de „rezumat” al perioadelor de turnee, pot spune că am amintiri minu­nate. În anii ’80 sălile de spectacol şi sta­dioanele erau arhipline...

„Nu am avut niciun fel de rivalitate cu colegii mei”

- Ai avut multe turnee şi în stră­ină­tate. Te-a tentat vreodată ideea de a pleca definitiv din ţară?

- Uneori da, însă am revenit mereu, pentru că aici era publicul meu.

- Se spune că în lumea artistică se leagă mai greu prietenii, pentru că există concurenţa. Tu ai contrazis ideea asta. Cât de importantă este prietenia pentru tine?

- Este foarte importantă, eu nu am avut niciun fel de rivalitate cu colegii mei, nu exista sentimentul de concurenţă între noi. Am rămas prietenă cu foarte mulţi colegi. Dar o prietenie specială am avut cu Laura Stoica. Tocmai am amintit despre turneul avut cu ea în SUA. De fapt, noi ne-am luat viza pentru America împreună, apoi am plecat într-un turneu. E o întâm­plare haioasă, petrecută la Miami, când o cunoştinţă comună ne-a dus la plajă, urmând să vină să ne ia după câteva ore. Eu şi Laura ne-am dat seama că amân­două am uitat la hotel... portofelele! Deci eram pe plajă fără bani... Am stat câteva ore cu genţile, cu prosoapele, pe nisip, deşi pe plajă erau şezlonguri, umbrele, baldachine. Dar noi ştiam că nu aveam bani să le plătim. Ulterior, am aflat că toate erau gratuite şi am râs în hohote!

„Coperta albumului «Cred în tine» a fost respinsă pentru că purtam o cămaşă ruptă, multe lanţuri şi aveam un cercel cu o cruce mare”

- Mereu ai fost nonconformistă. Cum reuşeai să „fentezi” cenzura din acea vreme?

- Înainte de 1990, dacă un artist se îmbrăca nepotrivit ori dansa în filmări pen­tru televiziune, putea să fie suspendat şase luni de la apariţii tv. Dar ştiam asta şi când aveam filmări tv eram „cuminte” în vestimentaţie şi mişcări. În concerte, însă, mă îmbrăcam şi dansam aşa cum voiam. Nu s-a întâmplat niciodată să fiu „cenzu­rată” la televiziune. Dar a existat un mo­ment neplăcut, în ’89, când a fost respinsă coperta albumului „Cred în tine”, cu piese compuse de Adrian Enescu şi Doru Că­plescu, pe care mi l-am dorit foarte mult. Făcusem nişte poze foarte frumoase, dar purtam o cămaşă ruptă, multe lanţuri şi aveam un cercel cu o cruce mare! Era o fotografie alb-negru, cu doar câteva pete de culoare. Am făcut altă şedinţă foto, cu poze „cuminţi”, iar albumul a apărut un an mai târziu.

- Apropo de cântecul „Cred în tine”, care dă titlul albumului men­ţionat, în ce crezi, Silvia?

- Cred în Dumnezeu. De fapt, chiar această piesă, deşi nu se spune clar în versuri, pentru că nu era voie, la acea vreme, am perceput-o ca pe o melodie dedicată lui Dumnezeu.

„Adevărata relaţie cu publicul este în concerte, privindu-i în ochi pe oameni”

- Silvia, nu te-ai ferit niciodată să-ţi spui vârsta. Ba chiar ai declarat că îţi porţi cu mândrie... ridurile. Ce înseamnă un rid de pe chipul tău?

- Anul acesta împlinesc, la 3 octombrie, 65 de ani. Totodată, am împlinit 40 de ani de carieră artistică şi mă mândresc cu acest lucru. Iar ridurile fac parte din viaţa mea, orice rid e o frântură din existenţa mea. Cred că majoritatea ridurilor sunt cele de expresie, pentru că eu sunt un om vesel şi râd mult!

- Ce simţi acum, în plus, când eşti pe scenă, faţă de ceea ce simţeai în urmă cu 10, 20, 30 de ani?

