de Gabriela Niculescu
- Este printre cele mai iubite artiste din ţară, pentru că are un suflet de aur
Dacă cineva m-ar pune s-o descriu pe Daniela Condurache în două cuvinte, acestea ar fi „bucurie” şi „emoţie”. Este una dintre cele mai pozitive şi mai energice fiinţe pe care le-am întâlnit vreodată, dar, în acelaşi timp, este extrem de emotivă. A fost căsătorită timp de 17 ani, însă cariera a fost pe primul plan. S-a dedicat cântecului şi publicului în totalitate, nu şi-a păstrat timp pentru familie sau copii, motiv pentru care acum vă are doar pe dumneavoastră, cei care-o iubiţi şi o răsplătiţi cu aplauze. Credeţi-mă, merită din plin dragostea tuturor, pentru că tot ce-şi doreşte este să bucure sufletele care-i ies în cale, iar alături de cea mai bună prietenă a sa, Irina Loghin, face un cadou pensionarelor. Citiţi mai jos despre ce este vorba.
„Am opărit porcii şi ne-au bătut atât de tareee...”
- Ce momente dragi vă amintiţi din copilărie?
- Am fost un copil extrem de zgubilitic şi de zvăpăiat. Am făcut tot felul de „minuni”. Băteam băieţii, mă urcam în toţi copacii, întrebam oamenii pe drum dacă vor să le cânt ceva. Am dat multă bătaie de cap părinţilor, dar am primit şi câte-o corecţie bună.
- Vreo păţanie memorabilă aveţi?
- Am foarte multe, dar mi-amintesc una foarte gravă. Eu şi sora mea făceam treburile pe care ni le lăsau părinţii când plecau la lucru, dar voiam să terminăm cât mai repede, ca să mergem la joacă. Aveam trei porci, cum era pe vremea aceea - doi erau contractaţi pentru stat, iar unul era hrana noastră pentru un an. Pe lângă buruienile pe care le dădeam, trebuia să le facem un amestec din cartofi fierţi, tărâţe şi apă şi se făcea ca un fel de mămăligă opărită. Noi am lăsat această sarcină pe ultima sută de metri, era vară, se înserase deja şi trebuiau să vină părinţii acasă. Am făcut fiertura repede şi n-am mai lăsat-o să se răcească. Porcii, săracii, erau hămesiţi, că nu mâncaseră toată ziua decât buruieni şi s-au opărit. Când au venit ai noştri, i-au văzut nemişcaţi în coteţ şi au crezut că dorm. Ne-au întrebat dacă am rânduit toate animalele şi toate treburile şi noi am zis că da. Dimineaţa, când s-au dus să le dea de mâncare, porcii erau în agonie. Au chemat veterinarul, le-a dat drumul din coteţ şi au început să se învârtă în jurul lui. Eu mă bucuram, credeam că se iau la întrecere. În câteva minute, porcii dădeau să moară. Doctorul a zis că nu sunt bolnavi, dar sigur au păţit ceva şi mai bine să-i taie pe loc. Când i-au tăiat, le-au găsit toate maţele sparte de la opăreala aceea. El a zis că ori au fost opăriţi, ori otrăviţi. Am recunoscut că am opărit porcii şi ne-au bătut atât de tareee...
„Am fost prima la toate concursurile”
- Cine v-a îndrumat paşii către muzică?
- S-o luăm de la începuturi. Când aveam 3 ani, nu puteam să vorbesc bine şi, când mă întreba cineva ce vreau să mă fac, îi spuneam „atită” (n.r. - artistă). Am avut o copilărie şi frumoasă, dar şi chibzuită. Mama, săraca, era cu treburile şi necazurile sale, s-a chinuit cu părinţii îngrijiţi la pat o perioadă. Nu pot spune că ne-a lipsit strictul necesar, dar ştiam să preţuim fiecare lucru care ni s-a dat. Începând de la 5 ani, eu am fost la preşcolară la Şcoala de Muzică din Botoşani, unde mă ducea mama de două ori pe săptămână. N-am visat că o să ajung ceea ce sunt, dar dorinţa mea dintotdeauna era să fiu pe scenă. Nu conta că recitam sau cântam muzică uşoară. La toate serbările din sat, comună, apoi la şcoala de muzică, eram spaima celorlalţi copii, fiind prima la toate concursurile. Erau şi copii cu posibilităţi, care făceau meditaţii la diverse instrumente.
