de Carmen Ciripoiu
I se spune Tata Pesi. Și când zâmbește o face cu... lacrimi în ochi. O combinație de speranță, resemnare și multă durere pe chipul acestui om. O imagine tulburătoare care mă urmărește și acum. Stă zi și noapte în cămăruța sa, tânguindu-se de dureri și, chiar dacă are 81 de ani, așteaptă ca să-i mai ceară ajutorul cineva. Pentru că profesorul Alexandru Pesamosca are încă multe de spus. Numai să fie ascultat...
Mesaje emoţionante: „Acum 27 de ani m-aţi învăţat să trăiesc!”
Un pat, o măsuţă joasă, o bibliotecă uriaşă, plină până la refuz cu cărţi, cu tratate de medicină şi zeci de diplome, alături de un banal televizor. Asta e toată averea marelui profesor-doctor Alexandru Pesamosca dintr-o rezervă mică, precum o chilie, de la etajul 1 al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru copii „Maria Sklodowska Curie” din Bucureşti, fostul Spital „Budimex”, care a devenit, de câţiva ani buni, locuinţa sa. Pereţii camerei plini, de asemenea, cu diplome şi cu fotografii de-ale micuţilor care s-au născut a doua oară datorită lui întregesc decorul. Pe măsuţă stau aşezate, într-o ordine numai de profesorul Pesamosca ştiută, cărţi religioase, pe care le devorează cu mare interes, cutii gemând de medicamente, o felicitare primită din străinătate, la 20 decembrie 2010, şi o cană plină ochi cu linguriţe şi cu furculiţe. Ar suporta gândul de a pierde şi bruma asta de avere pe care o are, dar de-ar fi să-i ia cineva miile de hârtii îngălbenite, scrise cu cea mai mare durere din câte există pe lume de copiii săi, ar fi mult prea mult! „Iată o felicitare pe care am primit-o recent, mi-o întinde cu mâna tremurândă, vezi e acolo şi o fotografie cu cel mic. Uitasem de fosta mea pacientă, şi acum iată ce bucurie mare mi-a făcut”. Deschid plicul şi citesc cu voce emoţionată: „Acum 27 de ani m-aţi învăţat să trăiesc. Iar acum vă trimit o fotografie cu băiatul meu. E aproape imposibil să vă pot mulţumi”. Într-un colţ, puţin stingheră, Icoana Maicii Domnului așteaptă cuminte să discute cu Tata Pesi. E o linişte atât de apăsătoare aici, că pare îngemănată cu veşnicia, unde până şi vorbele sunt îngăduite doar cu binecuvântarea Domnului. Doctorul are ochi blânzi, dar pătrunzători, cu o sclipire dreaptă, dureros de dreaptă, şi o voce caldă. Asemenea micuţilor săi pacienţi care stăteau cuminţi, aşteptând să le vină rândul la viaţă. Chiar dacă, de multe ori, această impresie devine o reală certitudine, geniul chirurgiei pediatrice româneşti nu-şi arată tristeţile. Şi atunci toată încercarea de a-i adresa vreun cuvânt profesorului Pesamosca devine zadarnică.
Destin nedrept: „Doar pe copiii mei n-am putut să-i salvez”
„Meseria asta de doctor e uneori ingrată. E o luptă permanentă între tine, care eşti un amărât de microb şi, prin forţa lucrurilor, dai interviuri. Eu am învăţat un lucru. Şi anume că este dezastruos echilibrul pe care trebuie să-l aibă un doctor vizavi de orice ocazie în care a fost bun, rău, gelos sau supus. M-am agăţat în ultima perioadă de un cuvânt care, dacă stau bine să mă gândesc, m-a urmărit întotdeauna: trufaş. Trufia e una dintre «calităţile» care macină încet, dar sigur, chiar şi pe cei care se nasc cu intenţii bune”. Cu aceste cuvinte adânci m-a întâmpinat profesorul Pesamosca, omul a cărui fericire supremă era să-i vadă pe copii, după operaţie, cum se ridică din pat, îl apucă zdravăn de pantaloni şi-l strigă cu glas încet. „Nu cred că în toată viaţa mea am stat mai mult de o zi acasă şi am dormit mai mult de o oră pe noapte. Spitalul a fost viaţa mea. Am operat nu mai puţin de 50.000 de pacienţi, numai din câte îmi amintesc. Aşa se face că, acum mulţi ani, am decis că nu vreau să mai plec de aici”, mărturiseşte doctorul Pesamosca. Fără să întreb, aflu că cel mai mic pacient al profesorului Pesamosca a avut doar… o zi. „Când îi vezi atât de mici, câteodatănu ştii ce să faci”, continuă profesorul, oftând. „Știi, am avut doi băieţi. Pe unul l-am pierdut în urmă cu un an şi ceva. Era aşa-zisa oaie neagră a familiei. Dar avea nişte calităţi fenomenale, pe care eu, n-am să ştiu niciodată de ce, le-am descoperit abia după ce a murit. Avea 56 de ani. (Oftează din nou...) Celălalt băiat, «care a colindat toată lumea», s-a prăpădit la 39 de ani. A făcut o tumoare la creier, iar eu n-am putut să-l salvez. Ca o ironie, nu?”, afirmă, cu glas încet, doctorul. Ca o batjocură a destinului, mâinile sale n-au putut decât să mângâie trupul fără viaţă al fiului său.
