de Loreta Popa
- este fiul Maiei Morgenstern şi al lui Claudiu Istodor
Plictisit de repetiţiile la care părinţii săi îl tot duceau, Tudor Istodor nici nu voia să audă de actorie. În timp ce studia informatica la Colegiul Naţional Tudor Vianu a participat la un concurs de oratorie şi recitări şi, pur şi simplu, s-a îndrăgostit nebuneşte de teatru. Pentru că a vrut să fie cel mai bun, a terminat UNATC şi-şi doreşte să fie mereu atins de emoţii atunci când păşeşte pe scenă, niciodată să nu meargă la teatru ca la serviciu.
„Nu ştiam ce motocicletă, de la cine, dar noi am pornit să o furăm!”
Tudor Aaron Istodor este unul dintre cei mai buni actori ai tinerei generaţii. Citeşte, este pasionat de jocurile pe calculator şi are nenumărate amintiri frumoase din copilărie. „Am o grămadă, mă tot chinuiesc de cinci minute să o găsesc pe «cea mai» frumoasă. O amintire minunată ar fi de Crăciun, eram mic, mic, iar tata s-a deghizat în Moş Crăciun - adică şi-a pus vreo trei smocuri de vată în barbă, cam cât se găsea pe atunci, şi o geacă roşie - şi eu l-am crezut că e Moş Crăciun! Şi mai este cea când am fost la Maderat (satul de unde sunt bunica şi străbunica mea) şi am plecat cu Petrică să furăm motocicleta. Nu ştiam ce motocicletă, de la cine, dar noi am pornit să o furăm! Şi pe drum am trecut pe lângă casa unei vecine, care ne-a întrebat unde mergem - eram mici-mici - şi i-am spus că mergem să furăm motocicleta! Şi ea, calmă, ne-a spus: «A, da? Foarte bine, dar hai mai întâi în casă să vă dau câte o prăjitură». Evident că după ce ne-am îndopat cu prăjituri am plecat acasă, abandonând marele jaf!”, îşi aminteşte Tudor.
„Părinţii mei nu mi-au spus niciodată ce carieră să aleg”
Sfaturile şi sprijinul părinţilor săi sunt nepreţuite. Nu i-a spus nimeni ce să facă, a ales singur calea pe care a urmat-o şi este mândru de asta. Părinţii i-au fost adevărate modele. „N-am ce să fac, îi iubesc şi-i ador, şi îi respect enorm, şi-mi place de ei ca oameni, şi ca artişti, şi ca părinţi. Cu bune, cu rele, că toţi le avem. Eu le iau de modele pe alea bune şi excepţionale! Mama m-a îndemnat în momentele în care mă plângeam că nu-mi iese - compunerea/rolul - că nu trebuie să iasă nimic, că doar «nu iese oul de aur». Trebuie să încerc să spun ceva dacă simt că am ceva de zis pe lumea asta, şi că în momentele în care nu reuşesc şi totul mi se pare în van, atunci e cel mai important să trag de mine. Şi de la tata am învăţat să-mi stabilesc scopuri, ţinte, idealuri. Îl întrebam cum să mă mai bucur de un spectacol după ce l-am jucat de nu ştiu câte ori, şi-mi spunea să-mi stabilesc scopuri noi de fiecare dată, şi spectacolul se întâmplă pentru prima oară. Părinţii mei nu mi-au spus niciodată ce carieră să aleg, m-au încurajat să fac ce simt eu că-mi place. Şi am simţit că, orice profesie aş alege, atât timp cât sunt eu fericit, ei vor fi cei mai fericiţi părinţi din lume. Bine, tata nu s-a putut abţine să-mi spună: «Păi da, te înţeleg, e cea mai frumoasă meserie din lume» atunci când i-am mărturisit în clasa a XI-a că vreau să fac actorie. În carieră am învăţat să mă uit în ochii partenerului şi să am tot timpul un scop, o motivaţie. «Adevărul meu e în celălalt», îmi spunea profesorul meu, domnul Ion Cojar. Şi aşa e. Am mai învăţat să nu-mi întorc partenerul cu spatele la public. La primul meu serial de televiziune eram superpanicat şi l-am întrebat pe Răzvan Vasilescu ce să fac cu mâinile, şi el mi-a răspuns simplu şi perfect: «Încă zece filme». Cât despre viaţă, cele zece porunci sunt de bază!”, spune Tudor Istodor.
