de Valeria Roman

Actriţă, realizatoare de emisiuni radio, publicist comentator şi, nu în ultimul rând, mamă, „meserie” pentru care are normă întreagă după divorţul de Daniel Iordăchioaie, Nouria Nouri se descrie ca fiind una dintre cele mai loiale persoane. Născută la Ploieşti, la 24 iunie 1975, actriţa are origini afgane, dar nu s-ar mai putea întoarce să trăiască în ţara care astăzi este teatru de operaţiuni militare pentru menţinerea păcii. Absolventă a Liceului Pedagogic şi a Academiei de Teatru şi Film „I.L. Caragiale”, Nouria Nouri trăieşte pentru copii, pe care îi provocă la jocuri interactive în spectacolele sale.

„În Afganistanul zilelor noastre aş putea mai mult să mor decât să trăiesc”

- Cine este Nouria Nouri?

- Un om. Şi încerc din răsputeri să-mi păstrez această calitate în contact cu lumea. Restul reprezintă amănunte.

- Numele tău nu este foarte des întâlnit, fiind mai special. Crezi că ţi se potriveşte?

- Numele meu nu este des întâlnit în această parte a lumii, fiind un nume persan. Nouria s-ar traduce prin „lumină” sau „locul de unde vine lumina”. Recunosc că sunt mândră de el şi cred că mă reprezintă. E muzical şi deosebit şi n-am de gând să mi-l schimb niciodată.

- Cu cine semeni?

- Din punct de vedere fizic, semăn foarte mult cu tatăl meu, dar în profunzimi sunt copia fidelă a bunicii din partea mamei. Sunt o persoană corectă, loială (poate mult prea loială), dar, din cauză că spun de fiecare dată ceea ce gândesc, nu sunt o companie comodă pentru oricine.

- Ai putea să mai trăieşti în Afganistan?

- În Afganistanul zilelor noastre aş putea mai mult să mor decât să trăiesc. Dacă s-ar putea, m-aş întoarce în Afganistanul copilăriei mele, care era extrem de frumos, în care am avut parte de lucruri pe care în România nu le aveam şi de care mi-e dor câteodată, dar acest lucru este imposibil.

„Actorul trebuie să iubească personajul pe care îl joacă, oricât de rău ar fi”

- Eşti o actriţă care s-a pus în slujba copiilor. Cum ţi-a venit ideea să faci spectacole pentru cei mici?

- Eu la bază am meseria de educatoare, fiind absolventă de liceu pedagogic. Lucrul cu copiii nu a fost întâmplător.

Am urmat un stagiu de pregătire cu echipa DisneyLive! Feld Entertainment din America, aceia care au adus spectacolul „Mickey’s Magic Show” în România, pe care l-am şi prezentat. De aici n-a mai fost decât un pas să-mi doresc să fac şi eu aşa ceva, dar nu oricum, pe modelul românesc „lasă că merge şi aşa, bani să iasă”, ci cu atenţie la cele mai mici detalii, începând cu partea artistică, educativă şi terminând cu partea tehnică. Astfel, a apărut prima producţie Nouria Entertainment, intitulată „Vitrega şi Voiosul”, care este un spectacol interactiv adresat copiilor cu vârste între 4 şi 10 ani. Şi da, mama Albei-ca-Zăpada, adică Vitrega, este personajul meu preferat. Ştiu că pare ciudat, dar actorul trebuie să iubească personajul pe care îl joacă, oricât de rău ar fi. Până la urmă, n-ar fi plictisitoare poveştile fără personajele negative care declanşează, practic, acţiunea?

- Care a fost răspunsul copiilor?

- Copiii, în mod paradoxal, se simt atraşi de personajul Vitrega, fiindcă ea este cea care îi provoacă şi le oferă ocazia de a-şi demonstra calităţile intelectuale, dar şi talentul. Datorită isteţimii şi curajului, dar şi ajutaţi de personajul pozitiv, Voiosul, ei o înving pe Vitrega şi rămân cu gustul dulce al victoriei binelui asupra răului.

„Sfârşiturile de săptămână le dedic copiilor mei”

- Cât timp îţi rămâne să petreci cu micuţii tăi?