- De la cine moşteniţi talentul?
- De la ambii părinţi, care cântau extraordinar. Din păcate, nu mai sunt. Pe mama am pierdut-o de curând şi a fost cumplit, dar încerc să merg mai departe şi să fac ceea ce şi-ar fi dorit şi ei. Mama m-a susţinut foarte mult când lumea de la sat spunea să învăţ o meserie, nu să cânt. Dar ea a fost încurajată de intelectualii satului, care-i spuneau că este păcat să nu fac ce-mi doresc şi să-mi irosec talentul.
- Cum vă amintiţi momentul de debut al carierei dumneavoastră?
- Exploziv. Prima apariţie a mea la televiziune a fost în 1975, când am luat premiul la concursul „Maria Tănase”. A fost o competiţie acerbă şi o comisie extraordinară, foarte exigentă. Eu am avut aceeaşi profesoară de canto pe care a avut-o şi buna mea prietenă, Irina Loghin, atunci, invitată de onoare la acel concurs. Nu îndrăzneam să cred că voi ajunge prietena bună a Irinei Loghin, dar de atunci m-a apreciat şi aşa s-a legat relaţia noastră.
- V-aţi câştigat existenţa numai din muzică sau aţi făcut şi altceva?
- Întotdeuna mi-am câştigat existenţa numai din muzică.
„Am reuşit s-o salvez pe mama de vreo trei ori”
- Care au fost cele mai frumoase momente din viaţa dumneavoastră?
- Legat de meserie, mi s-a părut o comparaţie uluitoare cea a unor intelectuali din Râmnicu Vâlcea. Era exact în anul cu eclipsa de soare. Am ajuns la o familie, cunoştinţă a unei prietene de la Suceava. Când am intrat au spus aşa: „Două lucruri nu credeam că ni se vor întâmpla în această viaţă. Să mergem la Mormântul Sfânt şi să ne intre în casă Daniela Condurache”. Vă daţi seama ce fel de comparaţie dumnezeiască a fost pentru mine şi preţ de trei minute am plâns toţi. Am fost extrem de impresionată de această comparaţie. Aveau toate discurile mele de vinil. Apoi, în plan personal, mama a fost extrem de bolnavă în ultimii ani de viaţă şi a făcut mai multe accidente vasculare. Până când am pierdut-o am reuşit s-o salvez de vreo trei ori, ducând-o la Iaşi, la spital. Consider că a fost o putere dumnezeiască pentru a-i mai lungi zilele.
- Copii de ce nu aţi făcut?
- Nu am făcut pentru că am fost prea mult plecată pe drumuri şi, când a fost vremea, am spus că anul acesta mai scot un album, anul următor mai înregistrez ceva. Era extrem de greu. Trimiteam la comisie 15-20 de cântece şi erau alese numai trei. Nu ca astăzi, când plăteşte oricine şi se vede la televizor. Treceam prin selecţii severe.
- Cine v-a fost alături în cele mai grele momente din viaţă?
- Prietena mea de suflet, Irina Loghin.
- Aveţi vreun regret?
- Am multe regrete, pentru că în carieră a trebuit să fac extrem de multe sacrificii şi nu spun că n-aş investi tot atât, dar mi-am neglijat de foarte multe ori familia. Mi-am dorit enorm să fiu pe scenă şi oamenilor să le placă ceea ce cânt, dar mi-aş fi acordat şi o parte din timp pentru familie şi, de ce nu, pentru copii. Într-un fel regret că n-am copii, dar am vreo 16 fini şi îi iubesc extrem de mult.
„Am căzut mai bine de 2.000 de metri în gol cu avionul”
- Staţi mai mult la Botoşani decât la Bucureşti?
