de Andrei Dicu
Seniorul liberal Mircea Ionescu-Quintus este unul dintre ultimii apostoli ai lumii politice guvernate de respectul faţă de idee, de lege şi de competiţia între valori. La 18 martie, fostul preşedinte al PNL (în perioada 1993-2001) va împlini venerabila vârstă de 100 de ani, prilej pentru a-i ura cu plecăciune sănătate şi viaţă lungă. Deşi mărturiseşte că medicul i-a interzis să apară în public, să ofere interviuri şi să evite orice formă de stres, Seniorul a acceptat să discute despre politică, meserie şi viaţă. Născut la Herson, în Ucraina, este prototipul românului războinic. Etern războinic! Avocat, epigramist, general de brigadă în retragere, Quintus este mai presus de toate un lord. Şi un om cald.
„Soţia mea a stat mai mult singură, pentru că eu am fost în închisoare”
- Domnule Mircea Ionescu-Quintus, în primul rând, La mulţi ani! Ce vă doriţi de ziua dumneavoastră?
- Exact ce le doresc prietenilor mei. Sănătate, înţelepciune, cumpătare, umor, iar dumneavoastră şi cititorilor vă urez să depăşiţi vârsta mea...
- Sunteţi preşedintele de onoare al PNL. Veţi fi sărbătorit de colegi?
- Cred că da, dar încă n-am voie să spun unde va avea loc festivitatea. (Râde) În plus, nu voi petrece în mod deosebit.
- Aveţi o viaţă de film...
- Aş adăuga că personajul principal al acestui film este, de fapt, soţia mea, Viorica Ionescu-Quintus, care a fost alături de mine în toate momentele cumplite. A fost o alăturare teribilă. Ne-am înscris amândoi în PNL în aceeaşi zi, în 1945. Eram doar prieteni şi, ulterior, am zis să mergem împreună pe acelaşi drum în viaţa pe care o simţeam că va fi foarte grea. Şi aşa a fost. Şi din 1947 am trecut prin toate. Ea a stat mai mult singură, pentru că eu am fost în închisoare. Apoi, s-a născut primul nostru copil, pe care eu l-am cunoscut abia când avea aproape 2 ani, dar Viorica a avut o viaţă mai grea decât am avut-o personal în închisoare. Din cauza terorii comuniste, oamenii erau înspăimântaţi şi o ocoleau. Chiar şi prietenii apropiaţi treceau pe celălalt trotuar când o vedeau. Mi se pare că acest om s-a legat într-atât de destinul meu încât nici nu cred că suntem doi... Cred, într-adevăr, că viaţa mea ar putea deveni un film, dar ar fi o poveste tristă. Ar trebui să ne orientăm către poveşti mai optimiste.
„Secretul longevităţii: gena şi că am scăpat de «Moara dracilor»”
- Cum se explică atracţia dumneavoastră pentru literatura de satiră şi umor când spuneţi că filmul vieţii ar fi unul trist?
- Majoritatea textelor mele au fost scrie până în anii ’80, culmea, într-o altă perioadă dramatică a vieţii noastre, în care îţi găseai refugiul în satiră. Apoi, am scris poeme, schiţe, un volum apreciat „Mărturie mincinoasă”, romanul „Citaţie pentru un necunoscut” şi am tipărit poemele scrise la Canal şi în perioada în care eram arestat de Securitate, sub titlul „Moara dracilor”. Moara dracilor era concasorul în care noi aruncam bucăţile acelea de stâncă, îngrozitor de grele, din care se făcea pietriş şi în care am auzit că s-ar fi aruncat şi oameni disperaţi.
- Aţi avut o copilărie fericită?
- Am rămas orfan de tată la aproape 16 ani. Tatăl meu era un fumător înrăit. Fuma trei-patru pachete pe zi şi a murit la 58 de ani. Eu şi fratele meu mai mare ne-am trezit cu răspunderea familiei, fără nicio formă de venit. Am dat meditaţii, deşi aveam nevoie să primesc, nu să dau. Aşa am continuat şi în facultate. Mi-aş fi dorit să fac Arhitectura, pentru că adoram să desenez. Dar pentru asta trebuia să stau în Bucureşti, dar nu aveam bani. În 1934 m-am înscris la Facultatea de Drept, care era singura în regim fără frecvenţă. Nu-mi pare rău, pentru că aşa cum m-am îndrăgostit de-a lungul vieţii de soţia mea, aşa m-am îndrăgostit şi de ştiinţa asta.
