de Silviu Ghering
Considerat de mulţi cel mai mare actor al tuturor timpurilor, Marlon Brando Jr s-a născut la 3 aprilie 1924, în localitatea Omaha, un orășel din Nebraska, SUA. Cu un tată violent, producător de pesticide și de îngrășăminte chimice, şi cu o mamă neglijată şi alcoolică, deseori adusă „pe brațe” de soț din barurile din Chicago, Marlon a „jucat” încă de mic, imitând la perfecție... vacile și caii de la ferma de familie, din dorinţa de a-şi înveseli mama şi de a-i atrage atenţia. Copilăria sa nefericită l-a făcut pe Anthony Quinn, colegul său de platou din „Viva Zapata!”, să spună: „Admir talentul lui Marlon, dar nu invidiez suferinţa care l-a creat”.
Mimul exmatriculat
Micul Bud, cum i s-a spus lui Marlon în copilărie, își încânta gașca de prieteni, dar și pe părinții acestora, intrând în „pielea” lor și susținând adevărate recitaluri de... mimică. Incomparabil mai puțin succes a avut Bud la școală, exmatriculat din liceu după ce s-a plimbat pe coridoare cu motocicleta! A fost trimis la Shattuck Military Academy, unde studiase și tatăl său, un internat cu regim militar, binecunoscut pentru programele sale de excelență în hochei, fotbal, patinaj artistic, golf, inginerie și muzică. În ultimul an, era prin 1943, a fost consemnat în camera sa, pentru o insubordonare în timpul unei vizite „înalte”, reușind să se strecoare afară. A fost prins în oraș și iarăşi exmatriculat. A decis să renunțe la liceu. A lucrat o vară pe excavator, la săpat șanțuri. În toamnă a hotărât să intre în armată, dar a fost respins, din cauza unei accidentări la genunchi la un meci de fotbal jucat la Shattuck Military Academy...
„Sunt doar un pui, ce știu eu de bombe?!”
Din greșeală în greșeală spre victoria finală, Marlon pleacă la New York, unde surorile sale Jocelyn și Frances studiau deja actoria. Avea 19 ani și „a imita personaje era singurul lucru care-i plăcea”, după cum spunea Jocelyn. A fost acceptat la școala de actorie „American Theatre Wing Professional School”, unde, pentru prima oară în viața sa, n-a mai fost criticat și a auzit numai laude. Era clar că își găsise calea. Chemarea. Actoria era singurul lucru la care era cu adevărat bun, după ce ratase şcoala, uniforma militară sau o carieră în sport. Remarcabila sa putere de pătrundere era evidentă. Faimoasă actriță a anilor ’30 și o foarte iubită profesoară de actorie, Stella Adler își amintea că la un curs le-a spus studenților să se considere pui de găină asupra cărora este pe cale să cadă o bombă atomică. Toată clasa a cotcodăcit speriată și a luat-o la fugă cu disperare. Nu și Marlon. El a rămas liniștit și, întrebat de profă de ce a răspuns senin: „Sunt doar un pui, ce știu eu de bombe?!”.
„Un tramvai numit dorinţă”, filmul-mit
A debutat pe Broadway în 1944, în drama dulce-amară „Îmi amintesc de mama” („I Remember Mama”). Actorii epatau pe atunci cu un joc foarte teatral, exagerat, extravagant spre fals chiar. Marlon a fost altceva. Liniștit și realist. Nou, total nou. După al doilea rol, veteranul chinuit din „Truckline Café”, criticii l-au votat „Cel mai promițător actor de pe Broadway”. Cucerește definitiv firmamentul în rolul lui Stanley Kowalski din „Un tramvai numit dorință” („A Streetcar Named Desire”), regizat de Elia Kazan. Îngerul său. Regizorul care îl va propulsa spre cinema și spre glorie, propunându-i în 1951 versiunea cinematografică a acestei piese, moment în care ia naștere MITUL BRANDO. Marlon pune în practică tot ce învățase de la Stella Adler: contopirea cu personajul, trăirea cât se poate de autentică a vieții personajului, perfuzia cu realul, renunțarea la teatralitatea grandioasă în favoarea unei abordări psihologice aprofundate. Tânărul imprevizibil și sălbatic, cu privire magnetică și erotism animalic, reinventează arta jocului în America puritană a anilor ’50 și răstoarnă tradițiile printr-un singur rol, devenind stindardul noii tehnici care avea să fie imitată de nenumărați actori. „Un tramvai numit dorință” inițiază și cinematograful tricoului alb, mulat, considerat până atunci lenjerie intimă masculină. Niciodată Hollywoodul nu ajunsese atât de departe în dezvăluirea erotismului masculin. Avea 27 de ani și nu era doar un star, era deja un mit.
