de Gabriela Niculescu

- O comoară a teatrului şi cinematografiei româneşti

Vladimir Găitan are 65 de ani şi este unul dintre cei mai talentaţi actori pe care-i are România, iar rolurile memorabile din „Reconstituirea”, „Ultima noapte de dragoste” şi „Supravieţuitorul” au confirmat acest lucru în cinematografie şi cel din „Trei surori”, Tuzenbach, a întărit-o pe „scândură”. De atunci a continuat să intre magistral în pielea zecilor de personaje interpretate în cei 42 de ani de carieră, fapt care l-a introdus adânc în inimile iubitorilor de film românesc şi de teatru. Viaţa personală a interpretului doctorului Toma din serialul „Moştenirea”, difuzat de Pro TV, nu a fost foarte mult expusă publicului, iar noi am încercat să aflăm cele mai importante pasaje ale copilăriei sale, ale căsătoriei cu o femeie extraordinară, ale cancerului la sânge pe care-l stăpâneşte de 25 de ani şi ale celor doi copii ai săi, actriţa Gloria şi bancherul Alexandru.

„Am fost ghidul Cetăţii Sucevei”
- Spuneaţi într-un interviu că aveţi amintiri dintr-o „copilărie de Creangă”.
- Cele mai dragi amintiri, fără doar şi poate, sunt legate de locurile de joacă. M-am născut la Suceava. Peste drum de casa părintească era Biserica Mirăuţi, iar în spatele casei era Cetatea lui Ştefan cel Mare. Imaginaţi-vă ce oferte de distracţie aveam. Erau nişte locuri de poveste, în care noi, copiii, ne jucam de dimineaţa şi până când eram chemaţi la masa de seară. Veneam juliţi, dar fericiţi şi n-am greşit cu nimic când am spus că eram într-o lume a lui Creangă. Anii au trecut şi am devenit ghidul Cetăţii Sucevei. O cunoşteam atât de bine, încât profesorii de la Muzeul de Istorie mă lăsau pe mine să conduc anumite grupuri de turişti, care sigur că se amuzau de băiatul roşcat, cu şapte vârtejuri în cap, plin de pistrui şi care vorbea moldoveneşte. Acesta a fost primul meu exerciţiu de actorie. Alte amintiri superbe vin din preajma sărbătorilor petrecute în Bucovina şi se leagă de mirosul unei case în preajma Crăciunului, de gustul cozonacilor şi al bunătăţilor pregătite atunci şi de felul în care se păstrează tradiţiile.

- V-aţi încercat norocul la Facultatea de Geologie, dar n-a fost să fie. De ce?
- Visul meu era să urmez Geologia şi-mi plăcea ideea de a fi geolog, dar nu de laborator, ci cercetător, fiind pasionat de munte şi de drumeţii. Am dat examenul de admitere şi am picat „cu succes”. Târziu am aflat că aveam un dosar foarte prost. Tata fusese deţinut politic, iar copiii de deţinuţi nu aveau voie să urmeze facultăţi care „învârteau” secrete de stat, aşa cum era Geologia. Tata fusese închis din cauza unei decoraţii pe care a primit-o în urma luptelor care s-au dus pentru cucerirea oraşului Odessa din 1941. El a fost rănit în primele zile şi internat într-un spital românesc. După ocuparea Odessei, toţi militarii au fost decoraţi. Ulterior ocupării oraşului, acolo a fost aruncat în aer un comandament al armatei române. Represaliile au fost cumplite, dar tata nu avea cum să participe la ele din moment ce era internat. Cert este că acea decoraţie a fost văzută de cineva în pieptul tatălui meu, într-o fotografie, şi a fost reclamat. Aşa a ajuns deţinut politic, iar din momentul acela viaţa mamei mele s-a putut compara cu cea a Vitoriei Lipan din „Baltagul”. S-a chinuit să ne crească singură cinci ani, ascunzându-ne adevărul, ca să nu suferim. Noi ştiam că tata e plecat la facultate şi o întrebam mereu când se întoarce. Lacrimile îi şiroiau pe obraji şi nu mai ştia ce să ne spună. A făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l scoată din închisoare. Vânduse toată mobila ca să meargă la procese. După aproximativ patru ani şi jumătate a reuşit să găsească în nişte arhive actele de spitalizare, care au dovedit că tata nu a avut cum să ia parte de pe patul de spital la execuţia evreilor din Odessa. După cinci ani de detenţie a venit de acolo speriat, un om terminat, o epavă.