- Am mai multă experienţă, mai multă încredere în mine, dar şi în prezent am aceleaşi emoţii la fiecare întâlnire cu publicul. Şi sunt la fel de bucuroasă când urc pe scenă.

- Unii dintre colegii tăi de genera­ţie nu au mai apărut, după ’90, dar tu ai reuşit să rămâi în atenţia oa­menilor. Care e secretul tău?

- Poate faptul că am încercat mereu să aduc o piesă nouă, un album nou... Chiar şi când eram invitată în emisiuni de televi­ziune care aveau alt subiect decât muzica, mă duceam cu o piesă nouă „în buzunar”, ca să o prezint publicului. Pe de altă parte, sunt un om vesel, optimist, iar întâlnirea cu publicul îmi dă energie... Cine spune că are suces doar din piese lansate pe YouTube, se înşeală... Adevărata relaţie cu publicul e în concerte, privindu-i în ochi pe oameni, fiind sincer şi captându-le atenţia.

- Ai cântat şi cânţi pop, etno, blues, jazz. Care este genul muzical care îţi place mai mult?

- Jazz. Din acest motiv am urmat secţia de jazz la Conservator. E o zonă muzicală în care poţi să improvizezi, iar mie îmi place să fac asta.

- Dincolo de muzică, ce pasiuni ai?

- Marea e pe primul loc, îmi place să merg la mare! Îmi place şi muntele, pentru că mă linişteşte. Mă uit la filme, călătoresc, îmi plac plimbările prin parc.

- Eşti profesoară de canto de multă vreme. Cum e relaţia cu elevii tăi?

- Avem o relaţie foarte apropiată, aşa cum au avut şi profesorii mei cu mine. Şi îmi place să apar cu ei în concerte.

„Florin mi-a dat o stare de linişte sufletească”

- Ai colaborat cu mulţi compo­zitori, între care şi Florin Ochescu, soţul tău. Cum l-ai cunoscut şi prin ce te-a cucerit?

- Era inevitabil să ne cunoaştem, pentru că amândoi eram pe scenă la unele eveni­mente. Ne-am întâlnit şi în casele unor prieteni comuni. A fost o perioadă lungă în care am fost prieteni. Apoi a urmat perioa­da noastră de logodnă - care a durat vreo doi ani -, ne-am căsătorit şi curând a venit pe lume băiatul nostru, Iulian. Cum m-a cucerit? Poate prin faptul că fiind prieteni, când eu eram plecată din Bucu­reşti, în turnee, vorbeam mereu la telefon, ore în şir... Mi-am dat seama că îmi place să vorbesc cu el, îmi dădea o stare de linişte sufletească. Poate că aceas­tă comunicare dintre noi m-a făcut să-mi dau seama că este bărbatul potrivit pentru mine. Şi uite că suntem căsătoriţi de peste 30 de ani.

Florin i-a compus cântece, Silvia i-a „compus” un fiu şi sunt căsătoriţi de 31 de ani, precedaţi de 2 ani de logodnă şi... mulţi de prietenie

Silvia Dumitrescu a devenit o artistă cunoscută şi apreciată, deşi părinţii visau pentru ea o carieră de medic şi chiar a dat examen la Medicină, dar a picat cu o notă destul de mare

„Mulţi cântăreţi tineri m-au avut ca model“

- Prin cântec, ai spus că „dansul e normal” la vârsta ta. Ţi-ar fi plăcut să faci cursuri de dans?

- Dacă am un regret, este faptul că nu am urmat cursuri de dans ori de balet. Cred că mulţi dintre cei care s-au lansat după mine m-au avut ca model. Mai ales trupele dance sau etno. De exemplu, în videoclipul piesei „Lu­mea mea” mă trans­form din profesoară în­tr-o elevă care dansează în şcoală. Cât priveşte zona de muzică etno, eu am abordat-o - cu piese compuse de Adrian Enescu sau Cornel Fugaru - cu 10 ani înainte să apară trupe etno, în anii ’90. Ce să mai spun despre culorile „paste­late” ale părului? Multe trupe dance aveau tunsori şi culori ale părului pe care eu le purtasem tot cu 10 ani îna­inte. Mereu am deschis nişte dru­muri, pentru că nu mi-au plăcut drumu­rile drepte către succes, întotdeauna am ales ce a fost mai complicat, chiar dacă am muncit mai mult.

