Main menu

header

  "Când moare un artist, o gaură neagră ia locul unei stele. El nu dispare. Steaua nu moare. Trec dincolo doar, pentru o vreme...” (Dan David, scriitor). Anca Parghel n-a murit. Ea ne priveşte din tăcere cu aceeaşi ochi mari, frumoşi, cu care ne-a mângâiat şi până să li se stingă strălucirea pământeană. Anca Parghel n-a murit. A pierdut doar bătălia cu cancerul. Nu ne dă voie s-o plângem. Vrea doar să-i facem un semn prietenesc din mână, strigând cât ne ţin puterile: „La revedere!”. „Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, întreabă-L ce planuri ai”, îmi spunea Anca. Cu ea, Dumnezeu a avut alte planuri. A vrut ca acum, când Sfintele Sărbători ne bat la uşă, s-o transforme într-un înger…

Întruchiparea speranţei

  În dimineaţa zilei de vineri, 5 decembrie, timpul s-a oprit în loc, o dată cu inima Ancăi Parghel. Marea cântăreaţă de jazz Anca Parghel. La fel de bine am fi putut să spunem poeta sau pictoriţa Anca Parghel. Avea din toate câte puţin, dar avea mai ales poftă de viaţă şi umor, râsul fiind totdeauna arma ei secretă. Memoria ei filtra numai acele secvenţe ce purtau încărcătură pozitivă, de parcă şi-ar fi propus să facă o istorie a vieţii umoristice. Acum 15 ani, medicii i-au pus un diagnostic nemilos: tumoare la sân, stadiul 3B, o formă avansată de cancer, dar fără metastaze. Nu s-a supărat pe viaţă atunci, n-a hulit pe nimeni, ci s-a rugat divinităţii s-o mai lase puţin pe Pământ, pentru că nu şi-a terminat misiunea. A respins boala ca pe ceva urât, dizgraţios, fără stil. Şi a învins-o! Avea credinţa că Dumnezeu nu este nici posac, nici lipsit de haz, nici pus pe făcut justiţie, ci uneori plin de ironie şi milă. Ştia că totul a fost atunci o încercare din partea Lui. Anca Parghel a fost cea mai luminoasă întruchipare a speranţei. A zâmbit, a cântat, a glumit poate mai mult decât noi, fără să-i pese de moarte. Anca a fost puternică, strălucitoare până la final. Şi aşa va rămâne mereu în inimile noastre.

Lupta pentru viaţă s-a încheiat trist

  În luna iunie a acestui an, boala s-a încăpăţânat să o urmărească. Şi să pună stăpânire din nou pe ea. Cancer ovarian. Răul s-a întors, iar Anca Parghel a început din nou lupta. O luptă pe viaţă şi pe moarte. Credincioasă stelei sale norocoase, vocea numărul unu a jazzului românesc n-a băgat în seamă nici cel de-al doilea avertisment dat de viaţă, considerându-l o altă încercare din partea divinităţii. Rugăciunea a devenit pentru ea medicamentul pe care îl lua cu regularitate, în fiecare zi, convinsă că-i va asigura vindecarea şi mulţumirea că există pe acest Pământ.
„Am făcut un pact cu tratamentul să-l ador, drept pentru care se comportă extraordinar de frumos cu mine. Când merg pe stradă, spre Institutul de Oncologie, oamenii mă opresc, mă sărută şi se roagă pentru mine. Medicii spun că sunt făcută din oţel de săbii japoneze. Eu ştiu că sunt vindecată, dar vreau să-i uimesc şi pe specialişti”, îmi spunea Anca într-un interviu acum două luni. Ultimul interviu înainte ca ea să treacă la dreapta Domnului. La plecarea din casa ei, Anca Parghel m-a întors din drum şi mi-a dăruit câteva smochine proaspete, culese atunci din mica sa grădină. Grădina Raiului…

"Să nu mă plângeţi, pentru că n-am murit. Am plecat să mă odihnesc puţin…"