A refuzat Oscarul pentru Don Corleone!
Stanley Kowalski a fost primul rol pentru care a urcat pe lista nominalizaților la Oscar. În 1951. Anul următor, o nouă nominalizare. Pentru creația din „Viva Zapata!”. Regia? Evident, Elia Kazan. Au urmat alte patru nominalizări: „Iulius Cezar” (1953), „Sayonara” (1957), „Ultimul tangou la Paris” (1972) și „Un anotimp alb și secetos” (1989). Și două trofee supreme: „Pe chei” (1954) și „Nașul” (1972). „Nașul”... Corolarul. Culmea. Apogeul. În 1972, când toți îl credeau terminat, Francis Ford Coppola îl distribuie în rolul lui Don Corleone. Cu vocea înăbușită - își pune în gură un ghemotoc de bumbac! - realizează unul dintre personajele sale de neuitat. Surpriză (sau nu?): nemulțumirea pentru modalitatea în care Hollywoodul denatura imaginea nativilor americani îl face să refuze al doilea Oscar și să trimită la ceremonia de premiere o indiancă să țină un discurs despre tratamentul discriminatoriu la care sunt supuși conaționalii săi în industria filmului.
3,7 milioane de dolari pentru 3 minute în celebrul „Superman”
În același an, joacă în „Ultimul tangou la Paris” („Ultimo Tango a Parigi”), regia Bernardo Bertolucci. Are 48 de ani și cântărește 114 kg. Cineastul italian surprinde rămășițele puterii erotice a lui Brando și le ridică la rang de artă. Astfel, bucla este închisă: animalitatea sugerată la începutul carierei sale este expusă în plin cadru. Este filmul cel mai „fizic” și cel mai controversat, rămas totuși și azi în galeria celor mai bune filme făcute vreodată.
În 1978, superbărbatul Brando apare doar câteva minute în „Superman” pentru suma modică de... 3,7 milioane de dolari, mai mult decât a luat Christopher Reeve pentru personajul principal!
La turnarea filmului „Apocalipsa acum” („Apocalyps Now”, 1979), în regia lui Francis Ford Coppola, Brando este o umbră, întârzie la filmări, nu-și învață textul... Disperat, Coppola îl obligă să improvizeze. Rezultatul: neuitatul colonel Kurtz, sfâșiat de contradicții, cu craniul ras, plin de sudoare, care repeta obsesiv: „Oroare, oroare”. A plecat să se odihnească în Cer la 1 iulie 2004...
Pasiunea vieţii pentru Irene Papas
Viața privată i-a fost, cum altfel, la fel de tumultuoasă ca toată existența sa. A fost căsătorit de trei ori, toate cele trei neveste erau deja însărcinate când s-au căsătorit cu el! A avut nouă copii (cel puțin!) și l-a adoptat pe al zecelea: Petra, fiica scriitorului James Clavell.
Cea mai cunoscută dintre iubitele sale a fost marea actriță greacă Irene Papas, care a mărturisit după moartea actorului că Marlon a fost marea pasiune a vieții sale, bărbatul pe care l-a iubit cel mai mult. Au ținut relația secretă „pentru că n-am vrut s-o împărțim cu nimeni”. Întâlnirea dintre cei doi monștri sacri a avut loc la Roma, cu 61 de ani în urmă, când Brando avea 30 de ani, iar ea 24...