„Nu merg la concertele fiului meu, Iulian, pentru că mi-e teamă să nu-i transmit emoţiile mele“

- Afirmai că te mândreşti cu fap­tul că eşti nu doar artistă, ci şi soţie şi mamă. Cum ai perceput momen­tul în care ai devenit mamă?

- A fost cel mai important moment din viaţa mea şi atunci s-a schimbat totul... Venirea pe lume a lui Iulian a fost şi rămâne cea mai mare bucurie a vieţii mele. Chiar dacă atunci am făcut o pauză în apariţii, «Nu îmi pare rău» - ca să citez titlul melodiei cu care m-am lansat la Mamaia. Iulian mi-a adus cele mai impor­tante satisfacţii. În ciuda faptului că eu şi Florin am fost nişte părinţi ocupaţi, în momentele importante am fost aproape de el. Trebuie să-ţi spun că atunci când era mic şi i-am pus în faţă - conform tra­diţiei - o tavă cu diverse obiecte, el a ales chitara, apoi microfonul, iar în final banii. Iulian avea propriul casetofon. Pri­mea de la colegii mei multe casete. Dar Laura Stoica era preferata lui. Ea îi dăruise caseta „Focul”, iar Iulian o tot asculta. La un moment dat, i-am spus Laurei: „Dacă uiţi textul, ţi-l spun eu, că am învăţat toate piesele tale, Iulian le ascultă me­reu”. Laura a râs şi a spus: „Uite ce fan adevă­rat am!”. Păstrez nişte amintiri extra­ordinare cu Laura. Ea mi s-a lipit de suflet şi are mereu o „cămăruţă” în inima mea.

- Ce simţi, ca mamă, când vezi succesele muzicale ale lui Iulian?

- Mă bucură şi sunt mândră de el. Dar nu merg la concertele lui, pentru că mi-e teamă să nu-i transmit emoţiile mele. Eu şi Florin suntem foarte încântaţi, foarte mândri de Iulian, ne aduce foarte multe bucurii.

Florin Ochescu: „Am făcut «călătoria» prin rock având cu mine şi «gentuţa» cu blues“

- Florin, eşti unul dintre cei mai apreciaţi chitarişti din rock-ul românesc, dar prima ta „întâlnire” cu un instrument muzical nu a fost cu chitara…

- Da, când eram copil, am fost înscris la Liceul de muzică, la pian şi la vioară. Am studiat puţin şi una, şi alta. Pianul mi-a plăcut, dar vioara nu mi-a plăcut, e un instrument dificil de abordat de un copil. În schimb, chitara a venit de la sine, am învăţat să cânt la chitară singur, autodidact. Aveam un coleg la şcoală care în clasa a V-a făcea chitară clasică. Am pus şi eu mâna pe chitară şi mi-a plăcut foarte mult, din acest motiv am început să învăţ să cânt singur. Recunosc, aveam şi o motivaţie - în acea perioadă încă se difuza la radio muzică de toate genurile, inclusiv stilul rock&roll al anilor ’50, un gen muzical care mi-a plăcut. De fapt, asta a fost prima mea legătură cu rock-ul.

„După ce am terminat Facultatea de Construcţii, am «nimerit» direct în autocarul Cenaclului Flacăra”

- Poate părea paradoxal faptul că, deşi eşti muzician, ai absolvit cursurile unei facultăţi tehnice, mai precis Institutul de Construcţii. Când ai simţit că „drumul” tău în viaţă este cel muzical?

- Am simţit asta de mic copil. Dar liceul pe care l-am urmat a fost cu profil real - Liceul de matematică-fizică „I.L. Caragiale”. Locuiam în zonă, pe strada Bruxelles - acolo a fost casa copilăriei mele. Începusem să studiez chitara din clasa a V-a, iar în liceu am înfiinţat o trupă rock. Pe vremea aceea se făceau nişte concursuri între licee, cu grupuri artistice ale elevilor şi am mers în direcţia asta. Când eram în clasa a XII-a, am intrat şi într-o trupă profesionistă. Terminând un liceu cu profil real, a venit de la sine opţiunea pentru Construcţii. Am făcut facultatea într-o... inerţie, asta era urmarea firească.

