de Cristina Tache
- Un actor cinic în faţa vieţii, cu o modestie exacerbată şi în veşnică luptă cu demonii creaţiei
Înainte de a-l cunoaşte personal, îmi făceam tot felul de scenarii, imaginându-mi că nu îmi va fi uşor să scormonesc în trecutul său şi să intru cu întrebări pertinente în viaţa sa. Pe Dan Condurache l-am găsit în faţa intrării de la Teatrul Mic. M-a invitat galant într-o sală a teatrului, şi după primele cuvinte mi-a spulberat toate emoţiile. În acea încăpere, cu pereţii încărcaţi de imagini ale unor monştri sacri ce au plecat prea devreme dintre noi, Dan Condurache mi-a împărtăşit amintirile, îndoielile şi mulţumirile sale ca actor pe scena vieţii.
„Odată intrat în jocul ăsta, viaţa ta nu-ţi mai aparţine”
Dan Condurache s-a născut la 26 iulie 1952, în Dorohoi, „un orăşel cu miros de castani şi de tei”, după cum spune el însuşi. Copil fiind, asculta cu mare interes piesele de teatru radiofonic la un difuzor. „În Dorohoi era un aer de provincie plăcut. Cred că nu am plecat niciodată de acolo. Nu poţi să te rupi cu totul de locul în care te-ai născut. Prestezi prin diverse spaţii, dar acasă te odihneşti. La Dorohoi nu a mai rămas mare lucru, doar tata şi... mormintele”, îşi începe povestea domnul Condurache, pe un ton puţin amar. Când şi-a anunţat părinţii că vrea să devină actor, deşi urma un liceu cu profil real, aceştia au vrut să vadă dacă are talent: „În clasa a X-a, mama şi tata m-au trimis la doamna Paule Sibil, care mi-a spus că trebuie să mă mai maturizez. La ea în bloc, căutând soneria, am atins două fire electrice şi m-am electrocutat. Cred că a fost un semn. În clasa a XII-a am ajuns la domnul Mihai Dogaru, care m-a pregătit pentru examenul de admitere. După prima probă am ieşit cu hârtia pe care scria «Admis». Când cei din comisie mi-au zis «Eşti liber, tovarăşu’», nu mai ştiam pe unde să ies din sală. În dreapta era zid, în stânga - zid, în spatele scenei, la fel. Probabil că a fost un soi de premoniţie pentru ceea ce urma. Odată intrat în jocul ăsta, nu mai poţi ieşi, viaţa ta nu îţi mai aparţine.”
„Nu cred că am avut mare talent”
Aşa a început incursiunea lui Dan Condurache în lumea teatrului, un univers ce avea mai târziu să-i acapareze întreaga existenţă. „Cred că a fost o întâmplare că am intrat la teatru. În afară de faptul că eram mai harnic decât alţii şi foarte politicos, nu cred că am avut mare talent. M-am nimerit la clasa domnilor Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher. I-am avut colegi pe Horaţiu Mălăele, poate singurul mare actor dintre noi, pe Maria Ploae, o mare vedetă de film, pe Rosina Cambos şi mai sunt câţiva. Am fost foarte protejaţi de profesorii noştri, în ciuda unui sistem pedagogic extrem de riguros. În anul al IV-lea însă, după absolvire, am simţit că ieşim pe un câmp de război unde nu ne mai ajuta nimeni. M-am pomenit că trebuia să primesc repartiţie, deşi începusem repetiţiile la Teatrul Mic. Cei de acolo mi-au zis să nu mă prezint nicăieri. Am stat un an pe banii părinţilor, iar apoi au aranjat cumva să dau concurs la ei şi am intrat în legalitate la Teatrul Mic. Am debutat pe scenă cu «Nu suntem îngeri» a lui Paul Ioachim şi «Galileo, Galilei» de Umberto Eco. Emoţii nu am avut, pentru că eram antrenat de domnul Cotescu, care era în stare să facă actor şi dintr-o trestie, cu singura condiţie ca trestia să gândească. Şi aşa, de 35 de ani am rămas la Teatrul Mic”.