„Mă mustru că sunt leneş, că sunt leneş, că sunt leneş”
Nu a uitat clipa în care a dat examen de admitere la Actorie. „Îmi aduc perfect aminte, m-a dominat puternic sentimentul de «mort de emoţii»! Ştiu că la un moment dat, în timpul monologului, am simţit din cauza emoţiilor nenumărate împunsături de ac în mâini... Da, mort de emoţii!”, afirmă Tudor. Talentul, din punctul său de vedere, înseamnă „Văz imens şi simţ monstruos. „Dacă nu-ţi iese rolul de criminal în serie cred că e mai bine să te laşi păgubaş, să eşuezi lamentabil în rol, decât să încerci să omori oameni, că poate doar aşa îţi iese. Mă felicit că «a face bani» nu e raţiunea mea de a trăi, că nu sunt un drogat neînţeles cu teorii despre «cum e de fapt viaţa», că încerc să fac bine în jur, că nu mi-am bătut joc de educaţia pe care am primit-o. Mă mustru că sunt leneş, că sunt leneş, că sunt leneş, că nu trag mai tare de mine să fac mult mai mult decât fac”, afirmă Tudor Istodor.
„Pe mine mă inspiră tot”
Există momente în viaţa noastră când suntem cu adevărat impresionaţi dincolo de aşteptări, atinşi de o aripă de înger. „Am văzut în liceu un spectacol care m-a impresionat extrem de mult. E vorba despre spectacolul lui Dan Puric - «Toujours L’amour». Când am ieşit din sală eram extaziat, întristat, fericit, mă gândeam la mine, la viaţa mea, la o grămadă de lucruri. Spectacolul m-a impresionat foarte mult, mi-a creat multe senzaţii şi m-a pus pe gânduri. Mi-am spus atunci că tot ceea ce am primit eu în seara aceea, asta vreau să dăruiesc şi eu la rândul meu. Pentru un artist contează cu adevărat să ştie că are ceva de spus pe lumea asta, ceva ce el şi numai el poate să exprime, şi nimeni nu o poate face ca el, chiar dacă este ajutat, îndrumat, somat, ameninţat, abandonat, adulat. Pe mine mă inspiră tot. Viaţa din jurul meu. O scenă dintr-un film pe care l-am văzut, un om căruia nu-i porneşte motoreta, un joc pe calculator, oamenii pe care-i iubesc, un concert de jazz live. Am văzut un interviu cu unul dintre pianiştii mei preferaţi, Keith Jarrett, în care era întrebat ce-l inspiră, şi dacă inspiraţia îi vine din muzică. El a răspuns foarte simplu: «Ce mă inspiră? Tot. Ce, bebeluşii vin din bebeluşi?»”, conchide Tudor.
Pentru Tudor Istodor contează bunătatea şi coloana vertebrală. Dacă omul e rău şi lingău, nu prea îl interesează. „Cred că depinde de la om la om ce înseamnă fericirea pentru fiecare. Sunt oameni care nici măcar nu s-au gândit ce e fericirea pentru ei. Pentru unii, fericirea e să facă bani, mulţi, cifre, multe, şi se luptă să ajungă la acea fericire, pentru alţii, fericirea e să cânte jazz într-o speluncă cu trei oameni pe la mese (deşi s-au luptat şi ei cu gamele, sunt sigur). Şi da, cred că de multe ori alegem să vedem partea goală a paharului, şi să nu vedem că fericirea e chiar lângă noi. În ceea ce mă priveşte e simplu, aleg ce-mi place. Nu sunt constrâns de nimic şi pot să aleg ce să fac. Asta în cazul în care eu sunt cel care alege şi majoritatea proiectelor care mi s-au oferit mi-au plăcut foarte mult, deci nu prea am fost nevoit să refuz. Cred că mulţumirea sufletească este totul, dar în efuziunea noastră către infinit nu trebuie să uităm total şi definitiv că, dacă reciţi «Moartea Căprioarei» la Alimentara, nu-ţi dă nimeni pâine! Nu aş schimba nimic la viaţa mea. Sau aproape nimic. Doar m-aş lua puţin de păr (cât mai am) şi m-aş scutura de lene şi de suficienţă!”, spune mai în glumă, mai în serios Tudor Istodor.