- Mulţi artişti din zona rock-ului, chiar şi a folk-ului au absolvit facultăţi tehnice - Mihai Pocorschi (VH 2), Dan Bittman (Holograf), Alexandru Andrieş, Mircea Vintilă...

- Era o atitudine mai conservatoare în familiile noastre, din acest punct de vedere, părinţii ne spuneau: „Fă şi tu o facultate serioasă!”. Înainte de a da admitere la Construcţii, am vrut să dau concurs la Conservator, la Pedagogie, ba chiar am făcut pregătire pentru asta, care mi-a folosit mai târziu - învăţasem tot ce se putea a despre solfegiu, dicteu... Am abandonat această idee pentru că Sorin Chifiriuc mi-a zis: „Eşti nebun? N-ai ce să înveţi acolo, tu cânţi rock!”. Şi aşa era. La Construcţii nici nu ştiu cum am intrat, pentru că n-am fost un elev strălucit la matematică, dar fizica mi-a plăcut foarte mult. La lucrarea de fizică am luat nota 10, ceea ce mi-a crescut media şi am intrat la facultate. Am avut o tentativă, în anul I de facultate, să abandonez şi să dau la Conservator, însă am renunţat de frică să nu pic şi să mă ia în armată. După ce am terminat facultatea, am „nimerit” direct în autocarul Cenaclului Flacăra, într-o variantă de Roşu şi Negru şi am început un turneu la mare al Cenaclului, deci am trecut la profesionişti. Apoi am cântat în Iris, în Sfinx, în Holograf.

„În turnee venea multă lume la concerte, aveam o satisfacţie extraordinară!”

- Cu siguranţă ai fost în multe turnee cu aceste trupe. Ai amintiri deosebite din acea perioadă?

- În opinia mea, un lucru e cert: în perioada comunismului era mai bine decât acum, din punct de vedere al turneelor. De fapt, acum nici nu mai există turnee de anvergura celor dinainte de ’90, chiar şi puţin după ’90. De ce spun că era mai bine? Pentru că în acele turnee venea multă lume la concert, în sală, ceea ce ne dădea o satisfacţie extraordinară! Ne oferea mulţumirea şi bucuria că încă existăm ca artişti, chiar şi în condiţiile acelea vitrege...

- Apoi a început o altă perioadă artistică pentru tine, alături de Orchestra Radio, în care ai cântat 12 ani şi ai participat la discul „Let the Good Times Roll”. O altă abordare, alt stil…

- Da, am fost conducător la acest disc de blues - „Let the Good Times Roll”, care reprezintă una dintre marile mele satisfacţii. Am avut invitaţi ai orchestrei, între care şi Silvia Dumitrescu.

„Eu şi Silvia ne trezim uneori că spunem acelaşi lucru sau că gândim în acelaşi mod”

- Tu şi Silvia alcătuiţi unul dintre cuplurile logevive din muzica românească. Cum v-aţi cunoscut?

- Absolut întâmplător, printr-o cunoştinţă comună, la o petrecere. Şi cred că ne-am mai întâlnit undeva, la o terasă, tot cu prieteni comuni. Ştiu că în acea perioadă cântam cu Holograf, apoi am început să lucrăm împreună nişte piese.

- La început, voi aţi fost buni prieteni. Crezi că e mai bine ca înainte de căsătorie între cei doi viitori soţi să existe o legătură de prietenie?

- Nu e o regulă, nu are nicio importanţă chestia asta. Până la căsătorie, noi am fost prieteni, e adevărat. Dar suntem şi acum prieteni, dincolo de a fi soţi.

- Aveţi peste 30 de ani de căsnicie. Există un secret al longevităţii unui cuplu?

- Nu-mi dau seama, nu ştiu, anii au trecut în zbor, iar relaţia a mers de la sine. Uneori ne trezim că spunem acelaşi lucru sau că gândim în acelaşi mod. Evident, există şi situaţii în care opiniile noastre sunt diferite, dar ţinem cont amândoi de părerea celuilalt.