„Cine nu recunoaşte că îi e frică ori minte, ori e nebun”
La 22 de ani a intrat în teatru, iar după câţiva ani a debutat şi în film. Cu o sinceritatea debordantă, Dan Condurache mărturiseşte: „Abia pe la 28 de ani am început să joc în filme roluri mai mici. Pe vremea aceea se dădeau multe probe. Am participat la multe filme, dar de jucat am jucat în foarte puţine. Prestaţia unui actor este o «sculptură în zăpadă», cum spunea Lawrence Olivier, iar «modestia este virtutea celor mediocri», după cum o caracteriza Sartre. Eu îmi recunosc limitele, ştiu cine sunt. Am şase costume şi amândouă sunt bej. Nu spun că am avut talent, ci doar că am încercat să îmi îndeplinesc atribuţiunile de serviciu cu smerenie. Cele câteva elemente însuşite la clasa domnului Cotescu şi faptul că am fost mai hărnicuţ decât alţii au contat. Am avut şi îndoieli. Cine nu recunoaşte că îi e frică ori minte, ori e nebun”.
„Teatrul e ca o cursă pe teren accidentat”
Despre succesul său profesional, domnul Condurache nu vorbeşte prea mult, dar povesteşte foarte deschis despre lupta cu demonii ce pun stăpânire pe un actor care caută performanţa: „Este o profesie îngrozitoare, care ucide cercul prietenilor, familia şi într-un final pe tine. Cred că meseria asta e ca o cursă de maşini pe teren accidentat, în care mergi fără o hartă. Mai intri şi în gropi, mai sari şi peste dâmburi, mai ieşi şi din decor. Ingmar Bergman spunea: «Numai cei cu talent joacă bine sau foarte prost, restul nu joacă nimic». După o premieră ratată te poţi îmbăta singur sau cu prietenii, dar este absolut necesar să o iei de la capăt. Nu mai am timp să trag concluzii despre viaţa mea. Nu mai am timp să lucrez la actorul care aş fi vrut să fiu sau pe care l-ar fi vrut alţii să fie. În bridge, donele (n.r. - cărţile) jucate se uită.”
„Cred că am găsit femeia visurilor mele”
În 2005, Dan Condurache a interpretat rolul unui regizor cuprins de tenebrele trecutului său în filmul „Femeia visurilor”. Nu m-am putut abţine să nu îl întreb dacă Dan Condurache, omul, a găsit acea femeie. „Probabil că am găsit-o, de vreme ce avem peste 30 de ani de căsătorie şi doi copii”. Refuză să vorbească despre viaţa particulară, spunând că „nu priveşte pe nimeni”, dar vreau să aflu ce a însemnat pentru acesta femeia, ca mamă, ca iubită, ca parteneră de scenă, iar răspunsul pe care l-am primit m-a dezarmat total: „Când repetam pentru o piesă a doamnei Valeria Seciu, eu am vrut să plec, pentru că mi se părea că nu îmi iese rolul. I-am spus colegului meu George Constantin ce vreau să fac, iar el mi-a răspuns: «O vezi pe doamna Seciu? Ea o să ne taie la gât şi o să umblăm cu gâturile tăiate prin oraş şi nici nu o să ştim!» Mi s-a făcut frică şi am rămas până la capăt... Femeia este un lucru esenţial în viaţa unui bărbat, dar noi nu suntem destul de atenţi cu ea. Voi, femeile, trebuie să fiţi iubite în orice situaţie! O căsnicie este ca travaliul la un rol. Nu se termină niciodată, întotdeauna mai ai lucruri de corectat, de adăugat sau de atenuat. Dar trebuie să rămână un lucru sub oblăduirea Celui de Sus, pentru că oricât ţi-ar plăcea viaţa în varietatea şi în exotismul frumuseţii feminine, trebuie să păstrezi o «rezonabilitate», deşi este foarte greu. Femeile frumoase, deştepte, femeile-femei impresionează întotdeauna. Femininul suprem te deturnează de multe ori”.
