de Silviu Ghering şi Cristian Blănuţă
Turiștii care vizitează Albania - de zece ori mai mulți decât la începutul anilor 2000, se laudă oficialitățile de la Tirana! - sunt întâmpinați de o priveliște ciudată. Peste tot - pe dealuri, pe câmpii, în păduri, pe plaje, în orașe - se ridică spre cer mici construcții în formă de ciupercă, în care se pot adăposti câte patru-cinci persoane. Sute de mii sluţesc peisajul Albaniei, de la Shkodër, la graniţa cu Muntenegru, până la Konispol, la o azvârlitură de băţ de Grecia. Sunt buncărele lui Enver Hodja, „Ceaușescu” albanez care a condus țara timp de peste 40 de ani, din 1944 până în 1985, anul morții sale. Și care, obsedat de ideea că atât imperialiștii capitaliști, cât și „frații” comuniști râvnesc la „bogata și minunata” Albanie, a construit aceste „minunății” pentru a-și proteja poporul în fața unor eventuale atacuri de peste graniță. 750.000 de buncăre pentru 3 milioane de albanezi. Țara, care are 28.700 de kilometri pătrați (cam cât cinci-șase județe de-ale noastre), este efectiv împânzită cu asemenea ciuperci din beton, cam 26 pe kilometru pătrat. Emblema Albaniei. Ca piramidele pentru Egipt, Turnul Eiffel pentru Franța, Stonehenge pentru Anglia sau Casa Poporului transformată în Casa Parlamentului de la noi...
De ce le-a construit „Ceaușescu” albanez
„Enver Hodja era paranoic”, explică Inas Izhara, un politolog care îşi împarte timpul între Albania şi Italia, ca mulţi alţi conaționali. „Hodja credea că toată lumea voia să invadeze Albania. Imediat după Al Doilea Război Mondial, când a preluat puterea, s-a aliat cu Iugoslavia, vecinul din nord. Dar s-a certat repede cu Tito şi apoi s-a împrietenit cu URSS. După moartea lui Stalin, în 1953, nici această alianţă nu i-a mai fost pe plac. Așa că s-a apropiat de China, dar nici prietenia asta n-a ținut şi, pe la începutul anilor ’60, imaginându-şi că toată lumea îi poartă pică, s-a pregătit de război, construind buncăre. În perioada comunistă, tot ce era legat de buncăre era „top secret”. Acum, tinerii le folosesc pentru aventuri amoroase. Cunoști o fată la discotecă, unde s-o duci? Într-un buncăr, că e «cool»!”.
Fără lumină, apă, mâncare și... toaletă!
Prototipul a fost realizat încă din anii ’50 de un inginer care, pentru a testa - și a demonstra! - soliditatea „operei” sale, se spune că a stat în primul buncăr în timp ce acesta era atacat de un tanc. Testul a fost un succes, inginerul a supraviețuit, și astfel buncărele au intrat în producție „de serie”. Rezultatul? 750.000 de „bucăți” menite să reziste la orice atac fizic, cu ziduri groase din fier-beton și cupole proiectate astfel încât gloanțele să ricoșeze din ele. Practic, fiecare familie din Albania avea în comunism buncărul ei, iar în cazul în care s-ar fi ivit inamicul, armata ar fi dat alarma și civilii ar fi alergat cu mic, cu mare în buncăre și ar fi așteptat acolo, cuminți, încheierea ostilităților. O așteptare cam grea, dacă nu chiar imposibilă, din moment ce buncărele nu aveau nici curent electric, nici apă potabilă, nici provizii alimentare și nici măcar toaletă...