„Tuzenbach a fost «naşterea» mea ca actor de teatru”
- Cum aţi ajuns la teatru?
- După eşecul admiterii m-am întors foarte dezamăgit acasă. N-a fost să fie, dar în iarna aceea m-am întâlnit cu un prieten, actor pensionar de la Teatrul Naţional Bucureşti, Răducu Iscuş, şi el m-a convins să dau la Teatru. M-a şi ajutat, recomandându-mi un profesor genial în persoana regretatului Petre Gheorghiu. Acest om a reuşit, în trei săptămâni, să facă dintr-un ţărănuş sălbatic, cu o vorbire lentă, cu accent moldovenesc şi multe defecte de dicţie şi de comportament, cizelându-mă, un copil care a intrat primul la Institutul de Teatru. M-am trezit vârf de promoţie. A fost un eveniment apariţia mea insolită, curată, venind dintr-o zonă pură, că nu eram eu mare recitator. A fost o surpriză pentru toată lumea, inclusiv pentru mine.

- Care consideraţi că sunt cele mai importante roluri ale carierei dumneavoastră cinematografice şi teatrale?
- Fără doar şi poate, în filmele „Reconstituirea” şi „Ultima noapte de dragoste” sunt jaloanele care mi-au bucurat foarte mult cariera cinematografică. În teatru este rolul din „Trei surori”, Tuzenbach, care a fost o reuşită extraordinară şi care m-a confirmat pe „scândură”, cum spunem noi. Acest Tuzenbach a fost „naşterea” mea ca actor de teatru, la 32 de ani, destul de târzior. Ulterior am jucat şi alte roluri care, din fericire, mi-au ieşit foarte bine. Pot aminti de Hludov din „Fuga” sau de Pierrot din „Don Juan”. Acum joc la Teatrul de Comedie în „Escu” şi în „Poker”, roluri care-mi sunt dragi şi mă cofirmă ca actor de teatru.

„Am văzut nişte picioare superbe şi am întrebat ale cui sunt”
- Căsnicia dumneavoastră durează de 37 de ani.
- Am o soţie superbă, o femeie care şi-a înţeles menirea şi care s-a sacrificat pentru noi (n.r. - protagonistul şi copiii), ea fiind absolventă la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. A fost doi ani profesoară de sport, foarte iubită de elevi. Şi astăzi întâlneşte pe stradă oameni în toată firea, care îşi amintesc de doamna profesoară sau dirigintă Tunde Găitan. Clasele ei veneau la noi acasă şi făceau cheful de sfârşit de an.

- Cum aţi cunoscut-o?
- Eram în armată şi se turna, la Arad, un film despre eroii de la Păulişi. Ministerul Armatei mi-a aprobat să particip la filmări şi să se considere că fac şi armata. M-au lăsat să stau la hotel. Două luni, cât au durat filmările, am avut statut privilegiat. Într-o zi eram liber, deoarece filmasem noaptea. Stăteam pe terasa Restaurantului Astoria cu trei colegi şi beam bere. Am văzut nişte picioare superbe şi am întrebat ale cui sunt. Mi s-a spus că n-am nicio şansă, pentru că este iubita colegului meu de cameră, Vlad Rădescu. Ca să nu mai lungesc povestea, i-am cam furat iubita. Am înţeles că ei doar se cunoşteau, iar ea venise în ziua respectivă să-l invite la masă. El a făcut o impoliteţe, ea s-a supărat foarte tare şi a venit la noi spunându-ne: „Eu invitam pe dumneavoastră la masă.” Vorbea greşit româneşte, pentru că este unguroaică veritabilă. Ne-am ridicat toţi patru. Ea se cunoştea cu ceilalţi trei, pentru că fusese prezentată. Singura figură nouă era a mea. Doamna Găitan spune că a fost şi ea „electrocutată” de „curăţenia” mea. Mi-a spus că eram atât de pur, ras în cap, speriat de bombe, pentru că veneam din armată, că arătam ca un pui de găină şi a avut un sentiment de milă... că s-a îndrăgostit instantaneu de mine. Eu eram deja înnebunit când am văzut şi partea de sus, nu doar picioarele. Era o frumuseţe de fată, de care m-am îndrăgostit la prima vedere, dovadă că în trei luni ne-am şi căsătorit.