- Eu stau mai mult în tren şi în mijloace de transport. Merg în toată ţara şi am călătorit şi „afară” foarte mult, acum, ceva mai puţin, pentru că în ultimii ani nu am mai zburat cu avionul. Am avut momente minunate şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.
- De ce nu mai mergeţi cu avionul?
- La întoarcerea din Australia am căzut mai bine de 2.000 de metri în gol cu avionul şi am făcut un atac de panică ce nu mă părăseşte. Am avut un spectacol cu Corina Chiriac la Roma şi eu am făcut trei zile cu autocarul, în timp ce ea a zburat două ore.
- Care a fost cel mai frumos cadou pe care l-aţi primit?
- Am primit de la Crenguţa, fetiţa lui Toni Ionescu de la „Trăsniţii”, un desen făcut pe un carton, pe care am să-l pun în ramă, cu noi două şi pe care a scris: Daniela şi Crenguţa. M-a impresionat foarte tare.
„Mai fac câte o mască pentru păr cu gălbenuş de ou şi ulei de măsline”
- Cum vă păstraţi frumuseţea?
- Probabil că influenţează şi bucuria pe care o am când mă întâlnesc cu oamenii, faptul că petrec frumos fiecare moment, că mă bucur şi admir tot ce e frumos şi ce a lăsat Dumnezeu pe pământ. Nu fac nimic special, nu merg la saloane, poate ajung o dată la patru ani. Mă demachez foarte simplu, câteodată uit şi să-mi dau cu cremă pe faţă. Mai fac câte o mască pentru păr cu gălbenuş de ou, ulei de măsline şi vitamina E. După atât tapat şi permanent trebuie îngrijit cumva. Mai folosesc şi măşti din comerţ.
- Ce vă doriţi cel mai mult de la viaţă în acest moment?
- Sănătate multă şi să mă iubească spectatorii, să nu-i dezamăgesc niciodată. Lucrez de patru ani la un CD şi sper să fie bine primit, pentru că spectatorii hotărăsc ce intră la sufletul lor.
- Aveţi vreo dorinţă neîmplinită?
- Mi-aş fi dorit să am o voce ca a Mariei Callas, dar mă mulţumesc şi cu cea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Am şi nemulţumiri legate de melodiile mele, că poate undeva trebuia să fac altfel.
- Unde şi cum vă place să vă petreceţi vacanţele?
- Mi-ar plăcea foarte mult să-mi petrec vacanţele acasă, în cerdacul meu frumos de la Stânceşti, din comuna Mihai Eminescu, unde este colţişorul meu de linişte şi de încărcare pozitivă.
- Cum sunt tinerii care vor să facă astăzi folclor, comparativ cu generaţia dumneavoastră?
- Unii dintre tineri îşi fac treaba foarte bine, sunt foarte mulţi talentaţi, dar sunt şi cei care plătesc să apară la televizor. Important este că ei se aleg. Sunt cei care se duc să cânte la nunţi cu orga în spate, lucru care sună precum doagele sparte. Eu consider că nu este chin mai mare pentru un interpret de muzică populară decât să cânte cu orga, pentru că ritmurile sunt deja imprimate la viteze mari, doar instrumentiştii valoroşi cântă live. Este un coşmar când te obligă să cânţi o sârbă la viteza aceea, pentru că fiecare are ritmul ei. Mie îmi place să cânt cu instrumente autentice din Moldova, cu tobă, clarinet, trompetă sau vioară. Sunt pe piaţă CD-uri realizate numai cu orgă. Din păcate, şi la solişti profesionişti am auzit piese în care are loc orga, lucru care mi se pare criminal, e o dovadă de amatorie. Orchestra este sfântă, cu ea este autentic folclorul. Nu e bine să „educi” publicul cu orgă. Tinerii trebuie să fie extraordinar de pretenţioşi cu ei, să meargă alături de dirijori valoroşi şi să respecte tot ce fac. Nu să vină cu piese plagiate. Sunt interpreţi care n-au trecut în viaţa lor prin nicio comisie, spre deosebire de noi, care dădeam în fiecare an concurs să ne ocupăm posturile. Lor nu le-a spus nimeni dacă sunt buni sau nu. Dar asta ne-a făcut pe noi să fim exigenţi cu noi şi să ne respectăm publicul.
