de Carina Miloș

Am avut de curând plăcerea de a sta de vorbă cu unul dintre cei mai apreciați actori ai generației sale, George Ivașcu, o personalitate marcantă a teatrului și filmului românesc. Cu o carieră de peste trei decenii, acesta a reușit să cucerească inimile publicului printr-o gamă impresionantă de roluri, atât pe scenă, cât și pe ecran. Cea mai recentă apariție a sa este în serialul „Tătuțu” difuzat pe platforma VOYO. Versatilitatea, profunzimea și sensibilitatea cu care dă viață personajelor sale sunt recunoscute și admirate deopotrivă de critici și spectatori. Pe lângă activitatea sa de actor, George Ivașcu s-a implicat activ și în zona managerială și pedagogică, fiind directorul Teatrului Metropolis din București timp de 22 de ani, unde a promovat cu pasiune noi talente și inițiative culturale. Discuția noastră a explorat nu doar cariera sa artistică, ci și viziunea sa asupra teatrului contemporan, provocările cu care se confruntă această industrie și felul în care crede că arta poate influența societatea. Este un moment rar și special să ascultăm gândurile unui artist complet, dedicat misiunii sale de a aduce frumusețe, adevăr și emoție pe scenă și în viața celor care îl urmăresc. Vă invităm să descoperiți împreună cu noi o personalitate complexă, un om al cuvintelor și al gesturilor artistice, care continuă să inspire prin munca sa.

„Orice mi se dă să joc, vreau să rămân cu bucuria copilului”

- 31 de ani de carieră. Există vreun rol pe care ți l-ai dorit și încă nu l-ai jucat?

- Nu, pentru că întotdeauna mi-am păstrat acea inocență de copil. Orice mi se dă să joc, vreau să rămân cu bucuria copilului: „Ce joc astăzi?! Doctor, perfect! Și mâine? Polițistul”. Și atunci mă bucur de fiecare rol pentru că eu cred că nu există rol principal sau secundar, există rol important sau neimportant.

- În toți acești ani, îți mai aduci aminte cel mai frumos moment? Dar cel mai nefericit?

- Un moment a fost când un unchi de-al meu tocmai murise în seara în care aveam spectacol. Și l-am dedicat lui. Am zis că, dacă într-adevăr e deasupra și ne privește, se va bucura. El și-ar fi dorit să fie acolo și mi-a fost tot timpul aproape atunci când eu tocmai debutam ca actor. A fost un moment trist, dar în același timp un moment de mare bucurie pentru că am făcut un cadou sufletesc.

„Orice lucru pentru care muncești mult presupune și niște sacrificii”

- Cum era George Ivașcu din rolul „Crăcănel”, din „D-ale carnavalului” și cum este azi „Pelicanul”, din „Clanul”? Ce crezi că ai câștigat în toți acești ani, ce simți că ai pierdut?

- În primul rând am pierdut foarte mult timp făcând administrație, vreo 22 de ani. Aș fi putut să joc mai multe roluri. „Crăcănel” a fost rolul meu de debut și, așa cum scriau atunci marii noștri cronicari, era un rol antologic și a rămas așa. Cele două personaje au în comun bucuria. Pentru că am revenit acum, în sfârșit, la 55 de ani, la bucuria inițială a tânărului care nu are nimic, dar își dorește totul.

- A existat vreodată un preț al succesului pe care ai fost nevoit să-l plătești?

- N-aș putea spune că a existat un preț, cât mai degrabă aș putea spune că există niște obligații. În momentul în care publicul se atașează de tine, fiecare rol pe care îl faci, indiferent că e dramă, că e comedie, îl faci cu obligația să nu dezamăgești. Orice lucru pentru care muncești mult presupune și niște, să zicem, sacrificii. De exemplu, uneori trebuie să slăbești pentru un rol. Dar aceste sacrificii sunt plăcute, pentru că te gândești la produsul final. Am redescoperit un motto pe care îl aveam și în tinerețe, spus de marele André Gide: „Fericirea mea este să-i văd pe ceilalți fericiți”. Astfel, orice obstacol, orice lucru care ți se pare un pic mai dificil sau care te scoate din confortul tău zilnic, dacă te gândești că tot ce faci este pentru a-i vedea pe alții fericiți, atunci e în regulă.

„Astăzi avem generații foarte bune de actori, dar mai puțin cunoscute. Nu din vina lor, ci din vina publicității care se face în jurul lor”

- După părerea ta, ce crezi că îi lipsește astăzi teatrului românesc?

