de Loreta Popa

- este fiul regizorului de radio Dan Puican

Ion Andrei Puican, fiul lui Dan Puican, cunoscutul regizor de radio, e un talent într-ale desenului şi posesor al unei imaginaţii de nestăvilit, fiind în acelaşi timp regizor de televiziune. Născut la 13 iulie 1979, la Bucureşti, Ion Puican a absolvit Liceul de Arte „Nicolae Tonitza” şi UNATC, mai precis Regie de film, clasa profesor Laurenţiu Damian.

„La o ceaşcă de cafea se întâmplă lucruri minunate şi surprinzătoare”
Ion Andrei Puican dezvăluie, în lucrările sale, lumi a căror existenţă unii nici măcar nu o bănuiesc, populate cu siluete delicate. Are la activ deja câteva expoziţii de grafică atât în România, cât şi în străinătate. Ca regizor, a realizat mai multe filme de scurt metraj şi emisiuni tv, unele dintre ele concurând în festivaluri internaţionale. Activează în Televiziunea Română, şi proiectele artistice realizate în ultimii ani i-au adus la lumină versatilitatea atât prin tehnicile de lucru utilizate, cât şi prin sensibilitatea pe care o captează în lucrările sale, ce redau momente de viaţă în care fiecare dintre noi ne putem regăsi. Inedită însă a fost cu adevărat expoziţia Coffeentasy, o îmbinare dintre întâmplător şi imaginar, căci artistul s-a folosit de petele de cafea drept pretext pentru tablourile pe care le-a semnat. „Pata de cafea - un accident cotidian banal. La o ceaşcă de cafea se întâmplă lucruri minunate şi surprinzătoare, se nasc iubiri şi relaţii, se construiesc punţi de legătură între oameni şi chiar lumi întregi. Undeva, în pata de cafea, aleatoriu împrăştiată pe hârtie, toate aceste faţete se întrezăresc, se regăsesc şi ajung până la noi”. În cadrul expoziţiei, Ion Puican a dăruit celor dornici de frumos 50 de lucrări în... cafea.

„Sunt regizor de film şi tv, dar sunt şi artist plastic, şi mai şi scriu uneori”
Recunoaşte că nu are amintiri foarte vii din copilărie, nici nu ar putea explica exact de ce. „Cred că am fost un copil destul de introvertit până prin adolescenţă, şi atunci amintirile se leagă foarte mult de senzaţii sau emoţii interne. Nu pot să vă povestesc o acţiune sau fapte, dar printre cele mai frumoase momente din copilărie erau excursiile foarte scurte ale «băieţilor» - adică ale tatălui meu cu mine, vara la început de sezon la mare şi toamna târzie la Braşov. Mă tot gândesc la ceea ce fac, dar nu pot să numesc asta meserie. Sunt regizor de film şi tv, am terminat UNATC, dar sunt şi artist plastic, făcând Liceul de Arte Plastice «Nicolae Tonitza» şi mai şi scriu uneori, fără vreo şcoală anume, poate doar cu bucuria cuvântului şi a poveştilor, a imaginaţiei rămase din adolescenţă, pe care sper încă să le păstrez la fel de proaspete. Aşadar, ceea ce fac reprezintă o alegere şi un joc zilnic între mai multe meserii”, spune Ion Puican.

„Talentul ţine de spirit, de curiozitatea fiecăruia, de nevoia de a face mai mult”
Greu de răspuns ce înseamnă talentul, afirmă regizorul. „Atunci când ai o meserie atât de subiectivă sau lucruri pe care le faci ce se supun subiectivităţii publicului şi criticii, cred că problematica talentului apare şi te duelezi cu ea zilnic. Cred că este un dat, de dincolo de noi, talentul, care ţine de spirit, de curiozitatea fiecăruia, de nevoia de a face mai mult, de a face ceva să rămână după tine, ceva pentru ceilalţi. Şi cred că orice artist simte o luptă zilnică, deopotrivă pozitivă şi negativă, a propriei fiinţe cu talentul său, cu chemarea sa. Părinţii mei nu au fost de acord de la început cu ceea ce fac. Dar totul se întâmplă cu un motiv, totul are o istorie. Când m-am hotărât să dau la Facultatea de Regie de film, bineînţeles că au apărut discuţii şi puncte contrare de vedere. Veneam după opt ani de grafică şi aproape doi ani de pregătire pentru Arhitectură pe care-i abandonam în ultima clipă pentru o pasiune, pentru ceva instinctiv - pentru film. Acum, când eu sunt nu numai un regizor, dar desenul şi grafica fac parte şi ele din viaţa mea, cred că undeva există şi un fel de conciliere între mine şi părinţii mei, cred că într-un fel au ajuns să accepte după atât timp că artiştii sunt aşa cum sunt, cu doza lor de imprevizibil”, continuă Ion Puican.

