de Gabriela Niculescu

- Fiul lui Valentin Uritescu iubeşte actoria şi cascadoria în egală măsură

Bogdan Uritescu este fiul unuia dintre cei mai iubiţi actori ai României, Valentin Uritescu. Este pasionat de arte marţiale din copilărie, motiv pentru care a ajuns unul dintre cei mai apreciaţi cascadori români. A semnat coregrafia scenelor de luptă şi a jucat în piese precum „Făt-Frumos” şi „Călătorie spre soare-apune”. În cinematografie şi-a demonstrat talentul în filme româneşti şi străine ca „Furia”, „Haute tension” („Înaltă tensiune”), „Trăgător de elită”, „Amen” sau „7 Seconds” („7 secunde”) şi i-a avut ca parteneri de platou pe Jean Claude van Damme, Dolph Lundgren, John Rhys Davies şi Wesley Snipes. Bogdan este tatăl unui băiat în vârstă de 13 ani, care îşi doreşte să-i calce pe urme în ceea ce priveşte actoria, dar nu şi artele marţiale.

„Dorinţa pentru a face arte marţiale mi-a venit din timiditate şi slăbiciune”
- Cum şi când ai simţit că actoria este ceea ce vrei să faci?
- Drumul spre casă de la Grădiniţa numărul 10 din Piatra-Neamţ trecea prin Teatrul Tineretului şi, implicit, pe la repetiţiile „copiilor din grupa mare”. Actorii, care împreună cu „educatorii” - regizorii Toca (n.r. - Alexandru Tocilescu), Alexandru Dabija, Cornel Todea - se jucau de minune în decoruri superbe, cu muzică şi cu efecte de lumini. Era o atmosferă de basm, cel puţin pentru mine, care mă gândeam ore întregi la treaba asta cu spectacolul şi aplicam ce vedeam în joaca mea cu prietenii în... cimitir, pe teren, în parcuri, pe blocuri şi pe schele de unde săream inconştient, dar şi pe stâncile „Pietricicăi”, Everestul copilăriei mele.

- Eşti unul dintre cei mai căutaţi şi bine cotaţi cascadori din cinematografia românească. De unde vine pasiunea pentru arte marţiale şi cascadorie?
- Dacă eram în Statele Unite ale Americii, întrebarea asta îşi avea rostul, dar nu suntem. Chestia cu cotatul rămâne acolo într-un sistem, aici „niet” sistem, toţi iau aceiaşi bani, nu mulţi, pentru ce fac. Aveam ochelari de la 5 ani şi voiam să fiu mai puternic, probabil. Din clasa a VII-a, pe la 12 ani, m-am apucat, evident, ilegal, de arte marţiale, tot la Piatra-Neamţ. În Bucureşti am cam fost pe la toate cluburile şi am testat cam tot ce se făcea prin anii ’80, până m-am oprit la Kung Fu. Pofta pentru arte marţiale mi-a venit de la filme, bineînţeles, dorinţa, din timiditate şi slăbiciune, iar hotărârea şi determinarea mi-au construit pasiunea, care a rămas şi acum.

„Important este că înveţi din experienţe”
- Care este cel mai greu lucru în meseria de cascador?
- Să ştii să-ţi manageriezi frica, determinarea, să-ţi cunoşti limitele şi să-l accepţi pe altul mai bun ca tine, să lucrezi pe bani puţini, să n-ai echipament, ehe...

- Care au fost cele mai grave accidentări ale tale în timpul cascadoriilor?
- N-am avut nicio fractură. Entorse, întinderi şi febră musculară am avut berechet, dar de astea aveam parte mai mult când făceam sport de performanţă.

- Ai jucat în multe filme româneşti şi străine. Care dintre ele îţi este cel mai aproape de suflet şi de ce?
- „Straight into Darkness” făcut cu Silver Bullet. Este un film de război, în condiţii grele, filmări de noapte, noroi, praf, viscol... Am fost stunt coordinator (n.r. - coordonator de cascadorii), am murit în explozii de peste 100 de ori şi am format o echipă nemaipomenită alături de alţi trei cascadori excelenţi.

