Main menu

header

Catrinel Dumitrescu şi Emil Hossu sunt împreună de 17 ani şi exemplul lor te face să speri că lumea poate fi schimbată cu ajutorul dragostei, al respectului reciproc şi al căldurii ce izvorăşte din suflet. Nu şi-au dorit niciodată să fie pe prima pagină a ziarelor, sunt oameni normali sau, cum le place să spună, „nu sunt interesanţi”. S-au întâlnit exact la timpul potrivit, când erau deja la „o oarecare maturitate” şi „au încredere unul în celălalt”, după cum mărturisesc ei înşişi. De zece ani joacă „Doi pe o bancă” de Ghelman, cu sala plină, dar şi-au iubit toate rolurile. Tinereţea le vine din suflet, iar încrederea tot de acolo.

„Norocul meu e mult mai mare decât ghinionul ei…”
     „Să ai pe cine să iubeşti, ceva de făcut şi ceva de sperat”, acesta este motto-ul după care se ghidează Catrinel Dumitrescu şi Emil Hossu. „Ce m-a atras la Catrinel poate contează mai puţin, ce ne menţine, cred eu, contează mai mult”, spune Emil Hossu despre partenera sa de viaţă şi de scenă. „Am descoperit că avem în comun relaţiile sociale, dar şi profesia, avem aceleaşi lucruri care ne plac şi, în primul rând, suntem foarte deschişi. Nu trebuie să o mint, de exemplu, ca să merg să joc o partidă de pocher, cum se mai întâmplă uneori, să am relaxări din acestea mai zburdalnice şi să fiu nevoit să spun că mă duc la bibliotecă. Nu…

      Ce se întâmplă aia facem. Reciproca este valabilă. Comunicăm şi, foarte important, ne place tot mai mult să stăm acasă, dar nu pentru că am fi devenit comozi. Dimpotrivă, îl avem pe Alun, un Golden Retriever, să dovedească exact contrariul. Catrinel este cea care îl plimbă de cele mai multe ori. Dar cât a fost răcită ea, am fost nevoit să mă trezesc la 5:00, să plec la 6:00, la un drum de opt, nouă kilometri cu câţiva prieteni. Gândim la fel, iubim la fel. Nu am avut sentimentul de teamă când ne-am cunoscut. Dacă aşa s-a întâmplat, aşa a fost să fie! Dar ştiţi cum e, orice pasaj ce presupune şi privire în urmă creează un mic disconfort de nostalgie, însă perspectiva şi dialogul direct au primat. Chiar ţin minte că noi glumeam odată (ea fiind Balanţă, eu Săgetător), când mi-a spus că e ghinionistă. Eu i-am spus că sunt norocos, iar norocul meu e mult mai mare decât ghinionul ei, aşa că împreună o să fim norocoşi.”

De 16 ani alături de studenţi la actorie
     „Din 1992 am luat, datorită  invitaţiei pe care ne-a făcut-o bunul meu prieten Geo Saizescu, o clasă de actorie”, spune Emil Hossu. „De atunci am avut patru promoţii în care Catrinel este vioara principală, pentru că ei îi place să construiască. A făcut spectacole de absolvire, de licenţă, cu rezultate, cronici, premii foarte bune. Motiv pentru care am spus: «Ia să vedem şi pasul următor». Aşa a apărut piesa aceasta regizată de Catrinel la Nottara, «Bătrânul» de Maxim Gorki. Sigur, este mai greu să lucrezi cu actorii decât cu studenţii, de aceea în distribuţie sunt foşti sau actuali studenţi.
     Lui Catrinel îi place foarte mult ceea ce face şi ne-am bucurat când Mircea Diaconu, din prietenie şi din încredere, ne-a dat undă verde pentru a juca la Nottara, când putea să spună, simplu: «Nu». Din contră, el a exclamat: «Cum să nu! Orice iniţiativă este binevenită, important este să existe». Sigur că au fost păreri pro şi contra, este normal, dar facem o meserie în care nu avem metri de măsurat calitatea, ci suntem răsplătiţi dacă ajungem la sufletul publicului”, povesteşte carismaticul actor. Mai implicată în acest proiect, Catrinel şi-a completat jumătatea: „Premiera a fost o mare bucurie, dar şi o puternică emoţie pentru mine, că oi fi ştiind eu ceva teatru, dar regizor încă nu am fost! În distribuţie am ales actori consacraţi, dar şi studenţi de-ai noştri, de la Hyperion, câte unul din fiecare generaţie ce ne-a trecut prin mână în cei 16 ani de când predăm acolo. Acum terminăm a patra promoţie. Ne mândrim cu studenţi sârguincioşi. Am încercat să le insuflăm tinerilor această seriozitate, fără de care nu se poate”.


