de Silviu Ghering
Nu trebuie să fiți pasionați de istorie ca să vă placă să faceți un exercițiu de imaginație. Cum ar fi fost, de exemplu, lumea secolului al XV-lea fără Mahomed Cuceritorul? Mai precis, cum ar fi fost Europa, și, chiar mai punctual, cum ar fi fost Țara Românească dacă Vlad Țepeș ar fi reușit să-l ucidă pe vestitul sultan otoman în la fel de vestitul atac de noapte de lângă Târgoviște în vara anului 1462? Sau cum ar fi arătat lumea azi dacă Lenin, Hitler, Mussolini sau împăratul japonez Hirohito ar fi fost uciși în atentatele care le-au pus viețile în pericol fără să reușească însă? Este un exerciţiu deosebit de interesant, complex, departe de simple estimări ale impactului nebănuit al unor asemenea fapte. Au existat în istorie numeroase tentative de asasinat care, dacă ar fi reuşit, ar fi schimbat cu siguranţă nu doar lumea în care trăim, dar ne-ar fi influenţat tuturor vieţile...
VLADIMIR ILICI LENIN
Unde era România acum fără „experimentul” istoric de 45 de ani numit socialism? Pentru că este impropriu să-l numim comunism, nu s-a apropiat niciodată realitatea din țara noastră de ceea ce înseamnă cu adevărat comunismul... Atenție deci: unde eram fără „puterea popu- lară, puterea clasei muncitoare”? Ne-au despărțit de asta trei gloanțe. Trase prost. Dacă Fanny Kaplan, pe numele său complet Feiga Khaimovna Roytblat-Kaplan, ar fi știut să tragă mai bine cu pistolul, alta ne era soarta. Era o zi caniculară de 30 august 1918 când tânăra de 28 de ani trăgea de trei ori asupra liderului revoluției bolșevice, Vladimir Ilici Lenin, când acesta tocmai se urca în mașină după ce ținuse o înflăcărată cuvântare în fața muncitorilor de la Fabrica „Secera şi Ciocanul” din Moscova. Iniţial, o figură politică importantă a revoluţiei bolşevice, Fanny nu aderase total principiilor noii orânduiri, ci rămăsese o revoluţionară socialistă evreică, iar mişcarea din care făcea parte fusese interzisă de Lenin imediat ce acesta ajunsese la putere. S-a spus că Fanny ar fi fost, de fapt, agent secret al Mişcării Internaţionale Sioniste. Cert este că, plină de avânt revoluţionar, ea a decis că Lenin nu prea mai respecta perceptele comunismului şi trebuia lichidat cu orice preţ. L-a strigat când era gata să se urce în mașină, Vladimir Ilici s-a întors spre ea și a primit trei gloanțe în plin și nu prea: unul i-a trecut prin haină, altul i-a străpuns gâtul şi plămânul stâng, iar al treilea i s-a oprit în humerus. Lenin a surpavieţuit şi chiar s-a folosit de atentat ca să-şi crească popularitatea şi ca să găsească motiv pentru a institui un regim de teroare asupra oponenţilor săi.
După atentat, Fanny a fugit de la locul faptei, dar a fost prinsă în... stația de tramvai, identificată și arestată. Și-a recunoscut fapta, justificând-o ostentativ cu explicaţia că: „Lenin subminează adevărata democrație a muncitorilor”. În ciuda torturilor la care a fost supusă, n-a spus de unde avea arma, cu cine mai era în contact și nici cum ar fi acționat mai departe în cazul în care Lenin ar fi murit. A fost executată la 3 septembrie 1918. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă gloanţele sale erau mai bine ţintite? Ar fi pierdut bolşevicii teren în favoarea menşevicilor sau ar fi fost înfrânţi de Armata Albă, aprigă susţinătoare a familiei ţariste? Dacă Lenin ar fi dispărut brusc atunci, la 30 august 1918, s-ar mai fi ridicat la putere odiosul Iosif Vissarionovici Stalin, care nu era pregătit să acapareze puterea? Ar mai fi avut omenirea parte de acel înfricoșător Gulag care a înghițit vieți cât un război întreg? Și apropo de război, ar fi fost Rusia cucerită uşor de nazişti fără Stalin? Nu vom ști niciodată, dar este sigur că am fost la trei gloanţe distanţă de o lume total diferită de cea în care trăim astăzi...