„Mi-ar fi plăcut să fiu un tată mai apropiat de copiii mei”
De peste 35 de ani, Dan Condurache nu ştie să fie altceva decât actor. Îl întreb ce rol ar putea să joace o viaţă întreagă, crezând că îmi va vorbi despre vreun mare personaj al dramaturgiei universale, însă din nou mă surprinde: „Mi-aş juca rolul propriei existenţe, ca să învăţ să îmi gestionez altfel viaţa personală. Uneori trebuie să trăieşti cu propriile tenebre şi este greu să îţi fereşti familia de eşecurile, de neliniştile, de îndoielile tale, ce pot fi cumplite. Profesia de actor, deşi pare plină de artificii, e o luptă continuă între lumină şi umbră. Mi-ar fi plăcut să fiu un tată mai aplicat şi mai apropiat de copiii mei, Sebastian şi Irina. Am fost într-o anumită măsură, dar cred că se putea şi mai bine. Sunt mândru de ei, dar nu am fost de acord să mă urmeze în meserie. Nu am vrut să se amestece în demenţa asta confuză din cinematografia şi din teatrul românesc. Este o dispută de 15 ani între mine şi soţia mea, Creola, pe această temă, dar cred că e mai bine că au făcut altă profesie. Poate or să mă blameze cândva, dar eu nu cred în genul acesta de continuitate. Mi-aş dori, deşi nu sunt convins de asta, ca într-o zi să fie şi ei mândri de mine”.
„Este indecent să te uiţi la tine”
De 30 de ani, Dan Condurache nu a mai participat la nicio premieră a vreunui film de-al său. Mulţi spun că este vorba despre superstiţie, însă dumnealui îi contrazice: „Ideea asta a apărut atunci când nu am mai ajuns la o premieră, din cauză că eram la o filmare. Apoi, cu vremea am aflat de la nişte doamne extraordinare ale cinematografiei universale, Greta Garbo şi Marlene Dietrich, că: «Este indecent să te uiţi la tine!». Eu cred în complicitatea cu regizorul, cu operatorul, cu scenograful, ce poate fi dusă până la nivelul de pericol. Tu, dacă te uiţi la tine, devii subiectiv şi începi să te justifici şi reuşeşti să te minţi într-un mod destul de periculos. Cum spunea un mare regizor polonez - «Numai Dumnezeu şi ceilalţi ştiu dacă este bine sau prost»”.
„Mi-aş juca rolul propriei existenţe, ca să învăţ să îmi gestionez altfel viaţa personală. Uneori trebuie să trăieşti cu propriile tenebre şi este greu să îţi fereşti familia de eşecurile, de neliniştile, de îndoielile tale, ce pot fi cumplite”
În 2008 a jucat în filmul „Nunta mută”, sub bagheta regizorală a lui Horaţiu Mălăele, vechiul său coleg. „A fost mai mult o prestaţie, am făcut figuraţie specială la colegul meu de cameră din cămin, la prietenul meu de-o viaţă. Am rezistat o vară întreagă, la 40 de grade Celsius, îmbrăcaţi în haine de toamnă, dar ne-a făcut plăcere să coexistăm. Nu ştiu dacă la următorul film Horaţiu o să-şi mai aducă aminte de mine, dar mi-am dat şi eu obolul unei prietenii de-o viaţă. Când am jucat sub bagheta sa mi-am dat seama că lucrurile ce ne unesc rămân şi probabil că am îngropat ceva împreună, iar asta nu o să ne ia nimeni”, declară mulţumit actorul.
„Nu mai am timp să trag concluzii despre viaţa mea. Nu mai am timp să lucrez la actorul care aş fi vrut să fiu sau pe care l-ar fi vrut alţii să fie”
De doi ani, Dan Condurache a intrat în familia de Acasă, jucând în două seriale produse de acest post: „Regina” şi „Aniela”. „Am ajuns dintr-o întâmplare să joc în telenovele, pentru că m-a solicitat directoarea postului Acasă. Aveam nişte prejudecăţi periculoase, dar până la urmă am văzut că sunt nişte seriale de televiziune în care mari actori şi-au dat măsura unor prestaţii excepţionale. Rolul din «Aniela» este un fel de datorie faţă de bunicii mei, care au trăit «La belle epoque»”. Dan Condurache a fost nevoit să anunţe în serial dispariţia generalului Vulturescu, interpretat de maestrul Gheorghe Dinică. Dar când îl întreb dacă acea scenă a fost „trăită”, îmi răspunde cu tristeţe: „Este posibil. Oricum nu aş fi putut să o interpretez decât aşa. Adică nu să o joc, ci să o trăiesc în momentul acela. Nu poţi să ai un asemenea monstru sacru lângă tine şi să spui: «A murit Regele! Trăiască Regele!» Nu pot să spun decât că locul domnului Dinică este gol acum...”