„Îmi iubesc fetele, dar n-am stat niciodată împreună”
Reflexiile trecutului se întrepătrund cu cele ale prezentului. Gânduri, amintiri, regrete… teamă, dorinţă, lacrimi, zâmbete, râs de copil, bucurie… Simte toate acestea şi nu înţelege de ce. Simte că se lasă purtat pe paşii şterşi ai timpului, că se îndepărtează tot mai mult şi în acelaşi timp se apropie. De cine? De ce? „Am şi două fete”, revine brusc profesorul Pesamosca. „Le iubesc extraordinar de tare, deşi n-am stat niciodată împreună. Şi am şi nepoţi, iar doi dintre ei seamănă foarte bine cu mine. Nu-i primesc însă în vizită decât dacă îmi arată că învaţă. În ziua de astăzi nu se mai învaţă, nu se mai citeşte, parcă nu se mai face nimic din ce era normal odată. De fapt, eu nu am nevoie de nimic. Mă descurc. Uite, în fiecare duminică, de exemplu, îmi aduc mâncare nişte prieteni de-ai mei. Poate dacă mai stai ceva pe la mine, ai să-i vezi”. Și i-am văzut. Peste doar o jumătate de oră, aceștia au apărut în ușă cu mâncarea aburindă, spre deliciul profesorului Pesamosca.
Primul cadou primit: un cocoș alb
În copilărie a visat să ajungă ofiţer de marină. „Ca tata”, deapănă profesorul. „Adoram uniforma sa. N-a fost să fie. Nici credincios ca mama n-am putut să fiu, deşi încercam din răsputeri să mă ţin după ea. Mama era o ortodoxă convinsă, care mergea pe principiul «crede şi nu cerceta». Ea nu judeca însă calitativ sau cantitativ dacă ceva era adevărat sau nu”. Dar în 1948, când cei din Marina Regală au fost efectiv aruncaţi în stradă, totul s-a năruit. Aşa că s-a hotărât să-şi încerce norocul la Medicină. A învăţat enorm, fără odihnă, „pentru că în vremurile acelea era concurenţă, nu glumă. Intra doar cine era pregătit aşa cum trebuie”. A intrat printre primii pe listă, a terminat facultatea, apoi a fost repartizat într-un sat uitat de lume, la Niculeşti-Jianu, lângă Feteşti. A ajuns la acel spital cu o bocceluţă în care avea doar un pulover şi o şubă groasă, iar el era îmbrăcat într-un costum vechi precum istoria. Asta era toată garderoba celui ce avea să devină marele Pesamosca. A stat acolo trei ani, perioadă în care nu-şi aminteşte să fi ieşit vreodată din acel spital.
„M-au trădat toţi cei care credeam că-mi sunt apropiaţi”
În 1957, când s-a transferat la Bucureşti, la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu”, a plecat din Niculeşti cu sufletul greu. Lăsase acolo o parte dintre copiii săi. La „Grigore Alexandrescu” a stat alţi 27 de ani „fără niciun concediu”, apoi a ajuns la Spitalul „Budimex”, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Maria Sklodowska Curie” de acum. Numele de Pesamosca avea mare greutate atunci în lumea medicală. „Nu am luat niciodată bani de la pacienţi. N-am înţeles niciodată sensul acestui lucru. A cere bani e, după părerea mea, echivalent cu furtul. Doctorii adevăraţi nu caută bogăţie. Iar cei care sunt bogaţi nu sunt doctori. Mi-amintesc însă de primul cadou primit. Un cocoş uriaş alb, de o frumuseţe năucitoare, primit de la doi bătrâni, soţ şi soţie. Femeia trăise 40 de ani cu uterul desprins după ce născuse ultimul copil. Pentru mine, un puştiulică pe vremea aceea, operaţia fusese o premieră. Mi-au dat titluri, diplome, m-au făcut «Doctor Honoris Causa» de nu ştiu câte ori. Dar cel mai important lucru pe lumea asta e să-ţi faci meseria cu credinţă”, se destăinuie doctorul. Faima de care se bucura profesorul Pesamosca făcea ca uşa cabinetului său să fie deschisă zi şi noapte de tot felul de oameni, de la profesori universitari, doctori, actori şi cântăreţi până la muncitori, ţărani sau lăutari. „Eu n-am făcut diferenţe. E absurd să faci aşa ceva. Eu i-am operat pe toţi cu aceeaşi dragoste, i-am tratat pe toţi la fel. Doar că, din păcate, m-au trădat toţi cei care credeam că-mi sunt apropiaţi”, rememorează doctorul, apoi o tăcere adâncă se lasă între noi.