- Orice s-ar întâmpla, sfârşiturile de săptămână le dedic în exclusivitate copiilor mei. Având vârste diferite (Darius are 16 ani, iar Salma are 6 ani), am grijă de fiecare dată să facem activităţi specifice preocupărilor şi nevoilor fiecăruia dintre ei. Cu Darius merg la piese de teatru, care îl ajută să-şi formeze bagajul cultural de care are nevoie, îl însoţesc la o terasă, unde petrecem timpul discutând ca „între oameni mari”, mergem la piscină în oraş sau în parcurile acvatice din afara Bucureştiului. Pe Salma o implic în activităţi creative, mergem la muzee, la teatru pentru copii, la circ, la film, la Grădina Botanică şi oriunde are ceva de învăţat. Anul acesta, Salmei i-am împlinit visul de a merge la Disneyland.

- Cum te relaxezi? Ce alte pasiuni mai ai?

- Cea mai mare pasiune a mea este să merg la concerte susţinute de artişti mari, adevăraţi. Acum câteva luni, de exemplu, am avut bucuria s-o văd pe Mariah Carey, pe care o iubesc de când eram o copilă şi pe care nici în visurile mele cele mai frumoase nu-mi imaginam s-o pot asculta live. Demult n-am mai simţit o asemenea fericire. Sunt pasionată să fac teatru, dar şi să văd teatru.

„Sunt dispusă să o iau de la capăt şi să lupt”

- Ştiu că până să ajungi să-ţi faci propria afacere ai avut mai multe piedici. De ce nu ai renunţat?

- Cred că tocmai piedicile pe care le-am întâmpinat m-au ambiţionat să încep să lucrez pe cont propriu. Am lucrat pentru alţii, mi-am pus în slujba lor toată priceperea mea, profesionalismul, munca, ba chiar şi sufletul, iar ei au considerat că toate astea li se cuvin şi s-au purtat ca atare. Am fost tentată să spun că mi-am pierdut timpul, dar, de fapt, din toate întâmplările nefericite pe care le-am trăit, mi-am învăţat lecţia, şi în loc să renunţ, mi-am luat avânt şi putere.

- Nici cu teatrul nu ţi-a fost uşor!

- Povestea cu teatrul e lungă şi dureroasă. După ce am absolvit specializarea actorie cu media 10 la UNATC Bucureşti, am crezut că nimeni şi nimic nu îmi va sta în cale şi că îmi voi putea face meseria pentru care m-am pregătit şi pe care o iubesc atât de mult. Realitatea s-a dovedit a fi mai dură. Nu eram pregătită pentru ceea ce urma să se întâmple, pentru ceea ce presupune viaţa de actor, pentru nedreptăţi, umilinţe, compromisuri şi m-am retras multă vreme. Acum însă, în urma maturizării mele forţate după experienţele trăite, sunt dispusă să nu mai las pe nimeni şi nimic să-mi frângă aripile. Oricât de greu ar fi, sunt dispusă să o iau de la capăt şi să lupt. Cu armele lor dacă e nevoie.

„Din toate întâmplările nefericite pe care le-am trăit, mi-am învăţat lecţia, şi în loc să renunţ, mi-am luat avânt şi putere“

„Cred în instituţia familiei atât timp cât nu devine un şir lung de compromisuri“

- Ai avut un mariaj de 14 ani. Mai crezi în instituţia familiei?

- Cred în instituţia familiei atât timp cât nu devine doar un şir lung de compromisuri. Să trăieşti 10, 20, 30 de ani într-o instituţie, fie ea şi a familiei, nu e vreo virtute dacă nu există dragoste, respect, înţelegere, bucurie şi comunicare. La sfârşitul vieţii, pe patul de moarte, când tragi linie şi aduni, cred că e de preferat să spui „am fost fericită” decât „am fost căsătorită”.

- Te mai vezi mamă? Dar mireasă?

- Având în vedere că mi-am dorit să am o fetiţă şi un băiat şi îi am, n-aş putea să mai vreau şi altceva. Iar mireasă mi-ar plăcea să mai fiu doar ca să am şi eu o nuntă aşa cum am visat întotdeauna: eu cu el, pe malul mării, fără invitaţi, fără circ.

- Ce nu poţi ierta într-o relaţie?

- Nu sunt o persoană prea tolerantă, recunosc, dar fac eforturi să devin. Am început să trec peste unele lucruri, să le privesc cu detaşare, dar, oricât m-aş chinui, n-aş ierta niciodată într-o relaţie, de orice fel ar fi ea, trădarea.