de Dana Purgaru

Muzeul Național al Țăranului Român, situat în Capitală, este unul dintre cel mai diversificate din familia europeană a Muzeelor de Arte și Tradiții Populare. Acesta funcționează într-o clădire declarată monument istoric și conține un veritabil tezaur naţional, ce include obiecte țărănești împărţite în colecţii ce cuprind, printre altele, circa 18.000 de piese de ceramică, aproape 20.000 de piese de costume populare, aproape 10.000 de piese în colecţia de ţesături pentru interior, 130 de piese de tehnică dulgherească şi aproape 4.000 de obiecte religioase. De altfel, muzeografia sa specifică i-a adus în mai 1996 prestigiosul Premiu de Muzeu European al Anului, acordat de Forumul Muzeului European. Mai multe despre istoria muzeului, despre ce se află dincolo de zidurile sale cu parfum străvechi, despre rețeta „lipiciului” pe care îl are azi la public, dar și despre viitorul său apropiat am aflat de la directorul general al instituției, dr. Virgil Ștefan Nițulescu (medalion).

„Colecția cuprinde circa 90.000 de obiecte”

- Muzeul Țăranului este unul dintre cele mai renumite din București și printre cele mai vizitate. Ce ne puteți spune despre istoria sa?

- Muzeul își are rădăcinile în primul muzeu creat în Țara Românească, înființat la 3 noiembrie 1834, și i s-a spus Muzeul Național. Era, de fapt, o colecție a lui Mihalache Ghica, un ban care colecţiona obiecte din toată țara, pe care el a donat-o țării. În 1864 a fost reorganizat în Muzeul Național de Antichități, cu sediul în Casa Macca, și Muzeul de Zoologie, precursorul Muzeului Antipa. În 1875, în Muzeul de Antichități s-a făcut o secție de etnografie, iar în 1906, la cererea lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, se înființează acest muzeu de Artă Națională, sub denumirea lungă și inutilă de Muzeul de Etnografie, Artă Națională, Artă Decorativă și Industrială, cazat într-o clădire care se afla chiar în fața actualului muzeu, la șosea. În 1912 a început construcția noii clădiri. După război, muzeul s-a mutat în noua clădire. El a fost deschis sală cu sală, iar clădirea a fost inaugurată de două ori, o dată în 1939, de Regele Carol, și a doua oară în 1941, sub conducerea mareșalului Antonescu.

- Câte obiecte cuprinde colecția impresionantă a MNTR?

- Colecția cuprinde aproape 90.000 de obiecte, cele mai multe achiziționate după Al Doilea Război Mondial, și au fost selectate respectând criteriul de a fi atât reprezentative, cât și frumoase.

- Care este piesa de rezistenţă a MNTR?

- E dificil de spus. Pentru mine, personal, este Casa din Ceauru. Din punct de vedere financiar, nu se poate estima valoarea obiectelor, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele sunt unicat.

„Am avut într-o zi patru vernisaje, şi de fiecare dată a venit alt tip de public”

- Impresia generală este că în ultima perioadă MNTR are aripi. Există numeroase evenimente atrăgătoare care plac atât publicului în vârstă, cât şi celui tânăr - o performanţă cu adevărat -, comunicarea evenimentelor către public este bună, imaginea este una de muzeu a cărui inimă bate într-un ritm sănătos, iar prezenţa cinematografului, a cafenelei şi terasei nu face decât să accentueze toate acestea. De altfel, peste 85.000 de vizitatori au trecut pragul muzeului anul trecut. Care e secretul succesului?

- Încercarea mea şi a colegilor mei este aceea de a oferi fiecărui segment de public ceea ce îl interesează. Spre exemplu, am avut într-o zi patru vernisaje şi de fiecare dată a venit alt tip de public. Acesta nu este un simplu muzeu, ci eu îl consider un centru cultural şi trebuie să fie un loc în care oamenii să se simtă bine şi să vină aici de plăcere. În cel mai rău caz, se opresc la muzeu şi beau o bere sau o cafea.

- Cum aţi descrie, pe scurt, acest muzeu din punct de vedere al atractivităţii sale?