Cum se fac 20-30 de euro pe „bucată”
Acum se bagă cauciucuri în buncăre şi li se dă foc. Sau se pune un sac cu îngrăşământ bogat în potasiu. Astfel se face o bombă rudimentară şi buncărul explodează. „După ce crapă betonul, dăm cu ciocanul până ajungem la oţel”, explică Djoni Marat, un muncitor în construcţii din Berat, „orașul-muzeu cu o mie de ferestre din inima Albaniei”, cum este „vândută” imaginea sa încă din timpul comunismului. „Uneori scoatem până la două tone de oţel. Îl putem vinde la 15 centime kilogramul. Un buncăr poate aduce până la 300 de euro! Dar uneori trebuie să muncim din greu timp de mai multe zile pentru a sparge betonul. Şi, oricum, şeful meu ia cei mai mulţi bani. Eu câştig 20-30 de euro pe buncăr”. A lucrat câţiva ani în Grecia, la Pireu. Dar la un moment dat s-a săturat de jocul perpetuu „de-a v-aţi ascunselea” cu poliţiştii care „vânează” tot timpul clandestini albanezi. „Nu mai sunt un tinerel. Aici, acasă, câştig mai puţin, dar şi cheltuiesc mai puţin. În definitiv, este cam acelaşi lucru”, se consolează Djoni. Nu se plânge. În timpul zilei construiește case. Seara demolează buncăre. Banii câştigaţi în plus i-au permis să-şi renoveze apartamentul şi să-şi țină copiii în şcoli bune.
Folosite ca „frigidere”, au ajuns gropi de gunoi. Sau discoteci!
Mulți ani, nimeni nu s-a atins de buncărele lui Hodja. „Până când sârbii s-au apucat să bombardeze Kosovo”, își amintește Elsion Caushi, șofer de TIR din Tirana. „Câteva bombe au căzut din greșeală în Albania, inclusiv pe buncăre. Şi atunci, oamenii au văzut că aceste clădiri, presupuse a fi refugii chiar şi în caz de confruntare nucleară, cădeau ca nişte castele de cărţi! A fost un şoc pentru mulţi. Abia atunci şi-au dat seama că această aşa-numită măreţie a comunismului era doar o minciună, un miraj”. Şi atunci a început a doua viaţă a buncărelor, o viaţă civilă. Oamenii au încetat să le mai „respecte”. La ţară au fost transformate în cocini, la oraş, unde ţineau loc de frigidere, acum, că albanezii au mijloacele să-şi cumpere adevărate frigidere, buncărele au devenit depozite de gunoi. Situaţia este diferită în capitala Albaniei. Blokku este un cartier din Tirana care era închis şi sub strictă supraveghere pe vremea comunistă, pentru că aici locuiau ştabii. Enver Hodja, miniştrii şi tovarăşii săi cei mai loiali. Cartierul Primăverii din București, vă mai amintiți? Fiecare clădire din Blokku era echipată cu un buncăr subteran din beton. Mult mai spațioase, cam cât cinci buncăre obișnuite. Și, da, aveau și toalete, apă curentă și electricitate. Ca pentru cei mai buni tovarăși! „Acum, Blokku este cartierul unde se fac chefuri”, spune zâmbind Kamelja Gembiri, studentă la Drept. „Sunt baruri şi discoteci foarte bune în aceste foste adăposturi. Pline seară de seară. Lumea vrea să uite ce-au fost ele înainte de ’90”.
Adăpostul din centrul Tiranei
În centrul Tiranei este un buncăr în formă de piramidă, construit de nepoata lui Hodja, Pranvera, la moartea acestuia. Ea voia să-i facă un mormânt şi un loc de pelerinaj pentru „muncitori, țărani, elevi și militari”. Dar piramida este acum goală şi pereţii plini de tag-uri. Cei mai curajoşi fac skateboard pe pereţii în pantă. „Eu trec prin faţă când mă duc la muncă”, spune Gjergi Ndrecën, strungar, care a făcut șapte ani de închisoare pe vremea lui Hodja pentru „propagandă antirevoluţionară”. Avea atunci abia 18 ani, acum are 59 și vrea să scape de fantomele trecutului: „Ce-ar trebui să facem cu această piramidă? Ceea ce trebuie să facem cu toate buncărele! Să punem îngrăşăminte, cauciucuri şi să le dăm foc. Demolarea buncărelor a fost începutul ieşirii noastre mentale din comunism. Atât timp cât trăim într-un spaţiu creat de comunişti, vom fi guvernaţi de spectrul lui Hodja”.