Vă spunem astăzi povestea unui tânăr pornit dintr-o mahala sărăcăcioasă, cu legi proprii, clare ca văzduhul, dar plină de romantism. Este povestea lui Ion Dumitrache, devenit în timp Nelu Ploieşteanu, lăutarul inimilor noastre.
„M-am apucat de meserie, pentru că trebuia să-mi întreţin familia“
E vremea vinului nou, a pastramei de oaie şi a cântecelor de inimă albastră. Şi niciun glas nu ni se strecoară în suflet, tiptil, făcându-ne să ascultăm povestea vieţii fără s-o comentăm şi să preţuim lacrima de iubire mai presus ca orice, ca glasul inconfundabil al lui Nelu Ploieşteanu. Într-o superbă zi de toamnă, cu o stare de roză melancolie, artistul ne-a primit cu aceeaşi ţinută impecabilă cu care ne-a obişnuit, iar stilul său simplu şi direct cu care a abordat discuţia ne-a cucerit pe loc.
„Am fost un copil sărac, care a rămas orfan de tată la 17 ani
Mi-a fost extrem de greu. Atunci am început să cânt. M-am apucat de meserie, pentru că trebuia să-mi întreţin familia. Tata voia să mă bage la şcoala militară, dar n-a fost să fie. Nu voia să ajung tot lăutar ca el. Nici măcar la nunţi nu mă lua cu el, pentru că spunea că sunt prea mic. Prima dată când am câştigat bani a fost groaznic. Un lăutar m-a dus mai mult de milă la o nuntă, ce s-a ţinut într-un umbrar, pentru că ştia că am talent. Mă dusesem cu acordeonul, fiindcă nu ştiam că voi cânta şi vocal. Dar oamenii cereau şi n-aveam ce să fac. În urmă cu 40 de ani nici nu auzisem de staţie. Aşa că noi, lăutarii, ne puneam unul în spatele celuilalt şi mergeam de la o masă la alta. Am câştigat atunci 400 de lei şi am ţinut toată nunta”, îşi începe Nelu Ploieşteanu povestea.
„Plângeau oamenii de mila mea, pentru că aveam hainele rupte în cot”
Cuvintele sale se sparg parcă în fărâme de tristeţi şi bucurii, amestecate cu miros parfumat de cafea şi de fum de ţigară fină. Sufletul său, misterios şi tainic ca o pasăre cu nevăzute aripi, se deschide uşor în faţa unui ziarist curios să afle tot despre omul care merită a fi primit Premiul Nobel pentru lăutărie. „Până să plec în armată mi-am întreţinut familia, iar când am plecat am luat cu mine doar un aparat de ras. Altceva n-a avut mama să-mi pună. Mă uitam la alţii cum veneau cu geamantanul plin de găini sau fripturi. La 17 ani plângeau oamenii de mila mea, pentru că aveam hainele rupte în cot. Până să vin la Bucureşti n-am văzut cum arată un covor persan. Aveam preşuri făcute de cineva din sat din resturi de cămăşi, pantaloni sau alte haine. Dacă plecam la o nuntă îl aşteptam pe fratele meu să vină de la şcoală, ca să-i iau tenişii. N-am avut nici posibilitatea să fac mai mult de opt clase. Când mâncam cartofi şi găină era boierie. Baza erau laptele, care costa 2 lei kilogramul, şi brânza.
Seara ne făcea mama lapte cu mămăligă. Pâine nu aveam, dar mama făcea lipii în cratiţă de tuci. Încingea cratiţa şi punea coca la copt, apoi o acoperea”, se destăinuie cântăreţul. De felul lui, Nelu Ploieşteanu nu e un om care să se piardă uşor cu firea, dar întrevăd în ochii lui o lacrimă ce se încăpăţânează să nu-şi dea drumul pe obraz. Are o biografie lacomă, ca a unui scriitor călător, neliniştit, pe care acum mi-o destăinuie, de parcă ar fi trăit-o altcineva în locul său.
Primul pom de Crăciun, la 14 ani
Ningea cu fulgi mari, iar zăpada trecea de glezne. Comuna Ciorani, din judeţul Prahova, locul de baştină al lui Nelu Ploieşteanu, părea de basm. Ajunul Crăciunului era momentul când sufletul lăutarului zbura fără voie şi fără greutate, plutind în orizontul fulgilor de nea şi înălţându-se spre lumi necunoscute. Era momentul când, deşi sărăcia bătea la uşă, toată lumea avea pe masă bunătăţi strânse cu multă trudă de-a lungul anului, iar broboadele, brâurile şi catrinţele frumos colorate mărturiseau o bună cuviinţă moştenită din strămoşi. „Sărbătorile erau însă minunate. Simţeai că trăieşti atunci. Când venea Paştele, de exemplu, era un bal ce ţinea trei zile. Iar de Crăciun mergeam «cu vizita». Ne alegeam oamenii de vază. Noi, cei tineri, ne duceam în curtea acestora şi cântam.