BENITO MUSSOLINI
Anii 1925-1926 n-au fost deloc liniștiți pentru Benito Mussolini, celebrul dictator al Italiei şi aliatul cel mai preţios al lui Adolf Hitler. Colericul, grandomanul şi ambiţiosul „Il Duce” a scăpat cu greu cu viaţă din cele nu mai puțin de patru tentative de asasinat care au avut loc într-un interval de doar şapte luni. Primul n-a ajuns, de fapt, nici la stadiul de tentativă, fiind descoperit în octombrie 1925, în faza de organizare. Pus la cale de generalul Luigi Capello, trebuia executat la 4 noiembrie de deputatul socialist Tito Zaniboni cu o pușcă austriacă Steyr-Mannlicher M1895 cu lunetă, de la o fereastră a Hotelului „Dragoni”, de unde avea în bătaie balconul frontal al Palatului Chigi din Roma, unde Mussolini urma să țină un discurs la sărbătorirea a şapte ani de la victoria Italiei asupra Austro-Ungariei în Primul Război Mondial (3 noiembrie 1918). Deconspirat chiar de un văr de-al său, Paolo Zaniboni, Tito a fost arestat cu opt zile înainte de comisarul Giuseppe Dosi, coincidență (sau nu...), un văr de-al doilea al „Ducelui”! Care a primit peste 24.000 de telegrame de felicitare și de susținere că a scăpat cu viață!!
Al doilea atentat a fost opera unei bătrâne irlandeze, dezechilibrată mintal se pare, Violet Gibson, care, la 7 aprilie 1926, a tras cu un pistol spre Mussolini când acesta ieșea de pe un stadion după un meci de fotbal al favoritei sale, Bologna. Un salt înapoi brusc l-a salvat de la moarte, lăsându-l doar cu o mică rană la nas. Guvernul britanic, dornic să rămână în relații bune cu Italia, i-a transmis imediat scuze și a solicitat să o preia pe atentatoare, solicitare acceptată, pe care a internat-o într-un spital de boli nervoase, unde a și murit doi ani mai târziu.
La 11 septembrie 1926, anarhistul Gino Lucetti a aruncat un dispozitiv exploziv în mașina „Ducelui”. Bomba a ricoșat din ușa blindată a automobilului și a explodat în drum, rănind opt persoane. Lucetti a fost imediat imobilizat de un trecător, Ettore Perondi, fiind arestat de Poliție. Asupra sa a fost găsit, de asemenea, un pistol încărcat cu gloanțe dum-dum. A fost condamnat la 30 de ani de închisoare.
Al patrulea atentat, la Bologna, a fost încercarea sinucigașă a unui adolescent de 15 ani, Anteo Zamboni. La 31 octombrie 1926, la parada de celebrare a „Marșului asupra Romei” prin care ajunsese Mussolini prim-ministru în 1922, Zamboni a tras, a ratat ținta și a fost imediat linșat de „squadrişti” fideli „Conducătorului”, membri ai „squadrelor” (echipelor) fasciste prezente la paradă.
