de Gabriela Niculescu
Meșteșugurile maramureșene au un farmec aparte, fascinează prin complexitatea realizării, prin răbdarea de care dau dovadă făuritorii de artă tradițională, prin motivele populare respectate cu sfințenie și transmise din generație în generație și prin frumusețea obiectelor ce ies din mâinile dibace. Din nefericire, multe dintre aceste îndeletniciri sunt pe cale de disparție și au mare nevoie de promovare și de transmitere. În acest sens, Simplify Media, Scorilo Turism și Fundația Liviu Marin Pop au lansat campania „Turist în Maramureș”. Astfel, am avut ocazia să-l vizităm acasă, în atelierul de lucru din satul Botiza, pe sculptorul Vasile Trifoi. Un om care și-a împlinit promisiunea făcută lui Dumnezeu atunci când l-a salvat miraculos de la moarte.
„Vreau să-i sculptez pe Decebal și pe Traian”
Maramureșenii sunt cei mai primitori oameni și cei mai bucuroși atunci când au oaspeți. De la ei ar trebui învățată arta de a fi gazdă. Cu zâmbete largi și multă căldură ne-a întâmpinat și familia meșterului popular Vasile Trifoi, pe-nserat, când i-am călcat pragul porții, după ce i-am admirat troița împodobită cu sculpturi, aflată la intrarea în curte. „Am luat o carte de istorie de clasa a IV-a, pentru a-mi face o schiță după care vreau neapărat să-i sculptez pe Decebal și pe Traian într-un tablou mare. Apoi vreau să-l așez sus, pe șopron, să știe și celelalte generații de unde ne tragem, că mulți nu știu. Au venit în vizită la mine niște liceeni de la București, care m-au întrebat cine sunt cei trei din sculptura de lângă troiță. Și le-am spus că sunt Horea, Cloșca și Crișan, dar mi-au zis că n-au auzit de ei. Tocmai de aceea vreau să-mi continui lucrarea, să afle și generațiile ce urmează istoria neamului nostru”, ne-a povestit meșterul când ne-a văzut interesați de schițele desenate în atelierul său.
„Cioplesc piesele într-o oră, dar ansamblatul în sticlă durează mult”
Vasile Trifoi are o colecție minunată de sticle pentru palincă ce conțin sculpturi. Lucrul este migălos și necesită multă răbdare, pe lângă îndemânare. „Sculptez fiecare piesă în parte, apoi le bag în sticlă pe rând, le îndes una în alta cu ajutorul unei sârme și le răsucesc până când se potrivesc și se centrează. Este multă migală. Se folosește numai lemn de paltin, de prun, de cireș și de dud la sculptarea pieselor. Sculele pe care le folosesc sunt două sârme ușor îndoite la capăt, le poate găsi oricine într-un gard de sârmă. Ca să cioplesc piesele dintr-o sticlă durează în jur de o oră, dar ansamblatul în sticlă durează mai mult. Pe unele le nimeresc din prima, iar la altele lucrez mult, poate nu reușesc să termin două sticle într-o zi. Se poate întâmpla să fie aproape gata, și când ai sucit-o să așezi ultima piesă, să-ți sară toate și s-o iei de la capăt. Când sunt terminate, se pune pălincă în sticlă și sculpturile se umflă. Dar mai au și un secret, ele schimbă culoarea țuicii. Dacă folosești lemn de paltin, nu se îngălbenește așa de repede, se schimbă-n timp îndelungat culoarea. Dar dacă folosești lemn de cireș, de dud sau de prun, imediat se îngălbenește. Dudul, de exemplu, dacă pui seara țuica-n sticlă, până dimineața o face galbenă. Nu știu dacă schimbă și gustul palincii, că eu nu beau, dar zic oamenii că-i dă și o aromă bună lemnul acesta”, ne-a explicat sculptorul.
Nepotul Ștefan a preluat meșteșugul de la vârsta de 3 ani
Meșterul popular are și un ajutor de nădejde. Ion Ștefan Trifoi are 9 ani și-l ajută pe bunicul său la sculptură de la vârsta de 3 ani. Sculptează cu o ușurință uimitoare și ansamblează cu multă dexteritate piesele în sticle. O face din pasiune, după ce vine de la școală și-și termină temele, fiind un copil conștiincios și premiant. „De micuț a stat lângă bunicul și i-a plăcut să facă și el ce a văzut. Își tăia câte un deget și venea în casă: «Mamă, leagă-mă repede, că mă duc și fac iar!» E un copil tare bun și tare cuminte, iar bunicului îi pare bine că îi rămâne urmaș”, ne-a spus, mândră, bunica sa, Ioana Trifoi.
„A făcut Dumnezeu minuni cu el şi l-a ridicat când doctorii i-au spus că o să moară“
De la Ioana Trifoi, soția sculptorului, am aflat că Vasile Trifoi nu s-a ocupat de modelarea lemnului de tânăr, ci s-a apucat de acest meșteșug abia la pensie. „Socrul meu a fost veteran de război și a fost bolnav. A stat șapte ani în război, iar soțul meu a tot zis că o să-i ridice o cruce, o troiță mai mare, în cinstea sacrificiului său, dar, lucrând prin sat, n-a putut, iar socrul meu a murit. Și Vasile s-a necăjit, c-a fost beteag, a ajuns în spital și n-a mai putut face troița. Se întreba: «Ce-o zice tata acolo, în Ceruri, că nu i-am făcut troița?» A avut probleme grave la colon, l-am dus la spital la Cluj, apoi la Sighet, și a făcut hemoragie. Mi l-au dat acasă, mi-au zis că nu mai au ce să-i facă și că nu există șanse să trăiască. Un an a avut hemoragie, dar i-a dat Dumnezeu zile. Când am ajuns acasă, am chemat asistenta, care i-a făcut tratament injectabil cu ceva vitamine timp de două luni și jumătate. S-a simțit puțin mai bine, l-am mai purtat noi pe brațe, apoi a înțepenit tot, n-a mai putut mișca nici mâinile, nici picioarele. La Sfântul Ion s-au împlinit nouă ani de când l-am dus la spital, la Cluj. Până și doamna doctor de la noi, din comună, mi-a spus să mă pregătesc că moare. Și atunci, neputincios, a zis: «Doamne, dacă mă ajuți și mă ridici, fac troița pentru tatăl meu!» Apoi a făcut Dumnezeu minuni cu el și l-a ridicat, și imediat s-a apucat de lucrat troița. Până atunci nu mai sculptase niciodată, dar s-a priceput. După ce a terminat-o, a făcut șopronul, și de atunci tot lucrează. A mai făcut o mulțime de alte troițe pe care le-a vândut și lucrează ce-i cer oamenii. De curând a avut de sculptat pentru cineva lupul dacic pe un tablou mare de 1,60 metri pe 2 metri”, ne-a spus soția sculptorului.