- Este un muzeu viu. Oamenii nu sunt atraşi de locuri în care nu se întâmplă nimic.

„La noi, important este omul, care este reflectat prin aceste obiecte”

- La un moment dat, în istoria recentă, s-a vehiculat ideea comasării Muzeului Satului din Bucureşti cu Muzeul Ţăranului. În aparenţă, cele două par asemănătoare. Care este diferenţa dintre ele?

- Muzeul Satului de azi, care nu mai are legătură cu cel gândit de Dimitrie Gusti, ce se asemăna cu aşa-numitele ecomuzee, este pur etnografic. Muzeul nostru l-aş defini ca un muzeu de antropologie culturală, pentru că nu este un muzeu etnografic de tip enciclopedic. Spre exemplu, pentru că el a fost gândit ca un muzeu de artă naţională, aici nu o să găsiţi unelte folosite de ţărani, iar colecţiile acestor două muzee sunt într-un fel debalansate. Un muzeu etnografic obişnuit încearcă să documenteze toate ocupaţiile din mediul rural. La noi nu a existat o asemenea preocupare, de aceea muzeul este diferit. Dacă la Muzeul Satului importante sunt clădirile istorice aduse acolo, la noi important este omul, care este reflectat prin aceste obiecte.

- Deci, practic, vizitatorul este încurajat să le viziteze pe amândouă.

- Evident. Ele sunt complementare. Diferite, dar complementare, pentru a avea o imagine a vieţii ţărăneşti în ansamblu.

- Cum vă explicaţi faptul că la evenimente precum Noaptea Muzeelor sunt cozi enorme la intrare, iar în restul timpului oamenii nu se înghesuie să le viziteze? Să fie faptul că intrarea e atunci gratuită sau că oamenii au nevoie de evenimente deosebite pentru a trece pragul unui muzeu?

- Pentru oamenii săraci contează că intrarea este gratuită. Am colegi care sunt tineri intelectuali, au absolvit un masterat, unii dintre ei au scris o carte și sunt angajați la mine în muzeu, ca muzeograf debutant, cu salariul minim pe economie, pentru că asta e schema de încadrare. Pentru un om care are bani, nu gratuitatea este ceea ce îl determină să vină la muzee, ci faptul că este un eveniment. Pentru tineri e un eveniment „cool”, de socializare.

„Vrem să facem o expoziţie omagială pentru Alexandru Tzigara-Samurcaş”

- Recent aţi primit distincţia „Top choice 2015” pe site-ul asiatic www.lianorg.com. Ce alte astfel de reacţii internaţionale mai puteţi aminti?

- Aş putea aminti şi faptul că este singurul muzeu din România menţionat într-un top al muzeelor europene făcut de „New York Times”, unul dintre cel mai apreciate ziare din lume. În rest, mai avem diverse recunoaşteri gen Trip Adviser, ghidul Michelin care ne-a acordat trei stele - ceea ce înseamnă un lucru ce trebuie neapărat văzut - şi alte recunoaşteri din partea străinilor. Cea mai prestigioasă distincţie este Premiul Muzeul European al Anului, în 1996. La aproape 20 de ani, aceasta a rămas singura distincţie de acest fel a unui muzeu din România.

Expoziţii de patrimoniu

- Sărbătoriţi 25 de ani de la reînfiinţarea muzeului. Ce ambiţii aveţi pentru anul acesta şi, desigur, ce planuri se regăsesc în agenda dumneavoastră pentru viitorul mai îndepărtat?

- Pregătim expoziţii în nota obişnuită, din cauza bugetului limitat, de la portrete de artişti ţărani sau de artişti contemporani până la expoziţii de patrimoniu. Vrem să facem o expoziţie omagială pentru Alexandru Tzigara-Samurcaș, având în vedere că la anul se împlinesc 110 ani de la înfiinţarea muzeului, şi pentru că tot anul acesta s-au împlinit 25 de ani de reînfiinţarea acestuia vrem să aducem un omagiu şi lucrăm la această expoziţie, care va fi spre finalul anului.