- Prin ce te-a cucerit Silvia şi care sunt calităţile pe care le apreciezi cel mai mult la ea?

- M-a cucerit prin naturaleţe, prin seriozitate în relaţiile cu oamenii şi prin multă tenacitate, perseverenţă în meserie şi în tot ceea ce face. Acestea sunt, de fapt, calităţile pe care le apreciez la ea. Acestora li se adaugă faptul că e un om sensibil, de încredere, pe care poţi conta, este o mamă şi o soţie foarte atentă şi iubitoare şi un prieten de nădejde. Prietenii sunt foarte importanţi pentru Silvia. Şi pentru mine.

- Ai învăţat ceva anume de la Silvia?

- Acea tenacitate despre care aminteam. Eu sunt o altă fire, abandonez ceva dacă din start porneşte rău, nu am răbdarea ei. Iar felul în care reacţionez eu nu e întotdeauna o soluţie bună. Silvia are multă răbdare din acest punct de vedere, nu renunţă uşor. Şi, de cele mai multe ori, această răbdare o ajută, de obicei reuşeşte să facă aproape tot ce îşi propune.

„În concertele de club am cântat şi cântăm şi jazz, pentru că o avem invitată pe Silvia”

- Ai înfiinţat mai multe trupe, cu care ai cântat atât rock, cât şi blues ori jazz. Totuşi, care este genul muzical care îţi este mai aproape de suflet?

- Singura trupă de scenă mare pe care am înfiinţat-o a fost Monolit. Apoi am înfiinţat mai mult trupe de club, alături de care am cântat, cu precădere, blues. Au fost, uneori, trupe de conjunctură, de întâlnire spontană şi din mare plăcere de a cânta blues. M-am apropiat de blues încet-încet, prin muzica unor trupe ori solişti la modă - Rolling Stones, John Mars, Jimi Hendrix. Eu am făcut „călătoria” asta prin rock având cu mine şi „gentuţa” cu blues, am rămas cu acest... „microb”. Am creat Blues Convention, apoi Big Mamou, Blues Caffe şi altele, cu care am avut multe concerte de club. Toate aceste trupe au fost create din dragoste pentru blues şi blues-rock, având „la bază” chitara pe care am învăţat-o singur, dar şi artişti precum Eric Clapton, Jimmy Page… Toate acestea au vibrat mereu în mine, ca o rezonanţă a trecutului pe care l-am parcurs învăţând chitara. În concertele de club am cântat şi cântăm şi jazz, pentru că o avem invitată pe Silvia, care iubeşte acest gen. Şi am convingerea că niciun alt instrument nu va detrona chitara.

- Dincolo de a fi chitarist şi „inventator” de trupe, tu eşti şi compozitor. Atunci când compui o piesă, te gândeşti pentru ce voce o scrii?

- Da, întotdeauna. Mă gândesc, în primul rând, la temperamentul solistului/solistei, apoi totul vine de la sine.

- Pe parcursul anilor ai compus mai multe piese pentru Silvia. Amintesc doar două, foarte cunoscute - „Sharika” şi „Lumea mea”. Cum e când compui pentru ea?

- Cred că e bine, din moment ce în 2018 a fost lansat albumul „Asta sunt!” (n.r - al zecelea din cariera ei), care cuprinde numai piese semnate de mine, este un album de autor. Aici se regăsesc piese pe care le-am compus pentru Silvia, reprezintă temperamentul ei şi maniera preferată. În general, „mulez” piesele pe care le scriu pe aceste aspecte, dar pun şi amprenta personală. Fac asta cu orice artist, nu doar cu Silvia. În cazul ei, pentru unele dintre piesele de pe acest album, am scris şi textul.

„Artiştii au nevoie de o lume şi o societate în care lucrurile să funcţioneze normal”

- Voi, artiştii, aveţi nevoie de dragostea şi aprecierea publicului, pentru că asta vă dă bucurie şi forţa, determinarea de a fi pe scenă. Ce-ţi doreşti, Florin?