ADOLF HITLER
De la bun început trebuie spus că numărul atentatelor împotriva lui Adolf Hitler este atât de „variabil” în documentele istorice, încât este clar că, deocamdată, adevărata sa valoare este necunoscută. Cert este că după ascensiunea sa la putere şi mai ales după declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, în foarte multe cercuri, fie ele din interiorul sau din exteriorul Germaniei naziste, a încolţit gândul lichidării sale cu orice preţ. Grupuri de conspiratori care plănuiau atentate, de fapt adevărate lovituri de stat, existau în Wehrmacht și în Abwehr încă din 1938. Primii lideri complotiști au fost generalul de brigadă Hans Oster, șeful serviciului de informații militare, fostul șef al Marelui Stat Major, generalul Ludwig Beck și feldmareșalul Erwin von Witzleben. În 1938 și 1939 au fost concepute planuri pentru răsturnarea de la putere a lui Hitler, pentru a-l împiedica să declanșeze un nou război mondial. Au rămas însă la nivel de planuri...
La 8 noiembrie 1939, tâmplarul Georg Elser încearcă să-l ucidă pe Hitler într-una dintre cele mai mari berării din Germania, „Bürgerbräukeller”, din München, unde Führerul urma să țină o cuvântare în amintirea puciului hitlerist din 1923. Hitler ţine discursul aniversar, dar mai scurt decât de obicei, și se grăbeşte să plece spre Berlin. Iese din berărie în jurul orei 21:07. La 21:20, o puternică explozie distruge nu numai pupitrul la care vorbise Fϋhrerul, ci întregul tavan al sălii. Sub dărâmături zac opt morţi şi 60 de răniţi, dar nu și Hitler... Culmea este că la acea oră Elser era reținut, arestat cu câteva ore mai devreme, în Konstanz, la Bodensee, când încerca să fugă în Elveţia! Gestapo-ul îl „săltase” din pricina conţinutului suspect al genţii sale. În câteva zile de audieri dure, marca Gestapo, și-a mărturisit atentatul, motivându-l prin dorința sa disperată de pace în Europa. Întemnițat mai întâi în Sachsenhausen, apoi în Dachau, a fost împuşcat la 9 aprilie 1945, cu numai câteva săptămâni înainte de sfârşitul războiului...
Atentatul care avea să facă însă cea mai mare vâlvă a fost cel din 20 iulie 1944, cunoscut ca „Operațiunea Walkiria”, care a avut loc în faimosul „Bârlog al Lupului”, locul preferat al lui Hitler din apropiere de Rastenburg. Grupul de conspiratori era condus de carismaticul colonel de viță nobilă, deținea titlul de conte, Claus Philip Schenk von Stauffenberg, care a plasat o valiză plină cu explozibil sub biroul din camera unde îşi ţinea Hitler şedinţele. Doar că Hitler a fost prea departe de suflul explozie şi a scăpat cu doar câteva răni superficiale: un timpan perforat de la zgomotul asurzitor al exploziei, câteva arsuri uşoare ale picioarelor şi o rană la mâna dreaptă. Au murit patru persoane, au fost rănite grav alte cinci. A urmat un val uriaș de represiune, peste 5.000 de oameni au fost arestați, din care peste 200 au fost executați imediat, în frunte cu von Stauffenberg. Dacă Hitler ar fi murit, războiul ar fi încetat imediat, cu zece luni mai repede decât a mai durat apoi, și milioane de vieți ar fi fost salvate...
ÎMPĂRATUL HIROHITO
La 10 august 1945, după bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki și după invadarea Manciuriei de Uniunea Sovietică, împăratul Japoniei a decis să accepte în principiu termenii capitulării necondiționate, așa cum fuseseră ei stabiliți de Aliați prin așa-numita „Declarație de la Potsdam”. Au trebuit să mai treacă însă câteva zile de lupte în spatele ușilor închise, inclusiv cu o tentativă de lovitură de stat, cunoscută sub denumirea de „Incidentul Kyujo”, până când împăratul Hirohito s-a adresat națiunii prin intermediul radioului, anunțând la 15 august acceptarea condițiilor impuse de Aliați. În discursul său, împăratul punea accentul pe efectul devastator al bombardamentelor atomice în luarea deciziei sale: „Ființa națiunii este în pericol. Nu putem să ne asumăm așa dezastru”. La 28 august a început ocupația Japoniei. La 2 septembrie, Guvernul japonez a semnat actele capitulării, care au pus în mod oficial capăt celui de-Al Doilea Război Mondial. În ciuda capitulării de la 2 septembrie, au mai existat câteva unități japoneze izolate care au refuzat să se predea, iar anumiţi soldați japonezi rătăciți au continuat lupta și nu s-au predat luni sau chiar ani în şir.
