de Carmen Ciripoiu

La început a fost o Cină. Au urmat apoi Trădarea, Răstignirea şi, din dorinţa Dumnezeului nostru, Învierea. Şi pentru că Iisus a Înviat de peste 2.000 de ani, urmează o altă Cină, după care o altă Înviere. De data aceasta nu numai a Domnului Nostru Iisus Hristos, ci a noastră, a celor care-L urmăm îndeaproape. Oricât am încerca noi, muritorii, să vorbim despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nu putem ajunge la o înţelegere deplină. Pentru că, mai presus de fire, Învierea a fost şi va rămâne o taină.

În fiecare an al copilăriei mele, în Sâmbăta Mare, în biserica mică şi luminoasă, cu sfinţii ce-mi zâmbeau de pe pereţi şi statuia Maicii Domnului în faţă, nu puteam să mă abţin să nu pornesc un dialog cu Dumnezeu şi să-mi cer iertare, măcar atunci, că i-am luat numele în deşert. Hristos ne bătea la uşă tuturor celor prezenţi şi-L aşteptam bucuroşi să-L poftim înăuntru. În acele momente tainice observam totdeauna că toată lumea zâmbea, părea mai fericită, iar oamenii se simţeau mai apropiaţi şi se salutau între ei, fie că se cunoşteau, fie că nu. Dacă sărbătorile au un merit, este acela că, măcar pentru un timp, fie el şi scurt, oamenii sunt mai buni, mai deschişi. Pentru că atunci totul are o culoare şi un miros anume. Când spre crucea nopţii se auzea glasul părintelui rostind tare şi apăsat „Hristos a înviat!”, ca un îndemn, ca o poruncă, iar curtea bisericii se transforma într-un ocean de sfinţenie divină, întotdeauna din ochii de copil o lacrimă se încăpăţâna să nu stea locului. Pentru că acolo, sub bolta pascală, lăsam în urmă tot ce era cenuşiu, murdar şi greoi şi porneam spre un nou început, împlinind legea lui Hristos. Stând nemişcată până dimineaţă, până la ultimul amin, cu lumânarea aprinsă într-o mână şi cu bucăţelele de paşte în cealaltă porneam spre casă, cerându-mi iertare tuturor celor pe care-i întâlneam şi urându-le „Hristos a înviat!”. Nu ştiu dacă e canonic sau nu, dar bunica mea vărsa totdeauna o lacrimă de vin pentru cei trecuţi la dreapta Domnului, considerând că ei nu sunt morţi, ci numai adormiţi. M-am gândit de multe ori care ar fi cea mai frumoasă amintire a mea de Paşte şi n-aş putea spune ceva anume. Dar am în minte chipul unei fetiţe cu ochi mari, îmbrăcată în haine noi şi mirosind a parfumul bunicii, care, în vreme ce toţi ceilalţi râdeau şi se distrau, aştepta, privind pe fereastră, să vadă cât de frumoşi sunt pomii înfloriţi. Hristos a înviat!

Înţelepciunea unui copil

În apropierea Paştelui, un copilaş a făcut o reprezentare în miniatură a scenei Învierii Domnului (prezepiu). O peşteră, o piatră la intrarea peşterii, doi soldăţei căzuţi la pământ şi Iisus înviat din morţi.
În familie, în ziua de Paşte era o atmosferă plăcută. Părinţii au fost să se spovedească, apoi s-au împărtăşit. Dar, doar după câteva zile, au început din nou să se certe, aşa încât iar s-a aşternut tristeţea. Într-o seară, copilul s-a retras amărât în camera sa, s-a dus la micul prezepiu, a luat statuia lui Iisus înviat şi a pus-o înapoi în mormânt şi apoi a pus piatra la intrarea în grotă. Mama, văzând ce a făcut copilul, a intrat în cameră şi l-a întrebat:
- De ce l-ai pus pe Iisus din nou în mormânt? El, odată înviat din morţi, nu mai moare... Copilul i-a răspuns:
- Nu am făcut decât ceea ce aţi făcut şi voi. Voi certându-vă păcătuiţi şi, păcătuind, îl înmormântaţi iaraşi pe Iisus!