„Copiii noştri ce amintiri vor avea cu noi? Că i-am dus la Mall?”
- Ai semnat coregrafia câtorva scene de luptă din piese de teatru. Care e cea mai mare provocare în lucrul cu actorii pentru scenele de luptă?
- Să inventez mişcări şi să adaptez tehnici pentru felul lor de a se mişca, ţinând cont de fişa personajului interpretat. Apoi, să-i aduc la un nivel de expresie corporală ridicat şi să-i transform din butuci vorbitori în emisii de energie care să impresioneze. Am reuşit asta la Teatrul Ion Creangă în piesa „Harap Alb”, regizată de Cornel Todea. Dar cel mai dificil e să lărgesc viziunea - îngustă, de cele mai multe ori, a regizorului în ceea ce priveşte mişcarea.

- Unde te regăseşti mai mult, în teatru sau în film?
- În ambele. Sunt două magii diferite sau aceeaşi magie, dar cu vrăji diferite.

- Povesteşte-mi una dintre amintirile dragi legate de tatăl tău?
- Am prea multe. Dacă aş spune una, le-aş nedreptăţi pe celelalte. Dar am destule. Sunt curios, copiii noştri ce amintiri vor avea cu noi? Că i-am dus la Mall?

- În piesa „Mincinosul” v-am văzut, dar aţi jucat vreodată împreună în film?
- Da, în primul meu film, prin ’86, apoi într-un film făcut de Televizunea Română cu francezii, prin ’92 şi cam atât.
Sfatul tatălui său: „Tată, beleşte ochii, că dacă nu, o beleşti tu!”

- Care este cel mai preţios sfat pe care ţi l-a dat tatăl tău?
- „Tată, beleşte ochii, că dacă nu, o beleşti tu!”

- Care este cel mai teribilist lucru pe care l-ai făcut până acum?
- În clasa a XII-a voiam să impresionez o colegă dragă mie şi am sărit de pe sala de sport în cap, într-un morman de zăpadă. Aşa s-a văzut de jos, că eu m-am pliat în ultimul moment.

- Care e cea mai mare realizare a ta?
- Din realizările astea mărunte, pe care turnura ilogică a lucrurilor le face şi mai mărunte, mă bucur că m-am putut exprima prin cunoştinţele mele în teatru, în film, în seriale de televiziune, în cooking show-uri (n.r.: - emisiuni culinare), în publicitate, în evenimente, în cursuri de actorie pentru cei mici şi că pun pasiune în tot ce fac.

- Ai vreun regret?
- Că nu am făcut teatru după facultate, că nu am plecat când trebuia din ţară, că m-am încrezut în oameni mici şi meschini... Da, am câteva, vorba cântecului, „am făcut ce am făcut în felul meu”. Poate că aşa trebuia să se întâmple.

- Ce faci în timpul liber?
- Ud grădina şi plantele, tund iarba şi meşteresc pe la casă. Gătesc, pescuiesc, citesc...

„Fiul meu zice că vrea să se facă actor“

- Îţi calcă pe urme Vlăduţ, fiul tău, îl pasionează actoria, cascadoria sau se orientează spre alte domenii?
- El zice că vrea să se facă actor, dacă o să mai fie meseria asta până atunci. De sport, ce să zic? Nimic nu s-a prins de el. Am tras de el cu scufundările, dar... Generaţia asta a lui e una a ignoranţilor. Superficiali, atraşi doar de facil şi ieftin, de jocuri şi de fiţe, de imitaţie şi de lipsă de conţinut... Nu ştiu să se exprime şi sunt lipsiţi de pasiune. Au o inteligenţă abstractă şi seacă, iar imaginaţia se limitează la experienţele vizuale de la computer. Păcat! Uite aşa ne pierdem în noi înşine, încet şi sigur, privind doar la degetul care arată spre stele.