Eram patru. Un ţambal, două acordeoane mici şi vioara. Dacă gazdelor le plăcea de noi, atunci ne băgau în casă, ne dădeau să mâncăm şi mai primeam şi câte 20-30 de lei. Erau foarte puţini, dar până dimineaţă strângeam vreo 300-400”, îşi aminteşte Nelu Ploieşteanu. Deşi îl aştepta cu înfrigurare în fiecare an, Moş Crăciun nu a venit niciodată. Era şi el, săracul, mult prea sărac. „Cadouri n-am primit niciodată. Şi prima dată în viaţa mea când am văzut un brad de Crăciun aveam 14 ani. Nu ştiu de unde făcuseră rost ai mei de un pomişor, iar mama, săraca, a luat nuci, le-a îmbrăcat în poleială şi le-a pus în pom, pe post de globuri. Atunci mi-am jurat că am să fac tot ce-mi va sta în putinţă ca să nu le lipsească niciodată nimic copiilor mei. Până la 35 de ani am fost sărac”, continuă artistul, fumând ţigară după ţigară. Privindu-l, îţi dai seama cât de păgubiţi au fost aceia care n-au gustat niciodată inefabilul unui Ajun de Crăciun la ţară, cu toate câte au fost şi vor veni.
„Măicuţule, du-te în lume!”
Totul curge, spunea Hipocrate. A trecut copilăria, a trecut şi armata, iar la 22 de ani mama îi spune lui Nelu Ploieşteanu doar atât: „Măicuţule, du-te în lume”. Şi s-a dus. La 
Bucureşti. Prima dată s-a angajat la ITB, unde „erau 80 de lăutari care mergeau la Cântarea României şi munceau doar trei ore pe zi, că restul făceau repetiţii”. Nici el n-a muncit mai mult de trei luni, iar în toată această perioadă „aveam rolul de a lua trei tuburi de oxigen, le încărcam şi le duceam la altă fabrică. Dar la un moment dat am auzit că, dacă ne murdărim cumva de ulei, vom muri. Mi-a fost frică şi m-am dus la director, care m-a mutat în altă parte”. Nu i-a plăcut nici acolo, spune râzând lăutarul inimilor, şi Dumnezeu a făcut să ajungă corepetitor „la brigăzi artistice”: „Cu Romică Ţociu împreună. Mi-am făcut relaţii şi am plecat apoi în Franţa. După aceea au început clipele frumoase. Am venit cu un referat extraordinar de acolo, apoi am cântat opt ani la Frankfurt, câte şase luni pe an. Acolo a fost examenul vieţii mele. Munceam atât de mult, că luam şi câte 20.000 de mărci pe lună. Am avut un patron, Bebe Banhauer, un saş plecat de la noi, un om extraordinar. Nici Radioul din România nu avea fonoteca pe care o avea el. Eu m-am dus cu cinci romanţe şi am învăţat 100, de teamă că, dacă mi se cere vreo melodie s-o cânt şi nu ştiu, mă trimite acasă”.
Bucătar de elită
Şi tot acolo, în restaurantul unde intrau „numai doctori, ingineri, personalităţi, oameni cu capete luminate”, a descoperit Nelu Ploieşteanu şi tainele gastronomiei. „Făcea nevasta patronului o mâncare de te lingeai pe degete şi am învăţat şi eu să fiu un bucătar de elită, cum spun prietenii mei. Dacă ar fi după mine, toată ziua n-aş sta decât lângă crătiţi şi oale şi aş pune în toate multe feluri de condimente, după care sunt înnebunit”, mărturiseşte artistul. Şi ca să ne demonstreze cât de pasionat e într-ale gătitului, cântăreţul ne dezvăluie reţeta de ciorbă de burtă à la Nelu Ploieşteanu: „Pentru patru porţii avem nevoie de o burtă întreagă, doi morcovi, două cepe netăiate. Se fierbe burta, se scoate şi se toacă. În paralel, zeama se lasă la răcit. Se separă albuşurile de gălbenuşurile a trei ouă. Peste albuş se pune 400 de grame de smântână, ce se bate cu telul, până devine o pastă apoi, se taie cu 100 ml de oţet. Se pune burta peste zeamă, apoi încet se răstoarnă oul bătut cu smântână. Pentru a da faţă mâncării, se pune deasupra morcov ras călit în puţin ulei”.
„Dacă îmi lăsam nevasta, mă omora mama cu făcăleţul”
Dragostea. Ea ne face să simţim atingerea îngerilor, dar şi focul iadului. Ea ne face să zburăm deasupra norilor sau să suferim ca nişte martiri. Iubirea a bătut la poarta inimii lui Nelu Ploieşteanu când avea 22 de ani, iar Elena, aleasa sa, doar… 16. „Pe Elena mi-a scos-o Dumnezeu în cale. Ea m-a înţeles de la început. În familia mea există o vorbă. Dacă ai luat o femeie, pentru toată viaţa e. Dacă o lăsam, mă omora mama cu făcăleţul. Munceam atât de mult, că uneori îmi aminteam că am nevastă acasă doar seara. Şi la un moment dat a venit mama la Bucureşti să întrebe ce se mai întâmplă cu noi. Când a aflat că nevastă-mea stă mai mult singură, a pus piciorul în prag, spunându-mi hotărătă că ori o duc la mă-sa înapoi, ori stau cu ea. Şi cu ea am rămas”, spune râzând lăutarul.