- Teatrul românesc a avut întotdeauna generații foarte bune de actori. Poate ce-i lipsește cel mai tare este felul în care este marketat (promovat), să zic așa. Noi tot facem referire la marii actori pe care îi știam și cu care am copilărit, datorită cărora ne-am îndrăgostit de teatru și film. Astăzi avem, însă, generații foarte bune, dar mai puțin cunoscute. Nu din vina lor, ci din vina publicității care se face în jurul lor.

- Cum a fost perioada liceului? Erai timid sau cel mai rebel?

- Întotdeauna am fost o natură ludică și îi făceam pe colegi să râdă, eram campionul farselor, dar mereu am fost un om timid. Adeseori am spus că eu fac o profesie împotriva firii mele. Unii au crezut, când nu mă cunoșteau, că sunt încrezut pentru că tot timpul stau mai retras, mai reflexiv. E paradoxal. M-am îndrăgostit de teatru la 14 ani și am găsit această bucurie de a fi actor ca o formă de evadare dintr-o timiditate pe care o am.

- Domnule profesor, ai copiat vreodată la vreun examen?

- În facultate nu, dar recunosc că în liceu am mai copiat. (râde)

„Femeia puternică, în viziunea mea, are exact profilul pe care îl are soția mea, Alice Barb”

- Ești alături de Alice Barb din studenție. Ați divorțat, v-ați recăsătorit. O iubire ca a voastră se întâlnește doar o dată în viață. Ce trebuie să faci și ce nu ca o relație să dureze atât de mult?

- În primul rând trebuie să-l respecți pe cel din fața ta, pentru că noi nu suntem perfecți. Suntem perfectibili și întotdeauna trebuie să-ți asumi atunci când greșești și să recunoști, din respect. Ce este foarte important, e sfatul pe care îl dădea și bunica: „Îngăduiți-vă, copii”.

- Cum arată femeia puternică, în viziunea ta?

- Femeia puternică, în viziunea mea, are exact profilul pe care îl are soția mea, Alice Barb. Adică, un om care mă sprijină foarte tare, deci asta înseamnă că ea e foarte puternică, încât poate să mă sprijine și pe mine. Care mă înțelege, ceea ce înseamnă că este înțeleaptă. Un om care are această dorință de a cultiva tot timpul frumosul, ea este o persoană care caută tot timpul lucruri frumoase. Așadar, un om puternic cred că este Alice, femeia mea.

- Cât de greu a fost să te împarți între scenă și viața de familie?

- Greu nu este, pentru că atunci când ai lângă tine o persoană care te înțelege și înțelege că idealul tău în viață face parte din zona profesională, nu e foarte greu. Dar recunosc că au fost momente în care am neglijat, să zicem, problemele personale, de familie. Recomandarea mea este să încerci să pui lucrurile în balanță. De exemplu, să zici: „Ok, am o săptămână întreagă de filmat, dar sâmbătă sunt liber, trebuie să fac ceva și pentru mine, și pentru cei dragi mie”.

„Visam să-mi cumpăr un Trabant, o bicicletă, pentru că n-am avut”

- Mai ții minte când ai câștigat primii bani? Și pe ce i-ai cheltuit?

- Nu mai știu. Cred că, fiind încă elev de liceu, clasa a XII-a, în „Liceenii”, acela a fost primul meu contract. Jucam un rol mic acolo. Nu știu pe ce i-am cheltuit. Pe vremea aceea, visam să-mi cumpăr un Trabant, o bicicletă, pentru că n-am avut, dar cred că i-am cheltuit pe haine sau ceva.

- A existat vreun moment în viața ta când celebritatea ți s-a urcat la cap?

- Nu. Aș putea spune, cu absolută modestie, faptul că am realizat întotdeauna că succesul ți se datorează prin muncă. Nu este pur și simplu altceva decât efortul pe care trebuie să-l faci de a o lua de la capăt întotdeauna.

„Recunosc că sunt destul de atehnic, nu știu nici să bat un cui, decât cu riscul de a-mi da peste degete cu ciocanul”

- Pe lângă actorie, ce alte activități faci cu plăcere?

- Recunosc că sunt destul de atehnic, nu știu nici să bat un cui, decât cu riscul de a-mi da peste degete cu ciocanul, haha! Nu am hobby-uri, sunt un actor mai puțin sportiv, așa că n-aș putea spune că știu să fac altceva decât actorie.

- Îți place să gătești?

- Nu că nu-mi place să gătesc, mi-aș dori, dar ori de câte ori am încercat, am eșuat lamentabil, drept care prefer să mănânc la restaurant.

- Dacă ar fi să ștergi ceva din trecutul tău, la ce lucru sau întâmplare ai renunța?