- Care este secretul longevităţii?
- Nu e niciun secret. Cred că e vorba despre genă, deşi mama s-a prăpădit la 80 de ani. Să ştiţi că nu m-am menajat... Am trecut prin toate, prin război, prin puşcărie, am avut o profesie pe care am respectat-o. Am muncit mult... La vârsta de 10 ani am contactat o scarlatină cumplită, iar un doctor care era prieten cu tatăl meu a spus că boala îmi va afecta inima şi că nu ştie dacă voi trăi mult. Iată că s-a înşelat... În schimb, de la vârsta de 50 de ani, îmi îngrijesc inima. Iau medicamente şi încerc să nu fac eforturi deosebite. Poate, un avantaj a fost că nu am pierdut nopţi... Sigur, am mai fost şi la câte o petrecere, dar, în general, la ora 22:30 merg la culcare. În afara scarlatinei, ferească Dumnezeu, n-am alte probleme. Singura boală e vârsta...
„La 28 de ani m-am trezit că n-am avut pic de tinereţe”
- Când aţi făcut cunoştinţă cu politica?
- În 1936. Aveam 19 ani şi prietenii tatălui meu, care murise de trei ani, m-au invitat la dezvelirea unei statui a lui I.G. Duca (n.a. - fost prim-ministru, asasinat de Garda de Fier pe peronul gării din Sinaia). Tatăl meu fusese prieten cu Duca... „Dacă tatăl tău ar fi trăit, ar fi vorbit la dezvelirea bustului lui Duca”, mi-au zis liberalii. Culmea e că tata fusese la un pas să fie ministru în Guvernul Duca. Asta mai lipsea, să mai fie şi ministru, la câte am tras eu pentru el... Aşa m-au convins. Eram crescut în atmosfera liberală. Aşa că am vorbit eu la dezvelirea bustului şi imediat când am coborât, Tătărăscu, şeful Guvernului, a vrut să mă facă şeful tineretului liberal, dar am refuzat pentru că aveam alte preocupări. În schimb, legionarii mi-au spus că sunt condamnat la moarte!
- Aţi luptat la Cotul Donului, în marea bătălie pierdută de români în faţa sovieticilor, care a schimbat soarta războiului. Ce amintiri păstraţi de pe front?
- Domnule, n-am pierdut nicio bătălie! Am trecut prin toate! La 28 de ani m-am trezit că n-am avut pic de tinereţe. Mă tot luptasem. La Cotul Donului a fost, însă, marele declin. Marele adevăr pe care nu-l spune nimeni e că la Stalingrad nu a mai ajuns nimeni! Pentru noi, totul s-a rupt la Cotul Donului. Am făcut doi ani de război, în cadrul Corpului 5 de Armată, Regimentul 7 Dorobanţi. La Cotul Donului am fost, pur şi simplu, spulberaţi de ruşi! De la locul bătăliei şi până la graniţa cu România ne-am retras distruşi. Nu mai exista nicio formaţiune militară organizată. Timp de câteva săptămâni ne-am ascuns fiecare, cum se putea.
- Vă mărturisesc că bunicul meu, locotenent de artilerie, a fost rănit la Cotul Donului... Aveţi amintiri din infern?
- În ziua Crăciunului din 1942 eram cantonaţi într-o localitate evacuată, împreună cu armata germană. Mi-am zis că până şi ruşii tre’ să aibă o biserică la care să pot merge să mă închin. Am găsit o biserică, m-am dus acolo şi am văzut că făcuseră din ea staul de vite. Am avut o revelaţie teribilă. De fapt şi Iisus Hristos s-a născut într-un staul! E amintirea cea mai cutremurătoare... Dar vreau să vă mai spun ceva, independent de episodul Cotul Donului. Am fost de două ori luat prizonier! Şi am evadat de fiecare dată, pentru că eram la mine în ţară... Ne băgau în câte o curte şi puneau o santinelă la poartă. Mai că nu ne invitau să evadăm... Maiorul Burcea, care credea că se va încheia războiul, spunea că trebuie să fim precauţi şi că nebunia se va încheia. L-am reîntâlnit în 1954, în lagărul de la Oneşti, după ce făcuse zece ani de prizonierat... După 23 august 1944 nu s-a semnat niciun armistiţiu, e o minciună. Armata sovietică a luat mii şi mii de prizonieri!