Când i s-a născut primul copil, „o minune cu ochi”, Nelu Ploieşteanu juca fotbal, iar când a aflat vestea „m-a apucat tremuratul”: „Până la un an, pe Gabriela (n.n. - primul născut) n-am băgat-o în seamă. Mi-era frică, pentru că era prea mică. După ce a început să vorbească însă, lucrurile s-au schimbat radical pentru mine. Mergeam pe stradă şi vorbeam singur, atât de fericit eram, iar când s-a născut al patrulea copil şi-am auzit că e tot fată, l-am trimis pe un văr de-al meu s-o recunoască. Şi nevastă-mea l-a dat afară din cameră. Am sunat-o atunci şi i-am spus să mă aştepte acolo până mă întorc de la nuntă”. Nelu Ploieşteanu are în grădina sa acum cinci flori, patru garoafe şi un crin, pentru care ar face orice pe lume şi e mândru nevoie mare că Antonio, „nepotul de 11 ani”, şi Adrian, de doar 8 anişori, sunt cei care îi vor duce harul mai departe.
Carmen Ciripoiu
„Am cântat de atâtea ori cu lacrimi pe faţă, că nu-mi ajungea o cutie de pudră să le maschez. Dar sunt un om fericit şi împlinit, pentru că mi-a dat Dumnezeu tot“
„Dacă e nevoie, mă voi retrage, pentru că am simţul finalului. Nu-mi place să-i fie cuiva milă de mine. E un proverb care spune că orice cal de cursă ajunge odată gloabă”
„Când s-a născut al patrulea copil şi-am auzit că e tot fată, l-am trimis pe un văr de-al meu s-o recunoască. Şi nevastă-mea l-a dat afară din cameră. Am sunat-o atunci şi i-am spus să mă aştepte acolo până mă întorc de la nuntă”
Ştefan Iordache l-a transformat în prinţul scenei
Casa lui Ştefan Iordache a fost pentru el un fel de şcoală a bunelor maniere, iar actorul, omul care l-a transformat pe lăutar într-un prinţ al scenei. „El a fost mentorul meu de comportament. Îl ştiam de la 20 de ani. Mi-amintesc că uneori făceam cacofonii şi el mă învăţa cum să vorbesc corect. Tot Dumnezeu l-a trimis pe Ştefan Iordache la mine. Când nu ştiam ce înseamnă un cuvânt, puneam mâna pe telefon şi-l sunam. Petrecerile cu el erau cele mai frumoase clipe ale vieţii mele. De ziua lui de naştere, unde veneau numai monştri sacri, de la Colea Răutu până la Papaiani sau Ion Iliescu, după ce se făcea 3 dimineaţă, «mă ocupam» de el, cu Chilia în port şi Lume, lume. Ştefan analiza frazele şi-mi spunea însemnătatea cuvintelor, arătându-mi câtă încărcătură emoţională au cuvintele. Mă chema la masă şi-mi spunea: «Auzi, Nelu, mulţi ascultă cântecul ăsta, dar niciodată nu înţeleg ce înseamnă Lume, soră lume / Când s-o lăsa sec de pâine / Şi păhăruţul de mine / Poate-atunci m-oi sătura». Când s-o lăsa sec de pâine... Ăsta e un vers-capodoperă! Când s-o lăsa sec de pâine? Păi, niciodată! Că de viaţă şi de pâine nu te saturi niciodată. Aşa era el!”, mărturiseşte emoţionat, Nelu Ploieşteanu.
Nici acum Ştefan n-a plecat de lângă el, ci s-a dus doar să se odihnească puţin printre îngeri. Iar lumina aprinsă mereu de prietenul Nelu Ploieşteanu la căpătâiul său în prag de toamnă ne duce cu gândul la superbul vers al lui Blaga: „Şi vine Toamna iar ca dup-un Psalm - Aminul”... „N-am cerut niciodată ajutorul nimănui, încheie Nelu Ploieşteanu o discuţie care poate dura la nesfârşit. Dar mulţi prieteni m-au trădat. Atât de tare, că m-a durut îngrozitor, pentru că nu meritam. Am cântat de atâtea ori cu lacrimi pe faţă, că nu-mi ajungea o cutie de pudră să le maschez. Dar sunt un om fericit şi împlinit, pentru că mi-a dat Dumnezeu tot. Acum nu vreau decât sănătate pentru mine şi pentru familia mea. Şi dacă e nevoie, mă voi retrage, pentru că am simţul finalului. Nu-mi place să-i fie cuiva milă de mine. E un proverb care spune că orice cal de cursă ajunge odată gloabă”. La ora încheierii interviului, oamenii se scufundă-n melancolie şi se întorc cu privirile spre trecut.