„Îmi doresc din toată inima să joc rolul vieţii... De bunic!“
- Cum aţi reuşit să treceţi împreună peste obstacolele vieţii?
- Am trecut peste greutăţile vieţii iubindu-ne şi respectându-ne foarte mult. Meritul principal îl are ea, care mi-a fost alături şi m-a tolerat, dar n-a fost uşor. Eram un bărbat frumos şi foarte curtat de admiratoare. Se trezea cu ele acasă, le mai punea să bată covoarele... Erau nişte fătuci înamorate, care acceptau toată povestea doar să fie în preajma mea. Ea a înţeles fenomenul, le-a pus la treabă pe câteva, până când le-a convins că statul în preajma mea nu este nicio fericire şi nicio mulţumire, că e de muncit. A fost o fată înţeleaptă, care a gestionat lucrurile foarte bine, cu multă căldură, şi n-au existat cutremure, momente de cumpănă în căsnicia noastră, decât cele legate de-o boală care ne-a speriat, de dispariţiile părinţilor noştri, care ne-au îndurerat, dar între noi doi n-au existat niciodată disensiuni.

Alexandru, manager la Londra
- Când a plecat fiul dumneavoastră, Alexandru, la Londra şi cu ce se ocupă acolo?
- Are 32 de ani şi de şase ani este plecat. El şi-a luat viaţa în propriile mâini cu foarte mult curaj, şi pentru asta îl felicit. M-a întrebat într-o zi dacă am ceva împotrivă să meargă trei luni la Londra, unde fusese invitat în probă de o companie. Şi acele luni s-au făcut şase ani. A fost promovat, are o funcţie de conducere într-o instituţie financiar-bancară şi este foarte bine plătit. Alexandru a făcut volei de performanţă şi încă mai joacă la o echipă englezească, de plăcere, ca să-şi păstreze condiţia fizică. Vrea să se însoare cu o fată superbă, care seamănă cu Cabral.

- Fiica dumneavoastră de ce nu a plecat din ţară?
- Ea are o altă construcţie, iar eu recunosc că am împins-o puţin de la spate, pentru că în teatru nu se mai întâmplă foarte multe lucruri. Înainte, o piesă se repeta un an şi jumătate, iar acum se face în mai puţin de o lună şi jumătate, după care urmează un an şi ceva în care nu se mai întâmplă nimic cu tine, doar joci piesa o dată pe săptămână. Înainte, faptul că repetai atât de mult te ţinea în priză, era un exerciţiu foarte important. Acum, cine joacă într-o telenovelă are noroc. Televiziunea nu mai e pentru actori, iar film se face din an în Paşte. Sunt nişte timpuri îngrozitoare, pe care Gloriuţa mea nu mai ştia cum să le gestioneze. Atunci am bătut-o la cap să plece în Anglia. Dar ea mi-a spus, cu argumente logice, că nu poate să trăiască departe de noi, de sistemul în care a crescut, şi am lăsat-o în pace. Acum îi place ce face, a mai intrat într-o piesă, dar şi-a luat şi o slujbă part-time, în care promovează lucruri legate de mediu, de ecologie, la care o ajută actoria.

„Gogocico, trebuie să învingem!”
- Cum a fost, atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru Gloria, experienţa de a juca pe aceeaşi scenă în „Soare pentru doi”?
- Traumatizantă (râde). Gloria este iubirea vieţii mele şi atunci, când îţi iubeşti cu atâta patimă copilul şi-i vezi emoţiile şi stângăciile, suferi de două ori. Emoţiile sunt atât de mari, încât în primele zece minute eşti paralizat. Spectacolul era într-o sală specială, fără scenă şi, când îi vezi în primul rând pe Olga Tudorache, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, vreau să-ţi spun nu doar că ţi se taie picioarele, ţi se taie tot, şi suflet, şi inimă. Odată mi s-a făcut rău şi am zis: „Gata, nu mai joc! Mă duc acasă! Mi s-a făcut rău şi-or să înţeleagă”. Ţi-o spun eu, la 65 de ani, că am avut emoţii atât de puternice, încât am vrut să fug. Suntem oameni, făcuţi din suflet, structura aceasta care este atât de uşor de rănit. Mi-am învins sensibilitatea, m-am uitat la Gloria, care tremura, am strâns-o tare în braţe şi i-am zis: „Gogocico, trebuie să învingem!”. A smiorcăit puţin şi am început. Când am văzut cum cucerim sala, am simţit o senzaţie fantastică, ce nu poate fi plătită cu nimic. Bucuria aceea extraordinară pe care o ai când sala freamătă după tine şi răsuflă după ritmul pe care i-l dai tu este atât de mare, încât aceea este răsplata noastră.

- Ce vă mai doriţi acum?
- Îmi doresc din toată inima un nepot, să joc rolul de bunic. Cred că ar fi cel mai frumos rol pe care l-aş putea face în viaţa mea. De la oricare dintre copiii mei va veni, va fi binevenit.