- Dacă ar fi să șterg ceva, cu toate că a fost o experiență, poate necesară în viața mea, ar fi perioada în care am făcut o paranteză mare în ceea ce privește actoria și m-am ocupat mult de administrație. Sigur că au fost și realizări acolo. Au fost și împliniri: faptul că s-a construit, totuși, Teatrul Metropolis! Dar, aceea a fost o perioadă în care eu eram ultimul pe agenda mea de priorități. Așadar, asta aș șterge-o acum, cu toate că știu că au rămas lucruri bune în zona administrativă. Dar, parcă acum, având bucuria de a mă întâlni cu niște roluri minunate, cu niște colegi minunați, niște proiecte absolut senzaționale și de succes, parcă nu aș mai face asta. Acum, dacă m-ar întreba cineva dacă aș mai face treaba aia cu administrația, aș spune nu.

Împuşcat în „Clanul”, cameleonicul „Pelican” revine în „Tătuţu’” la începuturile sale mafiote

„Faptul că acțiunea din «Tătuțu’» are loc în anii 2000, mi-a creat și o nostalgie, evident. Cum de altminteri, cred că întregul serial va crea o nostalgie tuturor celor care îl vor urmări. Pentru că vom descoperi mașinile şi telefoanele de acum 20 de ani, preocupările şi visurile noastre de atunci. Pentru acest rol am slăbit aproape 10 kilograme, de la 74 de kilograme am ajuns la 65 de kilograme acum“

„Îmi doresc foarte tare să strâng bani, să plec într-o croazieră în jurul lumii“

- Ce nu știe lumea despre tine și ai vrea să spui azi?

- Singura mea pasiune reală sunt călătoriile. Ce mi-aș dori foarte tare e să strâng atâția bani încât, mai spre bătrânețea adultă ca să zic așa, că acum sunt un bătrân tânăr (râde), să pot pleca într-o croazieră în jurul lumii.

- Cum ai descrie stilul tău de viață?

- Stilul meu de viață l-aș descrie ca fiind stilul unui om ce caută tot timpul să se bucure. De ce spun treaba asta? Pentru că eu cred că fiecare zi e un cadou. Drept pentru care, orice poate fi o bucurie, fie că e bucuria unei întâlniri, fie că e bucuria de a sta pur și simplu la o bere cu niște prieteni. Și când vin la lucru, eu nu vin niciodată ca la muncă. Vin tot timpul cu o bucurie de genul: „Mamă, ce mișto, azi avem o zi de filmare!”. Îmi creez, dacă vreți, în fiecare zi acea bucurie pe care o are un copil când se întâlnește cu un joc.

„Pe micile ecrane uitaţi-vă la «Tătuţu’», pentru că merită“

- În ce proiecte te putem vedea în perioada următoare?

- Foarte curând, la finalul lui noiembrie, avem o premieră numită „Un mafiot la Hollywood”, care este iarăși o întâlnire foarte plăcută, pentru că îi am drept colegi de scenă pe Denis Hanganu și Maria Obretin, cu care am jucat și în „Clanul”. Piesa poate fi văzută la Sala Dalles. Apoi, „Hurlyburly”, în care e vorba exact de zona aceasta de producție cinematografică, din distribuție fac parte și Cătălina Grama și Anghel Damian. Acesta se joacă la Teatrul Luceafărul. Și „Te despart de nu te vezi”, unde iar mă întâlnesc cu doi colegi foarte dragi, Paul Ipate și Monica Odagiu. Toate aceste spectacole de teatru sunt programate deja până în decembrie, în toată țara. Pe lângă cele din București, pentru cei care sunt din alte localități, precum Brașov, Constanța și altele, ne putem întâlni acolo, la ei acasă. Iar pe micile ecrane, uitați-vă la „Tătuțu’”, pentru că merită! Nu doar pentru că sunt eu în proiect, dar chiar sunt niște performanțe ale colegilor mei, ale echipei de regizori, Anghel Damian, Mihai Brătilă și, evident, ale Liei Bugnar, apropo de scenarii, și a întregii echipe - toți cei care vor face și din „Tătuțu’” un serial la fel de iubibil ca și „Clanul”. Faptul că acțiunea din „Tătuțu’” are loc în anii 2000, mi-a creat și o nostalgie, evident. Cum de altminteri, cred că întregul serial va crea o nostalgie tuturor celor care îl vor urmări. Pentru că vom descoperi mașinile şi telefoanele de acum 20 de ani, preocupările şi visurile noastre de atunci. Pentru acest rol am slăbit aproape 10 kilograme, de la 74 de kilograme am ajuns la 65 de kilograme acum.