de Georgiana Mihalcea
Am avut onoarea să discutăm cu un actor a cărui prezență pe scenă și pe micul ecran a atins inimile a milioane de spectatori. Angel Popescu, un nume bine cunoscut în peisajul cultural românesc, ne-a încântat de-a lungul anilor cu interpretări de o profunzime și o autenticitate rar întâlnite. Cu o carieră bogată și diversă, Angel a reușit să aducă la viață personaje memorabile, dăruindu-le complexitate și emoție. Momentan îl putem urmări în mult îndrăgitul serial de comedie „Atletico Textila”, interpretându-l pe inegalabilul „Traian”, dar și „Groapa” - unde are un rol secundar. Stând de vorbă, am (re)descoperit nu doar parcursul său artistic, ci și omul din spatele rolurilor - cu visurile, provocările și pasiunile sale.
„Suntem convinși că după parcursul foarte bun al echipei naționale de la Euro 2024 și serialul nostru va stârni un interes major”
- În această vară, „Atletico Textila” s-a întors la PRO TV. Cu ce gânduri a reintrat pe teren „antrenorul Traian”?
- Ne bucurăm cu toții de această revenire, în ceea ce mă privește fiind unul dintre proiectele mele de suflet. Cât despre „Traian”, el reintră cu gânduri mari - întărirea lotului, promovare etc. Experiența acumulată în acești opt ani sper să aducă un plus în construcția personajului meu și să ajute la creșterea serialului în toți parametrii.
- În contextul Euro 2024, cum simțiți că a fost primit de public acest nou sezon?
- Românul e „microbist” în proporție mare, suntem convinși că după parcursul foarte bun al echipei naționale și serialul nostru va stârni un interes major, așa că, haideți pe VOYO să râdem mult, că face bine la sănătate! Mi-aș dori ca „Atletico Textila” să trezească această pasiune și în rândul telespectatorilor „nemicrobiști”. Acest lucru e mai greu de realizat, dar cred cu tărie că atât timp cât noi ne vom face treaba cât mai bine, lucrurile vor converge întru realizarea unui produs de comedie de mare intensitate, acest lucru se va întâmpla.
„Umorul este peste tot, și la firul ierbii, și dincolo de gazon”
- Serialul este despre fotbal, dar doar în aparență. Umorul e dincolo de balonul rotund. Care sunt cele mai importante elemente ale comediei în această producție?
- Într-adevăr, fotbalul e în plan secund, corect. Umorul, însă, este peste tot, și la firul ierbii, și dincolo de gazon. Elemente importante ale comediei? Păi, iată: actori de excepție, scenariu așijderea, regizor și echipa de filmare pe măsură!
- „Traian” este mentorul și catalizatorul echipei din film. Cum este relația lui Angel cu partenerii de platou?
- „Mentor” și „catalizator”, mulțumesc, două epitete frumoase. Relația mea cu partenerii de platou, a fost, este și va fi una excelentă, întotdeauna. E o muncă de echipă, depindem unii de alții, cine nu înțelege asta se autoelimină. Sunt colegi cu care am mai lucrat şi în alte proiecte şi ne înţelegem foarte bine, iar asta contează mult. E vorba despre coeziune, la fel ca în fotbal. Sunt multe asemănări între fotbal şi actorie. Ştiindu-ne de mult timp s-au creat nişte automatisme care sunt benefice pentru ceea ce facem. Contează foarte mult. Şi într-o echipă de fotbal, jucătorii dacă joacă de ceva vreme împreună se ştiu, se simt, şi atunci îi uşurează munca antrenorului. Şi între noi sunt corelaţii în modul de interpretare, avem viziuni comune, ceea ce e foarte important.
„În afara pasiunii pentru fotbal, nu prea găsesc puncte comune cu personajul meu”
- Aveți lucuri în comun cu personajul pe care îl interpretați sau mai mult diferențe?
- În afara pasiunii pentru fotbal, nu prea găsesc puncte comune, tocmai de aceea e foarte ofertant să creezi un personaj mult diferit de natura ta. Frumoasă meserie, nu?
- Cum v-ați pregătit pentru acest personaj?
- Norocul meu e că am fost implicat în lumea fotbalului, o lume pe care o cunosc, o simpatizez şi cu care empatizez încă din copilărie, fiindcă am şi jucat fotbal şi îmi place acest fenomen. Vorbim de fotbal ca despre un fenomen social, nu mai e demult doar un joc, şi acest fapt nu mai e un secret pentru nimeni. Un joc care aduce 100.000 de spectatori pentru aproape două ore, înseamnă mare lucru. Fiind din lumea fotbalului, îmi face şi plăcere şi îmi este şi mai uşor să-mi asum toate problemele acestui personaj.
„Pe stadion sunt ca peștele în apă! Tot așa mă simt pe scenă sau pe platoul de filmare”
- Ați copilărit lângă stadionul „23 August”, actuala „Arenă Națională”. Proximitatea aceasta v-a apropiat mai mult de fotbal?
