de Silviu Ghering

Alexandru Vlahuţă a fost unul dintre scriitorii români importanţi, pe nedrept dat uitării. Foarte apreciată în epocă, bucurându-se de un imens prestigiu şi de o audienţă flatantă pentru orice autor, opera sa a fost privită de posteritate cu multă severitate și a intrat de ceva timp într-un con de umbră. Una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale este „România Pitorească”, despre care cunoscutul istoric și critic literar Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de ţară”. Viaţa sa a fost presărată cu multe momente nefericite, în care a fost fie ignorat de forurile literare, fie acuzat de incidente în care nu fusese implicat. S-a născut la 5 septembrie 1858, în localitatea Pleşeşti (județul Vaslui), care astăzi îi poartă numele, al nouălea copil al unui mic proprietar de pământ. A făcut școala primară și liceul la Bârlad (1867-1878), susținând examenul de Bacalaureat la București în 1879. A urmat un an cursurile Facultății de Drept din București, dar a fost nevoit să renunțe din cauza situației materiale precare și s-a mutat la Târgoviște, devenind institutor și apoi profesor de latină şi limba română la Gimnaziul „Văcărescu”. În aprilie 1880 a debutat ca poet în paginile revistei „Convorbiri literare”. Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”). În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău. A editat revistele „Vieața” (1893-1896), apoi „Sămănătorul” (1901), împreună cu George Coșbuc. Din 1901 a funcționat ca „referendar” la Casa Școalelor. A fost căsătorit de trei ori. În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad. A murit în București, la 19 noiembrie 1919, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Casa în care a locuit, pe Strada Visarion, este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.