de Silviu Ghering
Câți români nu au auzit de Zambaccian? Dacă nu de Krikor Hagop Zambaccian, atunci de Muzeul Zambaccian. Dacă nu de Muzeul Zambaccian, atunci măcar de Strada Zambaccian. Devenită de notorietate în celebrul - și penibilul! - proces al fostului prim-ministru Adrian Năstase, intentat pentru... termopanele pe care și le-a pus la casa din, evident, Strada Zambaccian. Unde este și Muzeul Zambaccian. Într-un imobil splendid, donat statului român de Krikor Hagop Zambaccian. Și așa s-a închis cercul! Deci, cine a fost, de fapt, Krikor Hagop Zambaccian?
A început cu un Beethoven de 5 lei!
Krikor Hagop Zambaccian a fost, i-o „spune” și numele, un armean. Născut în România, la Constanța, la 6 februarie 1889. Tatăl: Hagop, contabil la o casă de negoț de fire și țesături de import din Occident, originar din Cezareea Capadociei. Mama: Anita, casnică, dintr-o familie fugită pe la începutul secolului al XIX-lea din Van, cel mai mare oraş armenesc din Turcia, aflat într-un colţ îndepărtat al Asiei Mici, învecinat cu Persia la răsărit şi la nord cu Caucazul. Trimis să facă școala la București, Krikor a făcut o pasiune pentru Ateneu, extaziat de Wagner și Beethoven. Prima sa achiziție a fost o cromolitografie numită „Beethoven”, după Balastrieri, pe care a cumpărat-o cu 5 lei și a agățat-o deasupra patului. A doua achiziție a fost un ghips executat de un italian ambulant ce reprezenta masca lui Beethoven și care a costat 2 lei. Cele două piese au reprezentat începutul de colecție a lui Krikor.
Primul Grigorescu l-a luat cu bani împrumutați
Cu ocazia expozițiilor de pictură care se organizau la Constanța a achiziționat o marină de Dimitrie Florian pentru 50 de lei și două acuarele de Gore Mircescu cu 115 lei. Cu ocazia Expoziției Jubiliare din anul 1906, lui Krikor i-a venit ideea de a achiziționa lucrări de Nicolae Grigorescu, Vermont, Verona și Kimon Lughi. I-a arătat tatălui său cronicile criticilor de artă din gazete, i-a cerut 500 de lei și a cumpărat peisajul numit „Seceriș” al lui Grigorescu.
În 1907 se înscrie la Institutul superior de comerț din Anvers și mai apoi la cel de la Paris. Aici ia contact cu arta occidentală, fiind puternic impresionat de Cézanne și curentul impresionist. Cumpără cărți de artă, ia contact cu mediile artistice, vizitează expoziții și muzee, frecventează saloanele literare și cafenelele unde se întâlneau artiștii. Îi cunoaște în această perioadă pe Matisse, Derain, Bonnard și Dufy.
Războiul l-a „aruncat” în anturajul artiștilor
În timpul Primului Război Mondial, Krikor Zambaccian era sublocotenent în armata română, fiind camarad de arme cu sculptorul Ion Jalea. Povestea acum vreo cinci ani ultimul Zambaccian în viață, Marcel, 85 de ani, nepotul lui Krikor, fiul fratelui Onik: „Unchiul meu a luat contactul cu artiştii pe frontul din Moldova, în 1917, şi a intrat în anturajul grupului de pictori şi de sculptori de la Iaşi, Corneliu Medrea, Iosif Iser, Ştefan Dumitrescu, Camil Ressu, Theodorescu Sion, și ei înrolaţi ca şi el. După război, grupul s-a mutat la Bucureşti, iar unchiul meu l-a cooptat şi pe tata în comerţul cu tablouri. Diferenţa dintre ei era că tata a fost mai ponderat şi mai responsabil, ocupându-se în primul rând de afacerile familiei, pe când Krikor era aproape obsedat de colecţie. De aceea, probabil, nici nu a avut copii, deşi era însurat, pentru că nu era în stare să iubească altceva sau pe altcineva mai mult decât tablourile sau sculpturile achiziţionate”.
