de Andrei Dicu
La marginea Platoului Tibetan, rezervaţia naturală Jiuzhaigou protejează 720 km pătraţi din ceea ce Programul pentru Mediu al ONU numeşte „pădurea temperată cu cea mai mare diversitate biologică din lume”. Jiuzhaigou înseamnă „valea celor nouă sate”, adică atâtea câte erau odinioară, dar altele sunt cifrele care contează acum.
Locul în care prind viaţă sirenele, zeiţele şi dragonii adormiţi...
Jiuzhaigou este exemplul perfect pentru modul în care se poate face turism, dar în acelaşi timp se protejează natura. În jur de 80 de hoteluri sunt grupate compact la gura unei văi în formă de Y, lungă de 30 km, în Munţii Min din China Centrală, unde 280 de autobuze aşteaptă, zilnic, să-i transporte pe cei aproximativ 18.000 de turişti constanţi pe un uimitor traseu, pe lângă o salbă de lacuri şerpuitoare pline de cascade răsfirate, în preajma cărora cresc flori colorate, la umbra versanţilor acoperiţi cu păduri de arţar, molid şi bambus, prin care se mai văd urmele alunecărilor de teren. Micile lacuri şi pârâiele acoperite de ierburi sunt înconjurate de pro- menade din lemn, iar autobuzele opresc pentru a le permite grupurilor de turişti să hoinărească după pofta inimii. Gheţarii au sculptat cele două văi care se unesc în Valea Shuzheng, Zechawa şi Rize, care urcă până la aproape 3.000 de metri, cu pereţi care îi descurajează pe alpiniştii amatori, dar care nu sunt suficient de abrupţi pentru a-ţi abate privirea de la extraordinara frumuseţe calcaroasă a pârâielor de dedesubt. Geologia acestei părţi a Podişului Tibet e un fund de mare, astfel încât calcarul, dizolvându-se, oferă apelor culoare de smarald sau de peruzea, în funcţie de lumină, sau intensifică azurul reflectat al cerului. Avalanşele care au blocat pârâiele au format lacuri, dar legenda spune că într-unele şi-au scăpat zeiţele cerului sulemenile, iar în altele au înotat sirenele. Depunerile de carbonat de calciu de pe fundul fostei mări au luat câteodată forme fantastice, de dragoni adormiţi...
„Pădurea primordială”, inclusă în Patrimoniul Mondial al UNESCO
Drumul urcă de la cei 1.800 de metri, de la intrarea în vale, se bifurcă la Nuorilang, unde se află un centru comercial pentru turişti şi un restaurant şi se termină, pe braţul stâng, la un lac natural, şerpuit şi lung, iar pe braţul drept, într-o „pădure primordială”, dacă cităm din broşurile de prezentare a zonei. Cu alte cuvinte, pâlcuri de pădure care n-au fost exploatate înainte de descoperirea potenţialului turistic al zonei. Rezervaţia Naturală Jiuzhaigou, cea mai importantă din China, a fost inclusă în Patrimoniul Mondial al UNESCO în 1992, după ce campaniile de despădurire ameninţau s-o degradeze.