„Merită să-ţi doreşti cu adevărat să realizezi ceva”
Ca orice artist care se respectă, Ion Puican are o personalitate aparte, un fel de a fi special. Nu ştie exact ce sfaturi a urmat de-a lungul timpului. „Ştiu, în schimb, ca orice tânăr, mai ales artist, că am avut o perioadă de refuzare şi respingere a oricărui sfat sau tradiţie, de reinventare şi rebeliune. Nu ştiu cât a rămas din toate acelea, sper că numai reminiscenţe pozitive şi constructive. Dar nici acum nu ştiu să absorb şi să mă ghidez prea bine după sfaturi - tot timpul au primat instinctul, emoţia şi mai ales intuiţia. Cred că merită să încerci, să-ţi doreşti cu adevărat să realizezi ceva şi să dai totul pentru asta. Dar, iar, depinde ce-ţi doreşti, poate uneori e mai bine să laşi anumite lucruri la nivel de visuri. Doar visurile ne fac să mergem mai departe, nu? Mi-am dorit dintotdeauna să realizez un film de lung metraj. Mai devreme sau puţin mai târziu îl voi face”, afirmă Ion Andrei Puican.

„Uneori aş schimba totul la viaţa mea, alteori nimic“

Se bucură, nu ştie dacă se şi felicită, pentru felul în care încă reuşeşte să privească oamenii şi lumea, cu un fel de naivitate, uneori. „Disput necontenit, zilnic, după cum v-am mai spus, nu doar aşa cauţi în interior? Cea mai mare satisfacţie? Încă n-am avut-o, dar sper să existe într-o zi şi apoi tot să fie detronată de o alta şi o alta şi aşa mai departe. Uneori aş schimba totul la viaţa mea, alteori nimic. Viaţa, omul. Deopotrivă zâmbesc şi mă înfurie. Aşa cum suntem, de ce putem fi capabili, cum comunicăm, cum trăim, cât de frumoşi putem fi sau cât de mici şi speriaţi. Iar viaţa e un joc, nu? O scenă de teatru, zicea un domn care cred că zâmbea destul de des şi se înfuria pe măsură. Mă inspiră viaţa. Subiectele le aleg din viaţă, din tot ce trăiesc, din ce mă face să râd sau să plâng, din ce mă emoţionează sau la ceea ce visez, din tot. Cred că subiectele şi ceea ce încercăm fac parte din propria căutare şi definire. Povestea contează cel mai mult. În tot, într-un film, într-un tablou, într-o fotografie. Fără o poveste, fără o idee pe care vrei să o dai mai departe ar fi inutil ceea ce ai face. Pentru un regizor, neprevăzutul înseamnă o bucurie, o provocare, una dintre frumuseţile de a fi pe platou. Nu ştiu câtă încredere, câtă speranţă sau câtă dorinţă se ascund în dragostea faţă de oameni, dar aceasta este, dincolo de toate controversele şi căutările, continuă, şi din ce în ce mai mare. Sau aşa vreau să cred despre mine. Şi nu poţi iubi fără încredere. În acest moment al vieţii mele, cred că o propoziţie, pe care o repet uneori şi care cred că mă va caracteriza toată viaţa, poate defini starea mea de spirit: «Pentru că e atâta frumuseţe în lume, vreau să fac parte din ea…»”, a încheiat regizorul Ion Puican.

• „Când ai o meserie atât de subiectivă sau lucruri pe care le faci ce se supun subiectivităţii publicului şi criticii, cred că problematica talentului apare şi te duelezi cu ea zilnic“