- Aţi avut parte de vreun eveniment comic pe scenă?
- Irina Loghin are un simţ al umorului extraordinar şi este mereu pusă pe glume. Eram la un spectacol al Ansamblului „Ciprian Porumbescu” şi cântam penultima, iar ea era invitată de onoare. Una dintre piesele mele de suflet era „Te-am rugat mamă, rugat”. Când cântam, am văzut în partea dreaptă a scenei una cu breton până la nas, cu buzele făcut precum un claun, cu o fustă scurtă, şi a început să dea din şolduri în toate părţile. Orchestra este una minunată, cu respect pentru muzică şi pentru artă, dar bieţii instrumentişti nu mai puteau să cânte. Se auzea din spate câte o pufnitură în râs, cei care erau la instrumente de suflat nu mai puteau sufla, le distrăsese Irina atenţia tuturor, dansând şi făcându-le parada modei. Ultima strofă am cântat-o printre sughiţuri, cu greu abţinându-mă. Prezentatoarea a ieşit din culise râzând şi a spus: „Vă rugăm să ne scuzaţi, dar din cauza unui personaj-surpriză apărut în culise, nu ne putem abţine!” Apoi am cântat o melodie de veselie şi am încheiat recitalul.
- Care credeţi că este secretul muzicii populare de a fi iubită şi astăzi la fel ca înainte?
- Respectul pentru public este un lucru esenţial. Dacă îi cânţi unui om din suflet, acest lucru se transmite, se simte. Eu sunt un om extrem de emotiv. Mă impresionează orice este sensibil, orice gest, candoarea unui copil, mă impresionează bătrânii foarte mult. Chiar am un proiect pe care vreau să-l pun în practică la Botoşani şi cu ajutorul Irinei Loghin, care se numeşte „O zi pentru pensionare”. Dacă aveam lucruri şi pentru domni, făceam „O zi pentru pensionari”, dar deocamdată ne adresăm doamnelor. O dată pe lună vom amenaja standuri pe holul unui cinematograf, unde pensionarele care au nevoie vor veni şi vor primi haine şi încălţăminte ce mi-au aparţinut mie şi Irinei, deocamdată. Decât să le ţinem în dulapuri, mai bine le oferim doamnelor care au nevoie. Dacă aş avea mai mult timp, aş face mai des acest proiect. Voi apela şi la alte colege de-ale noastre, să pot păstra acest proiect pentru doamnele care nu-şi permit aceste lucruri.
- Cum v-a venit această idee lăudabilă?
- Intrând în magazine de toate felurile, şi foarte scumpe, şi foarte ieftine. Eu am trei croitorese în Botoşani, care lucrează pentru mine. Pot spune că aceasta este o pasiune de-a mea, să mă îmbrac cu haine create de mine. Nu mă pricep la croitorie, dar le schiţez, iar ele le lucrează. La fiecare apariţie televizată mă îmbrac cu lucruri create de mine. Mă bucur că am participat şi la emisiuni care mi-au creionat personalitatea, nefăcând ceea ce ştiu eu mai bine, să cânt, ci orice altceva, gătind sau fiind victima vreunei farse. Acesta a fost un barometru pentru mine, pentru că, fiind lider de audienţă la aproape toate emisiunile la care am participat, înseamnă că publicul mă iubeşte. De aceea mă străduiesc să fac lucruri valoroase.
- Faceţi compot sau dulceaţă?
- Am o reţetă proprie şi fac un fel de sirop. Amestec într-un borcan de 3 kg cireşe cu vişine, fără să le scot sâmburii, pun jumătate de kilogram de zahăr şi frunze proaspete de mentă. Le las la macerat, le amestec mereu şi „le tai” cu 50 ml de alcool, să nu intre în fierbere. După aproape o săptămână separ pulpa şi siropul de sâmburi şi rămâne un suc dulce-acrişor-mentolat, pe care-l beau cu apă. Trebuie păstrat la frigider, că la căldură începe să fermenteze.