- Nu e vorba despre o dorinţă a mea, ci o dorinţă pe care o au toţi artiştii. Noi avem nevoie de o lume şi o societate în care lucrurile să funcţioneze normal, fără agitaţie, fără disconfort. Eu şi Silvia sperăm să fim sănătoşi şi să ne bucurăm de fiecare succes al fiecăruia dintre noi. Îmi doresc să apar pe scenă - am două variante de trupă pentru club. Şi mie, şi Silviei ne place să cântăm! De fapt, ăsta este destinul nostru, al artiştilor, este menirea noastră - să venim în faţa publicului.

„Am învăţat să cânt la chitară singur, autodidact“

Florin crede că nici un alt instrument nu va detrona chitara

„Fiul nostru, Iulian, s-a «întâlnit» cu pianul şi s-a îndrăgostit de muzica clasică“

- Fiul vostru, Iulian, a crescut în acorduri muzicale, ascultând în casă muzică. Ce fel de muzică îi plăcea când era mic? Muzica rock cântată de tata, sau muzica pop cântată de mama?

- Nu cred că îi plăcea vreo muzică în mod special, el s-a „întâlnit” cu pianul şi s-a îndrăgostit de muzică pur şi simplu, când a mers la preşcolari, la Liceul de muzică. Iar cultura muzicală s-a format acolo, numai că era vorba despre muzică clasică. A rămas îndrăgostit de acest gen muzical, dar asta nu înseamnă că nu ascultă şi alte genuri. Dar stilul muzicii clasice i se pare cel mai frumos şi îl reprezintă cel mai bine.

- Un vechi proverb spune că „aşchia nu sare departe de trunchi”. Iulian a moştenit, probabil, talentul muzical de la voi. Pianul a fost alegerea lui sau l-aţi îndrumat tu şi Silvia?

- E posibil să fi moştenit talentul de la noi, asta e o chestie naturală, ce ţine de genă. În ceea ce priveşte pianul, Silvia s-a dus cu el la o probă şi cred că lui Iulian i-a plăcut acest instrument.

- Ce simţi, ca tată, când vezi succesele muzicale ale lui Iulian?

- Sunt foarte mândru de orice succes al lui Iulian. Şi el a studiat muzica, apoi a primit zeci de premii importante, nu doar în țară, ci și în străinătate. A avut ca mentori mari nume din muzica românească şi internaţională, a avut recitaluri pe marile scene ale lumii, în calitate de solist. Şi consideră că acum, la 31 de ani, mai are multe de învățat. Chiar a fost chemat, în urmă cu trei ani, să dubleze un actor dintr-un serial italian, „Django”, unde a „împumutat” mâinile sale cântând la pian unui actor.

„Aş putea fi mult mai rebel, dar în general am o fire conservatoare“

- Şi tu, şi Silvia sunteţi nonconformişti. Tu eşti rocker, nu degeaba ţi se spune Florin „Rockescu”. Se spune că rockerii sunt rebeli. Ţi se potriveşte această caracterizare?

- Nu din punct de vedere al comportamentului şi al atitudinii, ci din punct de vedere al dorinţei de a nu fi neapărat în conformitate cu ceea ce mă înconjoară şi cu aceia care mă înconjoară, mai ales dacă mi se impune o anume atitudine sau un anume drum. Aş putea fi mult mai rebel, dar în general am o fire conservatoare.

- Cum ai reacţionat când ai văzut-o pe Silvia tunsă atât de scurt şi cu părul foarte divers colorat?

- Mi s-a părut normal, ştiindu-i firea, dar nu a fost nicio surpriză. Sunt obişnuit cu oameni nonconformişti dacă am făcut meseria asta atâţia ani.

- Fiind rocker, tu purtai plete. Cum reuşeai să „fentezi” cenzura din televiziune? S-a întâmplat să ţi se interzică apariţii tv?

- Silvia a avut unele discuţii legate de ţinută, dar în ceea ce mă priveşte, îţi spun sincer că nu-mi aduc aminte de nicio problemă. Cu toate că acum am cam pierdut părul - în mare parte, n-am avut niciodată părul atât de lung încât să fie nevoie să-l prind cu agrafe sau să recurg la alte artificii.