Mulţi îl credeau... nebun
După război, în 1920, familia Zambaccian s-a mutat la Bucureşti, pe Strada Regală (azi, Câmpineanu), la numărul 9. „La parter stăteau bunicii, la etajul unu, Krikor cu nevastă-sa, Alşaluis, la etajul doi, părinţii mei cu cei doi copii, eu şi fratele meu, Jacques. După doi ani, noi ne-am mutat pe Strada Sofia, iar Krikor, pe Vasile Lascăr. După alţi patru ani, Krikor a vândut acolo şi s-a mutat în Matei Millo, iar în decembrie 1943, pe Strada Căpitan Demetrescu. Toţi prietenii, toată protipendada l-au considerat pe Krikor nebun, căci momentul era cât se poate de nepotrivit pentru o asemenea investiţie: nemţii pierdeau teren pe toate liniile, iar Uniunea Sovietică se pregătea să atace România”, își amintește Marcel Zambaccian.
Colecție-istorie a picturii românești
În toată această perioadă, colecționează lucrări de artă contemporană ale pictorilor deja consacrați, dar și ale unor tineri pe care chiar îi susține cu bani în afara celor dați pe lucrările lor. Colecția sa cuprinde obiecte de artă românească de o calitate excepțională și se erijează, practic, într-o importantă și valoroasă istorie a picturii românești. Adună cu migală și cu obstinație capodopere de netăgăduit ale maeștrilor din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cum au fost Ștefan Luchian, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu. Perioada interbelică este reprezentată în colecție prin tablouri de mare valoare semnate de Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Camil Ressu, Iosif Iser, Nicolae Dărăscu.
Ca un adevărat Mecena al epocii sale, Krikor Zambaccian descoperea și lansa pictori și sculptori, dădea comenzi speciale artiștilor aflați la începutul carierei și achiziționa cele mai valoroase opere create de aceștia, cum ar fi Alexandru Padina, Ion Țuculescu, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Horia Damian. Sculpturile existente ca exponate în colecția sa erau create de Constantin Brâncuși („Cap de copil”), Milița Petrașcu, Dimitrie Paciurea („Bust de femeie”), Cornel Medrea și Oscar Han („Arcașul”). Toată colecţia personală ajunsese de o valoare inestimabilă, care nu a putut fi cuantificată nici până în ziua de azi.
A dăruit totul românilor!
Muzeul Zambaccian a fost inaugurat în 1947 și Krikor a fost decorat de Regele Mihai cu Medalia Meritul Cultural în grad de Ofiţer. În același an, 1947, prevenit de Mihail Sadoveanu despre ce-l aşteaptă dacă nu va ceda colecția puterii populare a proletariatului, Krikor a făcut prima tranşă a donaţiei (205 picturi, 38 de sculpturi, 8 piese de mobilier și casa sa din Strada Ing. Al. Davidescu nr. 21 Bis, din București), iar primarul de atunci al Bucureștiului, generalul Victor Dombrovski, a schimbat numele străzii în Muzeul Zambaccian, nume pe care-l are şi astăzi. A doua donație a făcut-o în 1957, iar ultimele exponate le-a dăruit în 1962. Pe lângă toate lucrările și obiectele pe care le-a donat, a cedat statului și drepturile sale de proprietate asupra casei în care a locuit, folosită și ca spațiu de expunere a colecțiilor sale, deschisă amatorilor de artă câte o zi pe săptămână, începând din 1942. Krikor Hagop Zambaccian a plecat să-și caute prietenii artiști în cer la 18 septembrie 1962, o zi de marți cu nori și ploaie...
George Călinescu l-a transformat în personaj de roman!
În „Bietul Ioanide” şi „Scrinul Negru”, marele om de litere George Călinescu vorbeşte de un colecţionar de artă pe nume Maningomian, un fel de consilier al protipendadei bucureştene care cumpăra obiecte de artă. Ei bine, prototipul acelui personaj, cu numele şi cu datele foarte puţin schimbate, era Krikor Zambaccian. Care era bun prieten cu George Călinescu, iar scriitorul a simţit nevoia să-l evoce, transformându-l în personaj de roman.