Arestat doar pentru că nu vizionase până la capăt un film sovietic!
- Aţi lucrat la Căile Ferate, în jurul anului 1933. Cum erau priviţi comuniştii în România?
- În anii 1934-1935 nu se vorbea despre comunism. Nici gând! Asta s-a întâmplat abia după ce a început Dictatura Regală a lui Carol, în ’38, ca o contrapondere a încercării de câştigare a puterii de legionari. Dar comuniştii erau mărunţi, lipsiţi de valoare. Cei mai mulţi erau evrei, cel puţin la Ploieşti. Din păcate, legionarii au creat, în mod fictiv, fals, acest pericol comunist. El nu exista. A apărut în momentul în care au intrat ruşii.
- Sunteţi ploieştean adoptat şi totuşi monarhist...
- (râde) Aluzia dumneavoastră cu „Republica de la Ploieşti” e simpatică. E drept, când mi-am citit dosarul de la Securitate, am aflat şi eu că, din ziua de 8 noiembrie 1945, când am fost prima oară arestat, eram socotit şeful mişcării promonarhice şi antisovietice din Ploieşti. Exact din cauza asta m-am implicat în politică. Am trecut din armata regulată în armata politică.
- Cât v-a marcat închisoarea?
- Am avut şansa ca toate perioadele de detenţie să mi se petreacă la o vârstă la care poţi suporta greutăţile fizice şi morale. Aveam puţin peste 30 de ani, dar am văzut oameni de 70 de ani care cădeau ca frunzele şi mureau. Aveam convingerea că, fiind arestat fără temei, mă voi întoarce. Aşa s-a întâmplat. Dar alţii erau omorâţi sau se sinucideau. L-am cunoscut pe fiul lui Ion Moţa (n.a. - martir legionar, ucis în războiul civil din Spania, căruia i s-a ridicat un monument la Majadahonda), care avea 16 ani şi care fusese arestat doar pentru că, împreună cu prietena sa, părăsise un cinematograf în care rula un film sovietic care nu le-a plăcut. Taică-său fusese un om distins, iar el a picat ca musca-n lapte...
„După primul interogatoriu cu Securitatea, voiam să îmbrăţişez primul om pe care îl întâlnesc”
- Dar „întâlnirea” cu Securitatea?
- Infinit mai dureroasă decât puşcăria! Era prin 1957. După ce m-au anchetat, m-au dus cu o maşină la 100 de metri de casă. Ei, mi-a trebuit o oră şi jumătate ca să ajung acasă. Nu mai recunoşteam străzi pe care umblasem de zeci de ori. Vă daţi seama ce stare de tulburare trăisem. Voiam să îmbăţişez primul om pe care îl întâlnesc. Sunt momente în care nu ştii să-ţi foloseşti paşii liberi. Am simţit în decembrie ’89 acelaşi lucru. Eram la Ploieşti şi am trăit, iarăşi, bucuria ieşirii din închisoare, dar de data asta era o bucurie generală. Merită să stai puţin în închisoare pentru a trăi revenirea în lumea liberă.
- Cum aţi revenit în PNL după 1989?
- La Crăciunul din 1990, Matei Botez şi Puiu Anastasiu, doi foşti colegi din fostul Tineret Liberal, au venit la mine acasă şi atunci ne-am hotărât să ne „reactivăm”. Apoi, în ianuarie, ne-am strâns mai mulţi prieteni, tot la mine acasă şi am reînfiinţat filiala de Prahova. Socoteam că mai am ceva de oferit acestei ţări, căreia i-am dat toată tinereţea mea. Nu-mi pare rău sau dacă mi-ar părea, ar fi prea târziu.
„Cea mai mare realizare a mea este că sunt considerat un om cinstit”
- N-aţi fost scutit de atacuri. Unul a fost legat de colaborarea cu fosta Securitate...
