de Irina Ţolea
La numai 24 de ani, Răzvan Bănică are deja scrise primele pagini într-un CV ce se anunță consistent. Încă din adolescență a jucat în mai multe seriale de televiziune, documentare și scurtmetraje. Este un fan al lui Al Pacino și al școlii de teatru rusești. A absolvit UNATC, este actor angajat al Teatrului Nottara, dar joacă în numeroase producții pe scenele bucureștene. În studenție a format trupa Stress Control, cu care a lansat un album, un videoclip și a susținut o serie de concerte. Răzvan este nepotul lui Ștefan Bănică jr, dar nu este primul lucru pe care îl spune atunci când îl cunoști. Despre pasiunea pentru teatru, muzică, sport și eforturile de afirmare ale noii generații de actori, Răzvan Bănică ne-a vorbit într-un interviu în exclusivitate pentru Revista „Taifasuri”.
„Bunica mi-a descoperit pasiunea pentru teatru”
- Cum a fost prima ta întâlnire cu teatrul?
- Prima experiență a fost pe la vreo 5 ani. Părinții m-au dus la „Țăndărică”, dar reacția mea a fost neașteptată: n-am crezut nimic din ce se întâmpla pe scenă, le-am spus că nu îmi place teatrul! În schimb, bunica mea, o mare consumatoare de teatru, m-a dus la cel pentru adulți și mi-a descoperit pasiunea pentru spectacol. Vedeam tot felul de piese și eram fascinat. Ea a observat asta și am început să facem echipă în fiecare weekend. De multe ori nu aveam loc, mă ținea bunica în brațe sau stăteam pe scări. Până pe la 7 ani, mersul la teatru cu bunica devenise un obicei.
- Cum ai ajuns să joci primul rol?
- A fost o adevărată aventură. Eram în clasa a IX-a și aflasem de agențiile de casting. Îmi doream să joc și m-am înscris la vreo trei-patru agenții. La un moment dat, am fost chemat să dau o probă la Buftea pentru un serial. Nu era ușor, pierdeam o zi de școală, iar cu tata puteam negocia orice până la capitolul absențe. Evident, am chiulit fără să știe tata și, după o zi de probe, am fost anunțat că am luat rolul. Eram entuziasmat până în vârful unghiilor. Așa am ajuns să fac parte din echipa serialului „Îngerașii”. Apoi au urmat „State de România”, „Iubire și onoare” și, probabil, ar fi putut să mai urmeze, numai că am intrat la facultate și am decis să-mi văd de școală, să mă concentrez strict pe studiu.
„Primul concert l-am susținut acasă, în sufragerie”
- Când ai început să cânți?
- Prima chitară mi-am cumpărat-o la 14 ani. Și am început să zdrăngăn la ea. Suna oribil… de ce să mint. Probabil toți cei care mă ascultau nu voiau să-mi taie elanul, dar era un supliciu să mă asculți. La un moment dat, am conștientizat asta și mi-am zis că trebuie să învăț să cânt; asta nu vine din cer, trebuie să și muncești. Am învățat singur, cu ajutorul cursurilor de pe internet. Și dacă inițial muzica a reprezentat doar o formă de distracție, fără ambiții mari, acum mă bucur că am studiat, îmi este de folos în ceea ce fac azi. Muzica îți definește mai bine relația cu scena.
- Cum ai format trupa Stress Control?
- În anul I de facultate am descoperit câțiva colegi la fel de pasionați. Am început să repetăm la mine acasă. Eram începători, dar orgolioși: nu cântam simplu, ne și amplificam, să ne audă toți vecinii. Ne-au suportat, săracii, mai aveau un pic și ne puneau un avertisment la poartă. De altfel, primul concert a fost acasă, în sufragerie. A fost o surpriză de ziua mamei mele. Am avut un parcurs frumos cu trupa, am evoluat, am făcut un videoclip, am avut și niște mici concerte. Dar, la un moment dat, fiecare și-a urmat drumul, toți voiam de fapt o carieră în teatru. În prezent nu mai cântăm, dar ținem legătura. Însă planurile mele muzicale încă există, sper că se vor concretiza.