Telenovelă cu Ileana Lazariuc  
     „Asta e viaţa, am încercat să-mi păstrez bucuria de a trăi, bucuria de a fi cu prietenii, ca de exemplu Horaţiu Mălăele, care îmi este şi naş, dar şi mulţi alţii”, crede Emil Hossu. „Am încercat la sfârşitul lui 2007 să fac un bilanţ de activităţi, împletind profesionalul cu administrativul intim, eventual. La un moment dat am spus: «De ce să nu joc într-o telenovelă? Important este să faci lucrurile cât mai aproape de profesionalism». Şi telenovela e un gen ce se cere... Eu am jucat şi ingineri pozitivi înainte de 1989... Asta este profesia. Trebuie să faci faţă indiferent de perioada prin care treci”.  Drept pentru care Emil Hossu a putut fi văzut în producţia „Chiquititas”, difuzată pe Kanal D, alături de frumoasa Ileana Lazariuc. Dar care este cel mai iubit rol al lui Emil Hossu? Nu se poate decide. Să fie cel din  spectacolul de televiziune „Ciuta” de Victor Ion Popa? „Jucam lângă actori remarcabili: Nineta Gusti, Fori Etterle, Mariana Mihuţ.

     Atmosfera era formidabilă. Văzând actul III i-am găsit cu toţii mici defecte. «Hai să-l înregistrăm din nou!» Nu se putea filma decât după 11 noaptea şi nu toţi erau tineri. N-a lipsit niciunul. A ieşit un spectacol extraordinar. După el am început să dau autografe eu, care până atunci fusesem un necunoscut. Desigur că povestea asta m-a marcat. După cum şi-a pus amprenta pe inima mea şi filmul «Decolarea», în regia lui Timotei Ursu, partener fiindu-mi Liviu Ciulei. Dumnezeu m-a iubit şi am avut şansă”, spune cu nostalgie actorul. „Mi-am iubit toate rolurile”, povesteşte, la rândul său, Catrinel Dumitrescu. „Debutul a fost însă determinant în „Svanevit”, de Strindberg, la Teatrul din Brăila. Eram elevă. Frecventam un cerc de teatru. M-a văzut Tocilescu. Lucra la primul lui spectacol ca profesionist. I se vorbise de mine, m-a văzut pe stradă şi a spus: «Asta e fata!». Acea piesă m-a şi determinat să dau examen la Institut. Nu pot uita că în anul III am jucat alături de profesorul meu Octavian Cotescu la Bulandra, în «Anecdote provinciale».  Parteneri mai erau Tamara Buciuceanu, Ştefan Bănică, Virgil Ogăşanu. Cel mai bun sfat din carieră l-am primit de la dl Cotescu, care mi-a spus: «Pe scenă, ca şi în viaţă, să spui necondiţionat adevărul». A fost şi este o reţetă care te validează, înainte de toate, ca om”, a încheiat frumoasa actriţă.


„Nu agreăm falsitatea şi minciuna”
     Ce nu le place celor doi îndrăgiţi actori la unii oameni? „Nu agreăm falsitatea şi minciuna, pe care, din păcate, le întâlnim tot mai des. Nu vrem să ne consumăm energiile pe care le mai avem pentru a le corecta, că nu avem cum. Oricum, aceste lucruri ne dezamăgesc şi ne creează un anumit sentiment de lehamite. E foarte multă falsitate în multe domenii, foarte multă minciună”, spune Emil Hossu. „Nu vreau să devin patetic. Profesia pe care o facem e una de orgoliu, or, asta nu înseamnă un orgoliu păcătos în care nu accepţi dialogul, chiar sugerându-se corecturi, ci din contră. Nu obstrucţionează ceea ce înseamnă talent, ci îl îmbogăţeşte. Disponibilitatea la un dialog continuu creează o senzaţie foarte plăcută. Agreez exact opusul, sinceritate, generozitate, lucruri care mi-au susţinut moralul în perioadele grele”, completează actorul.

Elena Popa


 „Ne avem unul pe altul, avem căţelul, avem studenţii pe care îi pregătim, avem teatrul şi sperăm să fim sănătoşi şi să intrăm într-o normalitate pe toate planurile”

Caseta: Deţinut politic la... 4 ani!
      Emil Hossu s-a născut la 24 noiembrie 1941, la Ocna Sibiului. Când Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, familia Hossu s-a mutat la Cluj. Tatăl, fiind diplomat, a fost deportat la 23 august 1945, alături de toată familia, într-un lagăr din Germania, unde au rămas un an şi trei luni. După ce au scăpat din lagăr, s-au întors în România. Casa, o fabrică de aţă şi maşina le fuseseră confiscate. În 1948, din acelaşi motiv ca în ’45, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după şase luni. Pentru că nu avea „origine sănătoasă”, Emil Hossu a reuşit să intre la ATF la cea de-a treia încercare. „Sunt membru în asociaţia foştilor deţinuţi politici. Cred că sunt cel mai tânăr deţinut politic.
     Aveam doar 4 ani. Am stat un an şi trei luni în Germania în lagărul diplomaţilor, cu sârmă ghimpată, cu santinelă, domiciliu forţat. Am trecut prin momente grele, cum ar fi traversarea unor gări în vagoane de vite, chiar cu puţin timp înainte de bine cunoscutul bombardament de la Dresda. Ţin minte, pentru că povestea aceasta era mereu amintită de ai mei. Deşi aş fi avut motive de supărare, am vrut totuşi să fac această profesie şi am jucat de toate”, ne mai povesteşte Emil Hossu.