„Comoara naţională”, eliminată prin defrişări nechibzuite
De-a lungul rutei autobuzului există Lacul Clopotului de Aur, Lacul Ierburilor, Cascada Bancurilor Perlate, Cascada Săgeţii de Bambus, Lacul celor Cinci Flori, Cinci Iazuri Colorate, Lacul Scânteietor, Lacul Tigrului, Lacul Bonsai, Lacul Lebedelor, Lacul Rinocerilor, Lacul Dragonului Dublu, Lacul Trestiilor, Lacul Panda şi Lacul Oglindă, care reflectă, ca şi celelalte, diversitatea de nori, mesteceni, salcii şi conifere, amestecul de nuanţe al răsăritului şi al apusului pe stânci. Cinci nuanţe de verde, trei nuanţe de prundiş... Deşi numele sună comercial, misticismul budist şi religia bon care l-a precedat şi care pentru mulţi tibetani stă la baza lui au animat aceste lacuri şi râuri cu spirite, fie ele sirene sau monştri, pe care, cu puţin noroc, apele mineralizate le pot chiar întrupa. Un pliant spune că puzderia de lacuri şi de râuri de pe Muntele Wonuosemo şi de pe Muntele Dage ar fi apărut când „zeiţa Wonosmo a scăpat din mână o oglindă magică, un dar primit din dragoste de la zeul Dag”. Micul şi atât de frumosul complex Jiuzhaigou de lacuri multicolore, dispuse în mici văi săpate de gheţari, e aproape lipsit de dolofanii urşi Panda care pe vremuri prosperau aici, animale pe care Guvernul le-a numit, cu surle şi trâmbiţe, „comoara noastră naţională”, dar practic eliminate prin defrişări nechibzuite şi prin dispariţia bambusului în ultimele decenii ale secolului trecut. Cândva, teritoriile urşilor Panda se întindeau până în Birmania.
Peisaj protejat, dar nefrecventat
Lacurile sinuoase şi cascadele sonore ar putea fi păstrate la fel ca simbolurile imperiale ale vechilor dinastii din Oraşul Interzis, destinate mai degrabă turismului decât exportului, o fâşie de habitat pentru langurii cârni aurii, bursucii asiatici, moscii pitici, pentru râşi, Panda roşii şi pentru maimuţele Rhesus. Din păcate, industrializarea Chinei a fost extraordinar de comprimată. Având teoretic peste 2.000 de rezervaţii naturale, administrate de provincii, deoarece nu există un serviciu naţional al parcurilor, ţara are un peisaj sălbatic protejat, dar nefrecventat. Indiferent de miracolele tehnologiei, de moda mall-urilor etc., asemenea zone reprezintă mai mult decât o gură de Paradis. Mulţimile de oameni care se perindă la cozi pentru a străbate promenadele de la Jiuzhaigou pentru a-şi cumpăra suveniruri de la telali costumaţi, la capătul liniei de autobuz, stau mărturie în acest sens. Turiştii sunt, fără să vrea, martorii unei lumi dispărute, care mai respiră pe alocuri în spaţii sacre sau care se mai regăseşte în ceea ce numim „articole promoţionale”.
Edward Hoagland: „Panda poartă o grea povară în economia lacomă“
Romancierul şi eseistul Edward Hoagland a notat câteva rânduri referitoare la urşii Panda şi la defrişările masive, în cadrul unui reportaj publicat în National Geographic: „Mai mulţi tibetani mi-au descris decimarea. Mestecând muguri de bambus tolănit precum o vidră care clefăie moluşte în timp ce înoată pe spate, Panda a devenit o emblemă pentru toţi ecologiştii şi poartă o grea povară în această economie lacomă. Am observat la Grădina Zoologică din Beijing că vizitatorilor părea să nu le pese în vreun fel de setea vizibilă a urşilor din grota lipsită de apă sau de şacalii şi lupii care păşeau mecanic prin căldură. În vegetaţia parcurilor din Chengdu, zarva provocată de păsări era atât de frenetică, de parcă ar fi sugerat lipsa acută a locurilor de cuibărit din altă parte. Doar de puţin timp Guvernul chinez a interzis servirea, la banchetele guvernamentale oficiale, a unor delicatese precum laba de urs, cam odată cu Dalai Lama, care, din exilul său indian, îşi îndemna adepţii să nu mai poarte blănuri de tigru sau de leopard. Însă, decretele nu pot da naştere unei etici ecologiste. Cel mai de seamă om de ştiinţă de la Jiuzhaigou mi-a spus că încă mai găseşte blănuri de leopard de zăpadă de vânzare lângă Songpan, pentru echivalentul a 100 de dolari, salariul lunar al unui muncitor”.