- Nu învinovăţesc CNSAS-ul, indiferent ce atitudine a avut. Lucrurile s-au rezolvat, dar când m-au chemat să-mi arate două dosare, nu ştiu de ce n-am făcut infarct! Mi-au arătat vreo trei note, care nu erau scrise de mine. Semnătura semăna, dar nu era a mea. Apoi, lista colaboratorilor s-a publicat şi am contestat-o. Am făcut şi o declaraţie politică. Vă daţi seama că, dacă eram vinovat, având atâtea funcţii în care puteam să ajung unde voiam... E drept, au încercat agenţi din Ploieşti să mă racoleze, dar nu ca simplu colaborator, ci drept agent de contrainformaţii. N-au reuşit. În schimb, am fost urmărit din 1945 până în 1987. Am găsit în dosarul meu un act în care scria că din 1967 până în 1987 am fost folosit pe linie de contraspionaj! Deci am fost agent de contraspionaj, nu colaborator ieftin! E adevărat, securiştii au vrut să mă trimită la verii mei, în străinătate şi am refuzat. Dar ei aveau nevoie să aibă nişte oameni menţionaţi în documente, aşa că m-au declarat agent de contraspionaj. Am fost interogat de zeci de ori şi nu spuneam decât lucruri bune despre oamenii de care mă întrebau, chiar dacă minţeam! Am găsit peste 100 de note informative care se refereau la mine. Eram considerat „duşman înrăit, reacţionar etc.”... Dacă ar fi să mi se pună nişte lauri liberali pe frunte sau mai ştiu eu pe unde se mai pun laurii acum, am dovezi în care Securitatea spune că am fost cel mai înverşunat propagandist liberal din Prahova, din 1945 până acum...
- Care este cea mai mare realizare a dumneavoastră?
- Până la 75 de ani am fost avocat, cu toate necazurile închisorilor. Mi-am exercitat greu profesia, dar şi astăzi sunt considerat un om cinstit, fapt care reprezintă cea mai mare decoraţie, pentru mine. Mi-am câştigat cu greu respectul, în toţi acei ani. Apoi, de la 75 de ani, am ocupat funcţii importante în statul român. Nu am acumulat averi mari. Chiar şi acum trăiesc în casa părintească, mă rog, este moştenirea lăsată de părinţii soţiei mele. E drept, mai am câţiva metri de pământ, la cimitir. Tot ce am câştigat a venit din muncă cinstită. Şi am pus de-o parte... Mă mândresc că niciodată nu m-am împrumutat cu bani. Şi nici n-am împrumutat pe alţii...
- Dar marele regret?
- Nu m-am gândit niciodată. Poate faptul că am rămas orfan la o vârstă fragedă. A urmat o perioadă grea, care m-a întărit în lupta cu viaţa. De la 18 ani, mi-am ţinut familia din solda de ofiţer în rezervă. Acum, sunt general de armată! Şi am ajuns până aici parcurgând grad după grad, nu ca ăştia de azi, care au stele pe umeri mai multe decât sunt pe cer!
„Nu trecem prin vremuri bune...”
- Care este diferenţa dintre politicienii de azi şi cei din „vechea gardă”?
- Este enormă! E vorba despre respectul pentru valori. Eu pusesem ochii pe câţiva politicieni pe care îi priveam ca posibili succesori, dar ei văd politica numai ca un mod de a parveni. Ca să poţi să ajungi să faci politică, în primul rând trebuie să-ţi aranjezi viaţa şi să nu fii nevoit să furi. Să câştigi prin muncă adevărată, cinstită şi abia apoi să vrei să faci politică...
- Cum aţi formula trecutul şi viitorul dumneavoastră într-o epigramă?
- E greu acum. Simt o recunoştinţă extraordinară, dincolo de cea pe care o port soţiei mele, faţă de alegătorii care m-au votat deşi ştiau că sunt acuzat de colaborare cu Securitatea. Ei n-au crezut asta.
- Ce le uraţi românilor, în acest moment?
- La mulţi ani, nouă, tuturor, pentru că nu trecem prin vremuri bune!
„Jian Zemin recita din Eminescu“
- V-a impresionat vreo personalitate pe care aţi întâlnit-o în perioadele în care aţi îndeplinit funcţiile înalte în stat?
- Da. Klaus Kinkel (n.a. - fost ministru german al Justiţiei), un om erudit. L-am cunoscut pe Hans Dietriech Genscher (n.a. - unul dintre arhitecţii reunificării Germaniei) şi pe primul om al Chinei, Jian Zeming (n.a. - fost preşedinte al Chinei), care încă recită versuri de Eminescu.