Când calul adoarme sub călăreţ...
- Povestiţi-mi o întâmplare nostimă de la filmări?
- Filmam cu Sergiu Nicolaescu pentru „Războiul de Independenţă”. Eram vârf de coloană, iar în spatele meu erau 5.000 de oameni, soldaţi adormiţi, copii simpli de la ţară. Sergiu ne rugase pe noi, actorii, care eram comandanţi de unităţi, să fim jaloane, ca să-şi poată construi coloana. Aproape fiecare om trebuia aşezat cu mâna, iar lucrul acesta a durat între patru şi şase ore. Filmarea trebuia să înceapă exact cu zorii, eram la Crucea, iar reduta Griviţa era pe un deal, ca şi cum am fi fost în Bulgaria. Am stat şase ore pe un biet căluţ, care dormea în picioare. Şi eu mai moţăiam... Erau proiectoare, staţii radio, Sergiu urla în difuzoare de se auzea pe tot câmpul: „Plutonul 1! Plutonul 2!...”, s-a făcut dimineaţă, „Atenţiune, începem filmarea!”, a strigat el. Ne-am dezmeticit toţi şi am auzit comanda „Motor!”, eu am dat pinteni calului să pornească, numai că el, dormind, s-a speriat atât de tare, încât, efectiv, s-a prăbuşit sub mine, a căzut ca o chiftea. Eu am picat alături, toţi cei din spate au căzut peste mine, ca la domino, s-a făcut o busculadă îngrozitoare, pentru că toată lumea era adormită, iar Sergiu urla: „Ce faci, Vladimireee? Mă nenoroceeeşti, unde-ai dispăruuut???” Eu eram sub grămadă. M-am ridicat cu chiu cu vai, m-am scuturat şi i-am zis: „Ce să fac, Sergiule, mi-a adormit calul!” A fost un hohot de râs teribil, de care aveam nevoie, pentru că abia la ăla ne-am trezit toţi. Căluţul s-a ridicat şi el săracu’, l-am scuturat, l-am adăpat, am reluat filmarea, n-am ratat răsăritul, dar scena aceea va rămâne unică.

Buclucaşa pildă a posterităţii
- O bâlbă savuroasă?
- Unele sunt mai picante. Una dintre ele s-a petrecut cu Fănică Tapalagă. Eu eram junele care făcea mereu gafe, iar el era servitorul casei care trebuia să-mi spună: „Gata, nu mai vreau să te văd în ochi! / Uitaţi-vă la el, pildă posterităţii. / Prin ce-a rămas faimos? / Tot ce-a făcut în viaţă, el a făcut pe dos!”, după care se întorcea şi pleca, iar eu fugeam după el şi-l rugam să nu mă părăsească. Piesa mergea şi Fănică: „Uitaţi-vă la el, pi...dă (n.r. - a schimbat o literă) posterităţii.” În momentul ăla s-a oprit şi-a pus palma la frunte şi-a zis: „Mamă, da’ ce-am spus!” Când zici o trăsneală ca asta, sala se gândeşte: „Hm? Suntem obsedaţi, nu a zis actorul aşa, ni s-a părut nouă”. Dacă tu ai puterea să treci peste moment, e perfect, dacă nu, în momentul ăla se alege praful. S-a râs zece minute, nu puteam trage cortina să continuăm. Râdeam noi, râdea sala, cum deschideam cortina, sala izbucnea în hohote de râs: „Mai stăm puţin, da?”, Ei: „Ha, ha, ha”, într-o complicitate perfectă. Spectatorii sunt atât de „delicioşi”, de activi, înţeleg fenomenul şi se bucură, mai ales în vremurile acelea oribile, ale comunismului. A fost ca o descătuşare. După zece minute ne-am liniştit şi-am continuat piesa ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.

O scrumieră aruncată pe geam i-a deschis drumul către actorie

- Cum v-a primit profesorul Petre Gheorghiu, ţinând cont că nu aveaţi experienţă în actorie?
- M-am dus odată la profesorul Petre Gheorghiu, iar de jur-împrejurul blocului său era un şantier plin de gunoaie, nici pubele nu existau încă, şi m-a rugat să arunc scrumul pe geam. Am ieşit în balcon, iar gestul meu a fost însoţit şi de aruncarea scrumierei, pe care am privit-o siderat cum se înfige într-un mal de pământ. Am înţepenit. Vă daţi seama, intrasem în casa omului şi eu îi aruncam scrumiera, care nu era deloc insignifiantă. M-am întors de pe balcon livid. Cât eram eu de roşcat, cred că eram alb-gălbui şi am anunţat: „Domnu’ Gheorghiu, v-am aruncat scrumiera!”. Oamenii din cameră au căzut de pe scaune de râs, pentru că, probabil, moaca mea le-a sugerat drama prin care am trecut. Mai târziu mi-a spus că o schimbare atât de dramatică a figurii mele, într-un timp foarte scurt, l-a făcut curios să vadă ce ar putea ieşi din mine şi aşa m-a acceptat în grupul dumnealui de pregătire, deşi mă prezentasem destul de târziu.