- În perioada aia - anii ’80 mai precis, oamenii nu aveau prea multe bucurii, știm cu toții de ce. Fotbalul era un liant fantastic, închipuiți-vă că veneau pe „23”, cum ziceam noi, în jur de 80.000 sau chiar 100.000 de spectatori la celebrele „cuplaje” sau alte meciuri importante. În acei ani, echipele românești de club obțineau cele mai mari performanțe la nivel european, culminând cu calificarea echipei naționale la mondialul din ’90. Evident, „proximitatea” asta (fiind născut lângă „bariera Vergului”), m-a făcut să iubesc acest fenomen.
- Cum v-ați simțit întâia oară când ați fost pe stadion?
- M-am simțit pe stadion ca peștele în apă, minunat! Tot așa mă simt pe scenă sau pe platoul de filmare. Nu mai ştiu prima oară cum a fost, dar îmi amintesc că, tot la începutul anilor ’80, am fost la un meci pe „23 August”. Se intra foarte greu pe stadion şi, dacă nu era tata cu mine, nu ştiu ce m-aş fi făcut, mă simţeam sufocat, venea un puhoi mare de lume şi împingea. Eu eram foarte mic, dar m-a luat tata în braţe şi am reuşit să intrăm. Am fost şocat. Mi-am revenit aproape de finalul meciului, cu greu. Aşa era atunci. Era un sistem foarte prost, şi de intrare, şi de evacuare. Momente plăcute sunt multe.
„În ’85, regimul comunist a decis demolarea tuturor caselor de pe strada copilăriei mele”
- Care vă este cea mai dragă amintire din copilărie, atunci când vă gândiți la această etapă a vieții?
- N-aș putea spune cu precizie, au fost momente minunate, stăteam la curte, colegii din „generală” veneau la mine, ne distram, n-aveam griji. Din păcate, în vara lui ’85, un „tovarăș” a hotărât să strice armonia, prin decizia de a se demola toate casele de pe stradă, chestie care mi-a creat ceva traume, dar... au trecut...
- În anii liceului și ai studenției ați avut înclinații mai mult spre „real” decât spre „uman”. Care a fost momentul de cotitură de la Politehnică la actorie?
- Ei, e o poveste lungă. Rezumând, voi spune că înclinațiile au fost clar spre „uman”, doar că nu-mi dădeam seama, în acele vremuri funcționând spiritul gregar, era mai greu să ai identitate, pentru sistem eram doar un număr matricol. Ca atare, am ales și eu mate-fizică, crezând c-așa-i bine... în fine când eram student în construcții (c-am fost și p-acolo), în ora de geologie, profu’ ne-a zis (venise cu un teodolit) că vom merge pe câmp să facem măsurători. Ca după o revelație, mi-am zis că nu-s făcut pentru a măsura găuri de hârciogi și-am plecat. Și dus am fost. M-am luat cu teatrul, cred c-am ales bine, mi-am găsit vocația.
„Mă bucuram enorm când spuneam o poantă şi îmi făceam colegii să râdă”
- Obișnuiați să vă faceți colegii să râdă?
- Da! Ştiam că am înclinaţie pentru actorie, îmi spuneau şi colegii. Eu mă bucuram enorm când spuneam o poantă şi îmi făceam colegii să râdă. Ştii cât de mult mă bucuram?! Pentru mine era o chestie absolut senzaţională că făceam lumea să râdă. Îmi închipuiam personaje, povesteam anumite chestii în anumite feluri, fabulam, mă inspiram din realitate şi împachetam într-un fel de imaginaţie şi fantezie a mea, care amuza.
- Pasul următor a fost televiziunea. Cum ați făcut trecerea de la „scândură” la „sticlă”?
- Meseria noastră înseamnă teatru, film, TV și radio. Nu știu exact cum am făcut trecerea de la „scândură” la „sticlă”, nădăjduiesc că bine. S-a anunţat un casting, în vara lui 2008, pentru „Mondenii” și așa am intrat în televiziune.
„Adevărul îmbrăcat în umor deschide mințile”
- Se spune că toată lumea se pricepe la fotbal și la politică. Dumneavoastră le-ați parodiat de-a lungul timpului pe ambele. Cât de mult credeți că educă publicul adevărul îmbrăcat în umor?
- Râsul are efecte terapeutice, râsul înseamnă viață. „O zi în care n-ai râs, e o zi pierdută”, ca să-l parafrazez pe marele Chaplin. Noi vrem să credem că propagăm un umor de calitate, care are menirea să educe publicul, și da, adevărul îmbrăcat în umor deschide mințile, uneori poate fi mai puternic decât adevărul însuși!
- V-a reproșat vreodată cineva că i-ați fi „stricat” imaginea după ce l-ați imitat în stilul dumneavoastră inegalabil?