  După ce încercase numeroase tratamente în străinătate, în Austria şi în SUA, a fost operată la Maternitatea Bucur, din Capitală, a urmat tratamente agresive cu citostatice la Cluj, cu puţin timp în urmă fusese internată la Clinica de terapie naturistă „Nova Vita” din Belgrad, pentru o ultimă încercare, un ultim tratament care să-i prelungească viaţa… Medicii de acolo au hotărât însă să o trimită acasă, pentru a-i face un tratament care s-o scape de dureri. Joi, 4 decembrie, a fost adusă în stare de inconştienţă la Spitalul Judeţean din Timişoara, iar peste doar cinci ore cancerul a doborât-o. Ne-a spus doar atât: „Să nu mă plângeţi, pentru că n-am murit. Am plecat să mă odihnesc puţin…” Mi-e greu să cred că, într-o zi mohorâtă de decembrie, Anca Parghel s-a împiedicat de propria-i inimă, inima ei tocită de o prea mare dragoste de viaţă, şi nu s-a mai ridicat. Ce să fie? O glumă în stilu-i cunoscut? Deocamdată, toţi cei care am cunoscut-o sau care i-am fost prieteni şi am iubit-o să lăsăm telefonul deschis. Cine ştie, poate va suna, cerându-şi iertare pentru singura glumă nelalocul ei spusă vreodată în viaţă. Dumnezeu s-o odihnească în pace!
Carmen Ciripoiu

"Una dintre vocile de marcă ale jazzului european"

  Comparată de critici cu Maria Callas sau cu Ella Fitzgerald, Anca Parghel a urmat cursurile Liceului de Muzică din Iaşi, apoi Conservatorul. A predat canto, pian şi improvizaţie la Liceul de Muzică din Suceava, în Bucureşti, la Conservator şi, începând din 1980, a susţinut diferite seminarii în Belgia, Bruges, în Germania, în Marea Britanie şi în Republica Moldova. Considerată „una dintre vocile de marcă ale jazzului european“, pentru vocea sa care depăşea patru octave, Anca Parghel are în palmares peste 15 albume editate în diferite ţări, precum Austria, Germania, Coreea de Sud sau România, şi distribuite în întreaga lume. A colaborat cu nume sonore ca: Gustav Brom, Klaus Ignatzek, Chick Corea, Marsalis, Larry Coryel sau Billy Hart, Mircea Tiberian, Johnny Răducanu, Dan Mândrilă, Ion Baciu. Ultimul mare hit al lumii s-a numit „Zamorena”, piesă înregistrată alături de Tom Boxer. Cu câteva săptămâni în urmă, Anca ne-a dăruit cel mai frumos cadou de Crăciun: „un disc de colinde care va fi cântat în patru limbi, română, germană, engleză, spaniolă şi în dialectul american, de o frumuseţe îngerească”.

Ultimul interviu

"Sunt o mărturie vie a minunii lui Dumnezeu"

  De câteva zile, sufletul ne este plin de lacrimi. Lăcrimăm pentru că Anca Parghel ne-a părăsit, plecând spre palatele nevăzute care, în ceasul Naşterii, se deschid pentru a-şi etala splendorile, cinstind venirea pe lume a lui Iisus Hristos. A trăit pentru muzică, pentru cei doi fii ai săi şi pentru noi, publicul. Ne-a învăţat să fim buni, iertători cu cei din jur, iubitori de viaţă şi de frumos. Dar nu ne-a învăţat un singur lucru: cum să învăţăm să trăim fără ea… Cu şi despre Anca Parghel, frânturi din ultimul interviu din viaţa sa, acordat revistei „Taifasuri”, cu aproximativ două luni în urmă.   

