de Silviu Ghering
De câte milioane de ori s-a auzit acest anunț pe teritoriul Republicii Populare, și mai apoi Socialiste România? Câte mii de oameni au plătit scump curajul de a asculta acest strigăt al oprimaţilor? Ajuns mottoul speranței românilor că va veni vremea când vor putea asculta fără frică, liniștiți, cu fereastra larg deschisă, nu în pivniță, în plapumă sau în șifonier vocea lumii libere. Pentru că asta a fost RADIO EUROPA LIBERĂ: vocea lumii libere. Într-un moment în care laţul comunist se strângea tot mai tare, românii își găseau un aliat pe unde scurte: Radio Europa Liberă, care a luat fiinţă în anul 1950, ca urmare a deciziei Congresului Statelor Unite ale Americii, devenind astfel principala punte de legătură între locuitorii Europei Centrale şi de Est, prizonieri ai comunismului, şi lumea liberă din Occident.
Începutul: 4 iulie 1950, Cehoslovacia
Comitetul Național pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe) a fost înființat de Guvernul Statelor Unite la 15 martie 1949, la New York. Radio Free Europe / Radio Europa Liberă a fost ramura responsabilă cu radiodifuziunea în numele acestei organizații. Sediul principal a fost stabilit la München. Prima transmisiune pe unde scurte a avut loc la 4 iulie 1950, către Cehoslovacia. Organizația a fost ajutată financiar de Congresul Statelor Unite, iar până în 1972, fondurile pentru finanțarea Radio Europa Liberă, care transmitea zilnic în mai multe ţări comuniste, au fost alocate în cadrul bugetului destinat Agenției Centrale de Informații (CIA) a Statelor Unite.
„Meliţa”, contraofensiva lui Ceaușescu
În urma unor statistici realizate în anii ’70 la Viena, printre turişti, marinarii de pe Dunăre, şoferii de pe TIR-uri, care tranzitau sau vizitau Austria, postul de Radio Europa Liberă era ascultat de 85%-90% din populaţia aflată sub jug. Era o palmă dată „democrației populare”, de fapt „conducerii de partid și de stat, Partidului Comunist în frunte cu secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu”. Care n-a stat cu mâinile în sân şi a declarat război „duşmanilor poporului, a cuceririlor lui revoluționare”. Serviciul de Informaţii Externe şi, mai apoi, Direcţia de Informaţii Interne s-au ocupat de acţiunile de intimidare, prin operaţiunea „Meliţa”. Către sfârşitul anilor ’70, Europa Liberă a devenit o obsesie pentru regimul comunist, iar Nicolae Ceauşescu a trecut la măsuri extreme, de eliminare fizică a celor care aveau un cuvânt de spus împotriva sistemului. Prima pe lista neagră a fost Monica Lovinescu. La 18 noiembrie 1977, ea era bătută bestial de doi palestinieni, care au lăsat-o în comă.
„Să i se închidă gura! S-o facem zob!”
Potrivit declaraţiilor generalului de securitate Ion Mihai Pacepa, fugit în SUA în iulie 1978, Nicolae Ceauşescu ar fi ordonat explicit: „Să i se închidă gura. Nu trebuie ucisă. N-avem nevoie de anchete americane şi franceze ce ne-ar pune în situaţii dificile. S-o facem zob. Să-i spargem dinţii, falca, braţele. Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie. Să devină un exemplu de neuitat pentru ceilalţi. Să fie bătută la ea acasă, pentru ca să înveţe şi ea şi alţii că nu există niciun adăpost sigur pentru calomniatorii dictaturii proletariatului!”. Atenție: „dictaturii proletariatului!”. Fără comentarii. Cazul Monicăi Lovinescu nu a fost unul singular. La 21 februarie 1981, șase persoane erau rănite după ce o bombă exploda la sediul din München al Europei Libere, atentat dus la îndeplinire de temutul terorist Carlos „Șacalul”, la ordinele Bucureștiului.
Trei directori, și toți trei morți la fel...
Documente de arhivă atestă moartea suspectă a trei directori ai postului. Primul s-a dus Noël Bernard. L-a răpus o formă galopantă de cancer în decembrie 1981. Același Ion Mihai Pacepa amintit anterior susține că Ceaușescu a dat ordin încă din 1978 să fie suprimat. S-a spus că ar fi fost iradiat.
L-a urmat Barbu Mihail Cismărescu, cunoscut ascultătorilor ca Radu Gorun, director al Secției române a postului în perioada 1981-1983, a murit subit în februarie 1983. Cancer galopant. O boală la modă printre directorii Secției române de la Europa Liberă.
Al treilea, Vlad Georgescu, a fost, inițial, victima unui atentat pus la cale de doi francezi, care l-au înjunghiat cu mai multe lovituri de cuțit. Georgescu însă a supraviețuit. Ceaușescu a turbat, și Georgescu a murit la scurt timp după aceea, la numai 51 de ani, la 13 noiembrie 1988, în urma, evident, unui cancer pulmonar galopant! În cazul lui există mărturii descoperite de Nestor Rateş, redactor şi mai apoi director al Radioului Europa Liberă, că boala a fost provocată de doi ofițeri de securitate...
Anonimii disperării
În ciuda acestor acțiuni criminale, ascultătorii postului au putut auzi strigătele de libertate ale opozanţilor declaraţi ai unui regim care devenise de nesuportat: Paul Goma, Doina Cornea, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Mircea Dinescu sau Nicu Stăncescu. Prin mijlocirea redactorilor postului: Nicolae Constantin Munteanu, Cornel Chiriac sau Emil Hurezeanu. Tot aici au prins grai iniţiativele Grupului de acţiune Banat sau ale Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Alte scrisori erau semnate: „Un ascultător”, „Un turist”, „Un cetăţean român”, „O voce din popor”, „Un medic”, „Un jucător de bridge”, „O mamă nefericită”, „Un sclav al lui Ceauşescu” ori „Un pensionar disperat”.
Cel care a semnat o scrisoare din iarna anului 1979 simplu „Un român” a explicat de ce a ales să rămână în anonimat: „Îmi pare rău că nu pot semna cu numele meu aceste rânduri, dar familia noastră se compune din peste 20 de membri, care, cum bine ştiţi, ar avea de suferit crunte represalii în cazul în care nu aş păstra anonimatul”.
Numărul de scrisori către Europa Liberă a început să crească pe la mijlocul anilor ’60. Între 1962 şi 1967, la redacţie ar fi ajuns 25.887 de scrisori din Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi România. În România, multe scrisori au încăput pe mâna Securităţii, numărul acestora reducându-se drastic de la 3.483 în 1965 la doar 45 în primele patru luni ale anului 1967. De-a lungul ultimului deceniu comunist, la sediul Europei Libere au ajuns în jur de 500 de scrisori anual.
De ce e furios „tavarîşci“ Putin?
După 1989, Europa Liberă nu a mai activat la nivelul de dinainte. Emisia s-a mutat de la München la Praga (în 1995), bugetul a fost redus de la an la an, numărul de emisiuni în limbile țărilor foste comuniste s-a micșorat.
În România, Europa Liberă și-a închis biroul de la București în 2003, iar la 1 august 2008, în aceeași zi cu serviciul BBC în limba română, Europa Liberă a încetat să mai emită în limba română. Spre deosebire însă de BBC, Europa Liberă a emis în continuare în Republica Moldova, inclusiv în Transnistria. Și în Rusia! Spre furia continuă a lui Vladimir Vladimirovici Putin...