- Vă mulțumesc încă o dată pentru aprecieri. N-am primit asemenea reproșuri, dimpotrivă, cu unii, mă refer în mod special la Leonard Doroftei, am legat relații de prietenie. El a spus o chestie foarte importantă: „Eşti persoană publică, trebuie să îţi asumi. Dacă se face o parodie şi te deranjează, înseamnă că n-ai umor”. Da, „Moşu’” Doroftei mi-e prieten drag şi îl iubesc. E un om deosebit, nu s-a supărat, exact asta mi-a spus. Dar de ce nişte oameni nu înţeleg? Cred că, de fapt, mulţi fac pe puritanii şi nu le convine să-şi vadă defectele şi o iau ca pe un afront. Nu e un afront, dimpotrivă.
„Fără ajutorul soției mele, saltul profesional din ultimii ani nu s-ar fi produs”
- Dincolo de televiziune, în ce spectacole de teatru jucați în această stagiune?
- Joc în multe spectacole, am activitate intensă și în teatru. La Teatrul de Comedie (unde sunt angajat), joc în cinci spectacole („O noapte furtunoasă”, „La pulce”, „Picasso vs Einstein”, „Artă la domiciliu”, „A fi sau a nu fi”), iar în teatrul independent în patru: „Un cuplu ciudat” - Sala Avangardia; „Răpire” - Sala Luceafărul; „American Buffalo” - Teatrul de Artă; „Prieteni la cuțite” - Sala Dalles. V-aștept la teatru!
- Ce lucuri faceți cu plăcere în timpul liber?
- Păi, ce să fac? Ca omu’ - iubesc, citesc, ascult muzică, văd filme, ies cu prietenii, banalități d-astea.
- Cum arată o zi din viața omului Angel Popescu atunci când nu trebuie să fie în atenția publicului?
- În parametrii normali, zic eu. Încerc să funcționez cât mai bine și în viața de cuplu, mai ales că fără ajutorul partenerei mele de viață, soția mea, doctor Oana Mihalache, pe care o iubesc enorm, saltul profesional din ultimii ani nu s-ar fi produs. Îți mulțumesc și aici, te iubesc!
- Există vreun citat găsit în paginile unei cărți de care vă amintiți cu emoție atunci când vorbiți despre viață, în general?
- În ceea ce mă privește, romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, al lui Marin Preda, este carte de căpătâi. Poate suna a clișeu, nu-mi pasă, dar fraza din final: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, este chintesența vieții.
- Vă uitați la telezivor, de obicei? La ce?
- O, da, mă uit, sigur! La știri (vreau totuși să știu pe ce lume trăiesc), la filme (vivat Cinemaraton), la fotbal, evident, și-mi place mult „Viasat History”, oferă lecții de istorie gratis!
„Personajul Tache Frizeru’, din «Groapa», este important în dezvoltarea firului epic al serialului“
- Pe platforma voyo, este difuzată și producția „Înapoi în Groapă” în care te putem vedea. Cum a fost acest personaj pentru tine?
- Personajul meu din „Groapa”, Tache Frizeru’, deși un personaj secundar, este important în dezvoltarea firului epic al serialului. M-am bucurat că am fost cooptat în acest proiect, fiind într-un context dramatic, ceea ce nu prea am jucat de mult. Fiecare rol e o provocare, fără îndoială. În ceea ce privește personajul meu (Tache Frizeru’), l-am simțit și aproape, și departe, și anume: aproape pentru că-i place muzica rock, mai precis heavy-metal (așijderea subsemnatului), departe pentru că el face (mai precis, a făcut în tinerețe) niște lucruri pe care eu nu le-aș face niciodată - scandaluri, bătăi, chiar crime - lucrând în trecut pentru Sandu Vlahu… acum regretă ce-a facut, dar conștiința e deja maculată… iată de ce-i frumoasă actoria, să poți aduce un personaj mult diferit de tine foarte aproape, dându-i dreptate.
„Am emoţii de fiecare dată când joc la teatru. Nu ştiu cum e să n-ai emoţii“
- Care a fost primul rol primit și cum au fost emoțiile în fața publicului întâia oară?
- Mi-am dat licenţa cu Sati în „Azilul de noapte” şi am jucat o stagiune la Sala Mică a Teatrului Nottara. Foarte frumoase, şi personajul, şi piesa în sine. A fost încununarea studenţiei. L-am jucat şi pe Astrov în „Unchiul Vania”, de Cehov. Sati mi-a fost mai aproape de suflet. Acest personaj spunea aşa: „Fiecare pretinde ca toţi cei din jurul lui să aibă conştiinţă, dar nimănui nu-i convine să o aibă el însuşi”. Fabulos, nu? Primul rol, după absolvire, a fost în spectacolul „Avarul îndrăgostit”, regia Vlad Massaci, la Teatrul de Comedie. Emoțiile au fost uriașe, cum sunt, de fapt, de fiecare dată când joc la teatru. Nu știu cum e să n-ai emoții.