„M-am luptat cu acei zeloşi şi am ctitorit biserica din curte”
Preşedinte al Asociaţiei „Aşezământul Social Sfinţii Martiri Brâncoveni”, profesorul Pesamosca s-a zbătut mult pentru înălţarea unei biserici în curtea spitalului. „Clădirea unde e biserica acum o primisem ca pe un cadou. Şi eram pândit de zeloşii care poluau şi poluează şi azi atmosfera. În disputa dintre mine şi ei, a vrut Dumnezeu şi am câştigat eu. Pentru mine, biserica asta e partea cea mai însemnată pe care poate să o realizeze un om într-o viaţă de creştin”, mărturiseşte chirurgul. Astăzi, Biserica „Cuviosul Stelian şi Sfântul Ierarh Nicolae” este locul unde micuţii îşi găsesc alinarea şi speranţa într-o nouă viaţă. Doar profesorul Pesamosca nu mai poate ajunge la Sfânta Liturghie. Îl dor prea tare picioarele şi nu acceptă să fie „târât” până în sfântul lăcaş. „Bătrâneţea e urâtă”, spune oftând profesorul, „pentru că pierzi încet din fiziologia organismului. Şi mie nu-mi place să fiu tributar altora”. E atât de bucuros că i-am călcat pragul, încât și atunci când dau să plec, pentru că nu vreau să i se răcească mâncarea, mă oprește. „Mai stai puțin, că viața-i scurtă. E ca o «carte bună», căreia îi citești toate filele, dar ajungi la un moment dat și la final”. Îl aud cum se tânguie de durerile care nu-i dau pace, vreau să-l ajut, dar e prea mândru să accepte. Îndrăznesc să-l întreb dacă-și mai dorește ceva. Și răspunsul vine brusc: „Doar sănătate, cât o considera Dumnezeu că merit. Doar El ştie ce are de făcut cu fiecare dintre noi. Eu nu sunt o personalitate, aşa cum spune lumea. Sunt doar un om”. La plecare, își calcă totuși pe inimă și mă roagă să-l ajut să se ridice din patul plin de perne colorate. Nu voi putea descrie în cuvinte ce am simțit când am făcut acest gest, incredibil de mic pentru un om atât de mare. Spre marea mea surprindere, când vreau să închid ușa, mă întoarce din drum: „Hai să te pup, că probabil te-am obosit destul. Și-apoi, dacă nu ne mai vedem?”. Apoi, zâmbind, îmi mulţumeşte că mi-am amintit de profesorul Pesamosca printr-un simplu, dar sincer: „Sărut mâna!”.
La doar câteva luni, aflu stupefiată că omul care mi-a marcat viața la un moment dat a trecut la dreapta Domnului. Ca un călugăr. Simplu, rugându-se pentru Judecata de Apoi. Nu cred că a existat vreo persoană, indiferent ce funcție ar fi deținut, care să nu fi avut inima sfâșiată când a auzit de moartea profesorului Pesamosca. Mie mi s-a rupt atunci în mii de bucăți. Pentru că cel mai mare geniu al chirurgiei românești și-a deschis inima în fața mea pentru câteva ore. Vă mulțumesc, domnule doctor!
Cazuri imposibile, rezolvate de geniul din România
După ce a operat copii din China, Franţa, Italia, Republica Moldova, Alexandru Pesamosca a fost și autorul unor intervenţii chirurgicale în premieră mondială. Este cazul unei fetițe în vârstă de 9 ani, care s-a născut fără sfinctere la anus şi la uretere. Doctorul a prelevat din pulpa fetiţei mănunchiuri de fibre musculare, pe care le-a înnodat şi le-a prins în dreptul anusului şi în dreptul ureterelor. Un alt caz este al lui Radu, un băiat de 7 ani, care avea esofagul plin de atât de multe formaţiuni tumorale benigne, încât se putea sufoca în orice moment în somn. Deși nu a găsit în nicio carte de specialitate un precedent, doctorul Pesamosca s-a hotărât să-l opereze. Înainte însă s-a rugat profund. Și operația a fost o reușită!
Dr. Honoris Causa, merite recunoscute
Biserica ctitorită de „Tata Pesi” poartă hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei şi cuviosul Stelian Paflagonul