de Silviu Ghering
Porneau toate de la Curtea Veche, nucleul Bucureștiului în secole de mult apuse, și se continuau cu importante căi de comunicație ce legau Capitala de alte orașe. Se numeau „poduri” deoarece erau „podite” cu trunchiuri de arbori. Adică pavate cu trunchiuri de arbori. Prin poduri se înțelegea altădată atât trecerea peste o apă, cât și drumurile principale cu pavaj din lemn. Drumurile mari, domnești, aveau lățimea obligatorie de patru stânjeni, adică aproximativ opt metri. Bârnele groase de stejar cu care erau podite erau lungi cât lățimea drumului. Istoria le-a schimbat numele, dar nu le-a modificat „albia” inițială. Săpată în aceeași istorie de „bucureșteni” în primul rând după nevoia de negoț, de aprovizionare, de relaționare până la urmă. Războiul de Independență din 1877 le-a „eliberat” pe multe de numele din trecut și noile denumiri primite la 29 august 1878 au rezistat până în zilele noastre.
Calea Victoriei
„Cu capul înspre Carpaţi şi coada înspre Giurgiu, uneşte Parisul cu Ţarigrad”, aşa cum o desena pe o hartă imaginară Gheorghe Crutzescu în cea mai frumosă monografie care s-a scris despre ea, artera din inima - și sufletul! - Bucureștiului, de fapt mai mult decât o arteră, chiar aorta „Micului Paris”, se sufocă astăzi de anii care o apasă, din 1692, când Constantin Brâncoveanu construia un drum care să-i lege moşia de pe malul Dâmboviţei cu cea de la Mogoşoaia. Tot atunci hotăra şi să fie podită cu bârne de lemn de stejar, de unde i-a şi rămas numele de Podul Mogoşoaiei. Până în 1878, când a fost rebotezată Calea Victoriei, după ce a primit pe ea, la 8 octombrie, intrarea triumfătoare a trupelor române în Bucureşti după Războiul de Independenţă.
Plămădită cu sufletul nostru
„E bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut. (...) De-a lungul ei, fără orânduială, aproape fără rost, se înşiră palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori, curţi şi grădini, morminte şi biserici. Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru”, scrie același Gheorghe Crutzescu. Și poate nu-i descriere care să închege în atare măsură portretul nefardat al vechiului Pod în actuala Cale.
Calea Dorobanți
Calea Dorobanţi este una dintre cele mai vechi artere de circulaţie din Bucureşti. Încă de la început, zona a fost constituită ca una exclusivistă. Denumirea actuală a străzii a fost atribuită în anul 1878, după Războiul de Independenţă, ca omagiu adus trupelor de dorobanţi care au luptat la Plevna, Vidin şi Griviţa. Calea Dorobanţi începea din Calea Victoriei, se intersecta cu Strada Pitar Moş în zona Pieţei Lahovari, de unde îşi continua traseul, intersectându-se cu Şoseaua Ştefan cel Mare, spre Râul Colentina, incluzând şi fostul drum Herăstrău. În anul 1899, porţiunea cuprinsă între Calea Victoriei şi Piaţa Lahovari primeşte numele de Strada Lahovari, astăzi Strada George Enescu. De atunci şi până acum, Calea Dorobanţi nu a mai suferit nicio modificare. În prezent, ea însumează 2.465 m, având punctul de plecare în Piaţa Lahovari, iar pe cel de sosire - în Piaţa Charles de Gaulle.