"Aveam impresia că îngerii mă auzeau"

"Am fost un copil foarte sărac, care în loc de păpuşi se juca cu găinile sau se urca în copaci ori pe munte, dar, în acelaşi timp, eram foarte cuminte şi bun. Poate tocmai de aceea m-am maturizat prea repede. Mi-amintesc că mama m-a dus la biserică de mică şi cântam în cor din tot sufletul meu de copil şi nu ştiu de ce, dar aveam impresia că în acele momente comunicam cu îngerii. Mama spunea că, dacă avea 100 de fete ca mine, n-ar fi simţit oboseala. Citeam enorm, pentru că-mi plăcea la nebunie. Se spunea că sunt un copil-minune, pentru că am învăţat să citesc singură de la vârsta de 5 ani. O altă pasiune de-a mea a fost să iau ziarele şi să le rescriu şi aşa am învăţat, fără să fac efort. Eram extrem de hăruită, dar şi foarte invidiată de mică”, mărturisea cântăreaţa cu zâmbet cald.

"Era o lume curată"

  "Avea ochi superbi, distincţie princiară şi umor sănătos, iar când îşi amintea de iarnă se bucura ca un copil: „Crăciunul era cu zăpadă adevărată, ce ţinea câteva luni, cu sărbători adevărate, cu ursul, capra şi tot alaiul de Crăciun. Specialitatea mea era să merg la colindat singură, în aşa fel, încât să ajung la toţi oamenii din sat. Eram aşa de mândră, de îndrăzneaţă! Atunci era o lume curată. Primeam 1 leu, când salariul era de 300 de lei. Nu-i cheltuiam, ci îi strângeam, apoi îi răsturnam pe pat doar ca să le aud clinchetul. Mi-amintesc că primul cadou de Crăciun adevărat a fost un set de cameră pentru păpuşi, cu mogâldeţe înăuntru. N-am să uit niciodată în viaţa mea acel moment”. (…)

"Toată viaţa mea am împărţit-o cu băieţii mei"

  Iubirea a bătut la poarta inimii cântăreţei la o vârstă foarte fragedă. A fost de-ajuns să pozeze ca model studentului la Arte Plastice de atunci Virgil Parghel, actualmente pictor de notorietate, că inimile lor s-au întâlnit într-un vals al iubirii. "Ne-am plăcut, ne-am luat şi am făcut copii din dragoste. El a fost o fire mai retrasă, eu exuberantă şi astfel i-am dat toată energia mea fără să-i cer nimic în schimb. Am trăit cu soţul meu o mare iubire, dar… la un moment dat, povestea noastră de dragoste s-a terminat”, se destăinuia Anca Parghel. Durerea despărţirii nu poate fi descrisă în cuvinte. Dor mistuitor, furie, disperare, ură. S-a simţit trădată, jignită, umilită, jefuită sufleteşte. O lipsă ce durea mortal. Poate tocmai de aceea cântăreaţa cu suflet de copil a refuzat mai apoi dragostea, considerând că „iubirea pentru un partener mă face să mă prostesc, uitând de existenţa mea. Sunt o femeie care a ştiut să facă fericit un bărbat, dar atunci nu mă mai regăsesc pe mine. Până acum n-a meritat nimeni acest sacrificiu! N-aş primi pe nimeni acum lângă mine. Ar trebui să fie prea merituos. Sexul şi celelalte prostioare sunt pentru cei de 15 ani. Toată viaţa mea am împărţit-o cu băieţii mei, cărora le spuneam şi le spun şi acum «iubiţii» mei. Doar lor le sunt datoare cu explicaţii.”

"Am vrut să mă fac măicuţă"

  "Ca să nu plec din lumea asta de tot, la un moment dat am vrut să mă fac măicuţă, dar preoţii au spus că nu e pentru mine. Mi-au spus că nu mă pot primi, pentru că sunt o persoană publică. Dar mai am atâtea de făcut! Uite, de exemplu, eu niciodată n-am fost la cosmetică, pentru că nu-mi place să pierd timp şi bani. Până şi hainele mi le fac singură. Dacă mi se rupe rochia, fac o broderie în locul acela şi e ca nouă. Pictez şi fac reproduceri după Luchian sau Grigorescu”, se destăinuia Anca. Nu-şi făcea planuri de viitor şi spunea că „dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, întreabă-L ce planuri ai”, dar şi-ar fi dorit, din când în când, să se izoleze şi să scrie neîncetat. Despre ea, copii, lume, răsărit, apus, dragoste… Dar boala nu a iertat-o!  

Carmen Ciripoiu