„Port un nume care obligă”
- Pentru teatru ai renunțat la marea dragoste?
- Da… Am făcut zece ani fotbal de performanță, cu antrenamente zilnice, loturi naționale, campionate, premii. A fost o etapă foarte frumoasă a vieții mele. Dar în clasa a IX-a, când am început să joc, nu am mai avut timp să le fac pe amândouă. Așa că am renunțat la sport. A fost greu să aleg, pentru că fotbalul nu era doar un hobby. La un moment dat chiar mă gândeam serios la o carieră în direcția asta. În plus, sportul m-a disciplinat foarte mult. Înveți să faci echipă, să depășești limite, să pierzi, sunt câteva lucruri pe care le datorez sportului.
- De ce eviți să vorbești despre relația cu Ștefan Bănică jr?
- Este o legătură de familie, o relație cunoscută de toată lumea, despre care evit să vorbesc din cauza bârfelor și comentariilor răutăcioase. Pentru că unele voci asociază micile mele reușite, de care sunt foarte mândru, cu această relație de rudenie. Și nu este corect. Relația noastră este foarte civilizată, bazată pe respect. Bineînțeles, nu pot să ascund că Ștefan a reprezentat mereu un model pentru mine. Port un nume care obligă, un nume care s-a construit prin multă muncă, talent și sacrificiu. Nu poți trata asta cu indiferență. Acum eu mă străduiesc să-mi creez propria identitate. Și asta nu e ușor pentru niciun tânăr actor, indiferent ce nume poartă. Să fim serioși, dacă în alte joburi se poate, în teatru pe cartea ta de vizită nu poți scrie „nepot”. Doar „actor”. Iar publicul este singurul care îți aprobă cartea de vizită.
„Ștefan Bănică senior: o adevărată instituție”
- Pe Ștefan Bănică senior cu ce imagine îl asociezi?
- Îl știu doar din ce mi-a povestit bunicul. Iar el îl vedea ca pe o instituție. Bunicul meu era un om simplu, un om care și-a văzut de meseria sa, de locul său în viață, un om care și-a cunoscut lungul nasului și care l-a tratat pe Bănică senior cu un mare respect, cu o mare admirație. Chiar dacă erau rude, în ochii bunicului, Ștefan Bănică senior era o adevărată instituție de cultură.
„Ruşii au o şcoală extraordinară de teatru“
- Care sunt artiștii pe care îi apreciezi?
- Îmi place Al Pacino foarte mult, are personalitate, marchează puternic orice rol. Apoi este un actor pe care l-am descoperit în filmul „Bărbierul din Siberia”: Oleg Menșikov, alegerea inspirată a regizorului Nikita Mikhalkov. Îmi place foarte mult Menșikov și nu este deloc un actor comercial. Rușii au artiști deosebiți și o școală extraordinară de teatru. Anul trecut am avut ocazia să-l văd, în cadrul FNT, în „Livada de vișini”, pe Danila Kozlovsky. M-a impresionat foarte mult, are talent, eleganță și este extrem de expresiv. La numai 33 de ani, deja a jucat în 30 de filme, este un nume în teatru și, în plus, cântă, are show-urile proprii în Rusia.
- În ce spectacole te putem vedea?
- De curând am intrat în echipa Teatrului Nottara. În plus, mai joc în „Frații Karamazov” la Teatrul „Elisabeta”, în spectacolul „Paravan două telefoane”, în regia lui Matei Lucaci-Grunberg, la Teatrul „Godot”. Anul acesta voi mai juca într-un spectacol la Teatrul „Metropolis” și mai sunt implicat în două proiecte, încă sunt în lucru. De asemenea, acum repetăm piesa „Secretul armei secrete”, ce va fi lansată la Teatrul Național din București. Este un text de Alexandru Tatos, celebrul regizor de film. Practic, este premiera națională a spectacolului, filmul s-a făcut în 1988, înainte de Revoluție. Alexandru Tatos a vrut să monteze piesa, dar nu a mai apucat, a murit în 1990. Este o satiră la adresa societății, un spectacol în care se cântă, se dansează, de la care pleci și cu zâmbetul pe buze, dar și cu niște întrebări.