Calea Plevnei
Ulița numită în trecut Podul de Pământ n-a cunoscut nici alaiurile domnești ca Podul lui Șerban Vodă, nici strălucirea vitrinelor franțuzești ca Podul Mogoșoaiei. Dâmbovița bătea în coasta uliței care nu ducea nicăieri... Nicăieri, fiindcă, ieșind afară din oraș, te înfundai într-o strânsură de bordeie și sfârșeai în codrul care dădea ocol Bucureștiului. Cândva doar un drum lung și nesigur, croit de carele de lemne ce aprovizionau târgul. Legându-și soarta de cea a Dâmboviței, drumul șerpuia, ținându-se strâns de vadul ei, în umba luncii, printre viroage și gropi. Înecat și gâtuit de noroaiele râului, drumul își tot muta firul pe unde apuca. Nevoiți să-și croiască poteci pe de laturi, oamenii au transformat oropsita uliță în cea mai largă arteră a vechiului București, menită să intre în istoria orașului ca „ruda săracă” a marilor „Poduri domnești” Mogoșoaia, Șerban Vodă, Caliției. Pentru a opri revărsarea apelor Dâmboviței, la apusul secolului al XVIII–lea, a fost ridicat un dig de pământ. O posibilă explicație a denumirii uliței: Podul de Pământ. După 1830, junii mahalalei din Podul de Pământ erau scutiți de serviciul militar în schimbul întreținerii acestui dig de pământ.
Calea Griviței
Calea Târgoviștei era drumul care lega Bucureștiul de capitalele Țării Românești din alte vremuri: Câmpulung Muscel și Târgoviște. În plus, era și drumul care lăsa în spate agitația centrului, conducând bucureștenii sau călătorii din alte zări spre Gara Târgoviște, devenită în 1888 Gara de Nord. Perioada interbelică a fost „epoca de aur” pentru Calea Griviței: deplină înflorire arhitecturală și viață trepidantă însuflețită de cinematografe, dar și de viața secretă a nopții. Mai ales pe porțiunea de la intersecția cu Bulevardul Dacia și până la Gara de Nord, Calea Griviței devine bulevardul principal al unei zone comparabile cu parizianul Montmartre. Un cartier efervescent și extrem de viu, unde artiștii se amestecau printre negustori și afacerile se tăinuiau prin bordeluri pentru toate gusturile și... buzunarele. Hala Matache era mândră, la intersecția cu Strada Buzești și, începând cu finalul secolului al XIX-lea, s-au ridicat aici bijuterii arhitecturale în stil art-deco franțuzesc, librării, hoteluri sau prăvălii. Acum, toate în paragină și în prag de prăbușire...
Calea Rahovei
A fost una dintre cele cinci mari artere ale orașului medieval. Se continua cu drumul spre Craiova şi mai departe spre Zimnicea și Turnu, la Dunăre. S-a numit Podul Calicilor (căruia turcii îi ziceau Podul Haidâm), deoarece de-a lungul lui își aveau modestele sălașuri săracii orașului. Până în secolul al XVII-lea, pe malul drept al Dâmboviței nu existau decât Mănăstirea Mihai Vodă și bordeiele pe jumătate îngropate în pământ ale calicilor (oameni liberi, tolerați de domnie și de Biserică în schimbul unor servicii). În 1654, domnitorul Constantin Șerban a construit pe o colină de pe malul drept o mănăstire, viitoarea mitropolie, ale cărei proprietăți ajungeau către nord-vest până la Podul Calicilor. După ce Constantin Brâncoveanu a început să dăruiască locuri în mahalaua calicilor și boierii și-au ridicat casele de-a lungul Podului Calicilor, săracii au fost împinși din ce în ce mai spre margine. Denumirea drumului a fost schimbată cu timpul în Podul Caliței după numele unei boieroaice, dar și pentru că era foarte asemănător fonetic cu cel vechi. Caldarâmul de piatră s-a introdus în 1838, dar denumirea de pod s-a păstrat. În 1860 a devenit Calea Craiovei, iar după 1878, Calea Rahovei.