Capitularea nu a fost pe placul multor ofițeri de rang superior din armata niponă, credincioşi fanatici ai principiilor de onoare din Codul Bushido al vechilor samurai, care nu puteau concepe sub nicio formă predarea necondiționată a Japoniei în faţa Aliaţilor. Așa că au plănuit asasinarea împăratului Hirohito şi a altor oficiali niponi de prim rang, fapt care în opinia lor ar fi împiedicat capitularea. Faptele urmau să se petreacă în noaptea de 14 spre 15 august 1945, fiind puse la cale de ofițeri importanţi din cadrul Ministerului de Război al Japoniei, alături de membri marcanți, dar și de simpli soldați din Garda Imperială. Conspiratorii l-au ucis mai întâi pe general-locotenentul Takeshi Mori, comandantul Gărzii Imperiale, pentru a ocupa Palatul Imperial din Tokyo. Cu ajutorul soldaţilor din a doua Brigadă de Infanterie din cadrul Gărzii Imperiale au reuşit să-l pună pe împăratul Hirohito sub arest la domiciliu. Intenţionau iniţial să-l ucidă, pentru ca Japonia să continue lupta până la dispariţia sa de pe hartă, căci de victorie nu mai putea fi vorba. Nu au reuşit însă să-i convingă pe comandanţii Armatei Districtului de Est şi pe cei ai Armatei Imperiale Japoneze să le susţină visul nebunesc și nu au avut curajul să-l ucidă pe împărat. Copleșiți numeric de forțele loiale împăratului, s-au văzut nevoiţi să se sinucidă prin seppuku.
Dacă l-ar fi ucis pe Hirohito şi Japonia continua lupta, Aliaţii ar fi declanşat Operaţiunea Downfall, un plan apocaliptic care ar fi dus la zeci de milioane de morţi în rândul populaţiei civile nipone. Un înalt oficial american din acele timpuri a declarat că, dacă Japonia nu s-ar fi predat, alte şapte bombe atomice urmau să fie aruncate asupra arhipelagului nipon, în aşa-numita „Zi X” („X-Day”), care fusese deja hotărâtă pentru data de 1 noiembrie 1945...
FRANKLIN ROOSEVELT
Cel de-al 32-lea președinte al SUA (1933-1945) a contribuit esențial la depășirea crizei economice mondiale și la înfrângerea Germaniei naziste. Este singurul președinte din istoria SUA instituit în funcție pentru patru mandate consecutive. Este dificil de imaginat cum ar fi arătat astăzi SUA dacă în perioada Marii Crize din anii ’30 şi a celui de-Al Doilea Război Mondial nu ar fi fost conduse de un om de calibrul lui Franklin Delano Roosevelt. Iar acest lucru era cât pe ce să se întâmple. În februarie 1933, America se zbătea încă în ghearele Marii Crize, iar noul preşedinte F.D. Roosevelt se pregătea de prima sa ieşire în public. Evenimentul a avut loc în Miami, Florida, iar cuplul prezidenţial a intrat în oraş într-un automobil decapotabil. Emigrantul italian Giuseppe Zangara a tras cinci focuri de revolver înspre maşina prezidenţială. FDR, cum îi spuneau prietenii președintelui, a scăpat nevătămat, dar primarul din Chicago, Anton Cermak, care era alături în maşină, a fost ucis de gloanțe. Zangara a fost rapid imobilizat de mulţime şi dezarmat. A fost condamnat la 80 de ani de închisoare, dar a murit câteva zile mai târziu, în urma unei peritonite.