Cine a tras cu... un cuţit?
- Din teatru ce păţanie aveţi?
- Jucam într-o piesă cu Aurel Giurumia şi Silviu Stănculescu. Eu trebuia să fiu dovedit că sunt criminal şi mi se înscenează acest lucru în vila mea de la munte. Erau tot felul de personaje pe scenă, printre care şi un pictor boschetar, pe care-l juca Pălădescu. Acesta trebuia să fie împuşcat de Stela Popescu, care apoi îmi arunca revolverul. Eu, din reflex, îl prind şi, în secunda următoare, intra comisarul, care întreba: „Cine a tras?” şi toţi mă arată cu degetul. Pictorul era întins pe jos, cu pata de sânge dintr-o punguţă spartă. Eu încerc să mă apăr şi aşa mai departe, piesă poliţistă. La una dintre reprezentaţii, pistolul cu cartuşe false nu ia foc. Trage Stela o dată, de două ori, nimic. Am început să intrăm în panică. Stela nu-mi mai putea arunca pistolul, că nu făcuse poc, era un moment îngrozitor, la care Stănculescu a avut o idee nu foarte fericită. A luat un cuţit de tăiat plicuri de pe birou, a început să-l alerge pe Pălădescu, şoptindu-i: „Stai pe loc, că trebuie să te omor!” El a înţeles despre ce e vorba, Silviu Stănculescu l-a înghesuit într-o canapea şi l-a înjunghiat de trei ori, după care mi-a aruncat mie cuţitul şi, în momentul acela, când eu eram cu cuţitul în mână, a intrat comisarul: „Cine a tras?” S-a ales praful! Aveam nişte moace... sala era pe jos de râs, singurul care nu înţelegea ce s-a întâmplat era Giurumia. El n-auzise că pistolul n-a tras, n-a auzit nimic.

„Au trecut 25 de ani de când am aflat că am cancer“

- Cum aţi depistat forma de cancer la sânge şi cum o trataţi?
- Am invitat o doamnă doctor la un spectacol de-al meu, iar aceasta a fost foarte intrigată de roşeaţa nefirească a feţei mele. După reprezentaţie m-a invitat să fac nişte analize la spital şi, din păcate, temerile sale s-au adeverit. Aveam 40 de ani atunci. Eram un bărbat în putere, încălecam în galop calul. A urmat un an cumplit, în care a trebuit să mă obişnuiesc şi să înţeleg ce se întâmpla cu mine. A fost îngrozitor, dar până la urmă m-am resemnat cu ideea şi am încercat să supravieţuiesc. Am zis că fiecare zi este lăsată de la Dumnezeu şi trebuie să mă bucur de ea. Au trecut 25 de ani de atunci, doctorii îmi dădeau doar zece, iar eu am fost un obraznic şi m-am încăpăţânat să trăiesc. Mi-am continuat profesia, dar am evitat anumite activităţi. Această boală mi-a interzis orice mişcare sportivă grea, mi-a oprit bucuria de a juca tenis şi de a călări. Am rămas cu drumeţiile şi cu înotul. În fiecare dimineaţă noptiera mea se goleşte de câte cinci-şase pastile. Această boală a căzut ca o pedeapsă îngrozitoare. Dependenţa de medicamente a fost un lucru care m-a umilit îngrozitor, dar am trecut peste toate. Policitemia vera a fost declanşată de radiaţiile de la Cernobîl sau de o disfuncţie provocată de acestea. Măduva spinării produce mai multe globule roşii decât albe, iar sângele este foarte gros şi pericolul unui accident vascular este iminent. Medicaţia trebuie să-l fluidizeze cât mai mult ca să nu ajung acolo.

„Soţia mi-a fost alături şi m-a tolerat, dar n-a fost uşor. Eram un bărbat frumos şi foarte curtat de admiratoare. Se trezea cu ele acasă, le mai punea să bată covoarele...“