Calea 13 Septembrie
Bulevardul care începe de lângă Palatul Parlamentului (Casa Poporului) și urcă Dealul Spirii spre Hotelul Marriott, pentru a se întinde apoi spre Drumul Sării, unde se termină în Bulevardul Ghencea, are ca nume o dată: 13 septembrie. Ca să-i deslușim semnificația, să ne întoarcem la Palatul Parlamentului... Este locul în care, cu 136 de ani înainte ca Nicolae Ceaușescu să pună piatra de temelie, la 25 iunie 1984, visul său megalomanic, compania de pompieri a lui Pavel Zăgănescu, alături de Regimentul 2 Linie Infanterie condus de Radu Golescu s-au opus armatei otomane trimisă pentru a înăbuși revoluția din Țara Românească. Era 13 septembrie 1848...
Ultima luptă antiotomană pe pământ românesc
În acea zi, trei puternice coloane militare otomane au pătruns în București, rezistența populară, din lipsă de arme și organizare, a fost minimă, și fruntașii revolu- ționari au fost arestați. Locotenența domnească instaurată de trupele intervenționiste a dat ordin de predare a tuturor cazărmilor, inclusiv a celei din Dealul Spirii, numită Alexandria. Numai că ostașii români de acolo, conduși de colonelul Radu Golescu, au refuzat să depună armele și, sprijiniți și de pompierii lui Pavel Zăgănescu, au pornit lupta cu otomanii. Deși inferiori numeric, proporția era cam de 1 la 6, până într-o mie de români împotriva a 6.000 de turci, soldații și pompierii „valahi” au ținut piept aproape trei ore, de la 4 jumătate după-amiază până dincolo de 7 seara, osmanlâilor conduși de Kerim Pașa, provocându-le pierderi de trei ori mai mari - 158 de morți și 416 răniți, decât a fost jertfa mioritică - 48 de morți și 57 de răniți. După o luptă crâncenă, trupele române au fost împrăștiate, turcii au pus stăpânire pe București, iar Revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost înăbușită. A fost ultima luptă împotriva otomanilor pe pământ românesc, următoarele fiind în Bulgaria, la porțile cetăților Plevna, Rahova și Grivița, acolo unde eroii din 1877 au câștigat independența României.
Strada Smârdan
Strada Smârdan din Centrul Vechi al Bucureștiului este o veche uliţă medievală, creată prin secolul al XVII-lea şi cunoscută în 1710 sub numele „Uliţa Târgului din Năuntru”, pentru ca un veac mai târziu să fie botezată sub lunga titulatură de „Podul ce merge de la Curtea Veche spre Hanul Șerban Vodă”. Strada a mai purtat şi denumirea de „Uliţa Nemţească”, apoi „Ulița Germană”. În 1878 a fost redenumită Smârdan, care atunci se prelungea cu Calea Rahovei peste un pod de lângă Palatul de Justiție, cunoscut ca „Podul de Piatră”, iar mai târziu ca „Podul Rahovei”, și care a fost demolat în 1938.
Războiul din 1877 le-a schimbat numele
La 29 august 1878, în cinstea cuceririi independenţei, municipalitatea Bucureştiului a hotărât schimbarea denumirii unor străzi. Astfel, Podul Mogoşoaiei a devenit Calea Victoriei, Calea Craiovei - Calea Rahovei, Calea Târgoviştei - Calea Griviţei, Calea Belvedere (fostul Pod de Pământ) a devenit Calea Plevnei, porţiunea de la Cişmigiu spre Cotroceni - Bulevardul Independenţei, Calea Vergului - Calea Călăraşi și alte străzi au fost denumite Dorobanţi, Smârdan, Valter Mărăcineanu sau Dumitru Lemnea.
10, nu 9 mai, este Ziua Independenţei!
Pe 9 mai 1877, Opoziţia aştepta în Parlament reacţia Guvernului la o interpelare despre pregătirea Armatei, iar în discursul de răspuns, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, a folosit celebra frază: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!”. Parlamentul a votat apoi în unanimitate o rezoluţie prin care a proclamat deplina independenţă a ţării. Dar abia a doua zi, pe 10 Mai 1877, parlamentarii au fost cu toţii la Palatul Regal, iar domnitorul Carol a semnat proclamaţia de independenţă, care a devenit astfel oficială și definitivă.