de Andrei Dicu şi Sorin Dumitrescu
Cel mai bun jurnalist român din perioada interbelică, Pamfil Şeicaru, este unul dintre personajele cu viaţă de roman. Născut la 18 aprilie 1894, la Buzău, a devenit celebru graţie anilor de directorat la „Curentul”, cel mai incisiv ziar românesc din epocă. Povestea acestui om este precum cea a unui montagne-russe..
Decorat de Regele Ferdinand după bătălia de la Mărăşeşti
După ce a făcut studii juridice şi a obţinut licenţa în Drept, Pamfil Şeicaru a luptat în timpul Primul Război Mondial, a fost rănit în bătălia de la Mărăşeşti şi a fost decorat de Regele Ferdinand I cu Ordinul „Mihai Viteazul” în grad de Cavaler. Şi-a continuat activitatea ca deputat, a fost directorul ziarului „Bucovina”, din Cernăuţi, şi a participat la fondarea revistei „Gândirea”. Ziarul „Curentul” s-a născut în 1928, iar orientarea sa era de dreapta sau, după părerea unor inamici politici, una extremistă. Cu toate acestea, Şeicaru a rămas conştient de pericolul german care pândea din umbră. În anul 1939 a afirmat că „garanţiile militare oferite de Marea Britanie şi de Franţa pentru integritatea frontierelor româneşti nu valorează nimic. În faţa pericolului nazist, Anglia trebuie să se pregătească pentru propria sa apărare, şi abia apoi să garanteze şi securitatea altor ţări”. Faima de care s-a bucurat a ajuns până în Anglia şi au rămas celebre polemicile sale cu un cunoscut comentator politic, Wickham Steed, de la BBC Londra.
Mihai Antonescu l-a trimis să negocieze cu Aliaţii
În 1944, a fost trimis la Madrid de Mihai Antonescu pentru a studia posibilitatea ieşirii României din război şi pentru a fonda publicaţii care să susţină cauza naţională, în contextul iminentei ocupaţii sovietice. După arestarea mareşalului Ion Antonescu, jurnalistul a fost proscris. A locuit 30 de ani în Spania, unde a tipărit o ediţie trimestrială a „Curentului”, a colaborat la cotidianul „El Alcazar” şi a fondat revista „Liberty and Justice”. La 21 octombrie 1980 a murit în Germania, la München.
Condamnat pentru anticomunism şi pentru... „şpagă” de la nemţi
În 1945, în procesul ziariştilor „criminali de război, vinovaţi de dezastrul ţării”, a fost condamnat la moarte, în contumacie. Motivul? Articolele în care ataca, virulent, ideologia de stânga şi puterea de la Moscova, dar şi chitanţe de încasare a unor sume de bani, descoperite de Aliaţi în arhivele Ministerului de Externe de la Berlin. La 2 februarie 1945 a vorbit la postul de radio Bratislava, controlat de nazişti, unde a condamnat actul de la 23 august şi ulterior a mers la Berlin, de unde a fost salvat de furia Aliaţilor de oamenii Abwehrului. Surprinzător însă, în timpul „războiului rece”, Securitatea nu a întreprins nicio acţiune cu scopul de a-l elimina. Mai mult, în 1966, Nicolae Ceauşescu l-a graţiat în secret, fără un decret oficial. Scriitorul Dan Silviu Boerescu dezvăluia în lucrarea „Cele mai teribile curiozităţi din istoria veche a Bucureştilor”: „Pamfil Şeicaru a fost ajutat financiar să publice articole şi cărţi favorabile politicii de independenţă a lui Ceauşescu faţă de Moscova. (...) Celebrul gazetar a venit incognito, însoţit de ofiţeri DIE, în perioada 20-28 august 1977, la Bucureşti” (n.r. - când a avut o întrevedere secretă cu dictatorul, informaţie descoperită de istoricul Florian Bichir în arhivele CNSAS).
„Vulpea roşcată”, atac la adresa relaţiei Regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu
Un alt motiv pentru care autorităţile române au adoptat o atitudine relaxată faţă de Şeicaru a fost faptul că el a publicat un roman devastator la adresa relaţiei dintre Carol al II-lea şi Elena Lupescu, intitulat „Vulpea roşcată”. Lucrarea conţine texte violente antimonarhice, precum şi informaţii despre depravarea sexuală a Regelui şi a amantei sale. Nu lipseau referirile la adresa unor politicieni precum Iuliu Maniu, astfel că romanul a fost o mană cerească pentru propagandă. Gurile rele spun că scriitorului i s-au oferit 100.000 de pesetas ca să renunţe la publicarea cărţii, dar a refuzat.
Bijuterii şi tablouri de Grigorescu transportate peste graniţă?
Dacă în perioada interbelică adversarii îl catalogau drept „şacalul”, „omul cu 1.000 de feţe”, „cea mai odioasă întruchipare a gazetarului necinstit, versatil, afacerist” şi după plecarea în exil a fost considerat, de data aceasta de vechii amici „de dreapta”, drept un profitor care a beneficiat de avantaje în schimbul „odelor” aduse lui Ceauşescu. Securitatea i-a întocmit o sumedenie de dosare. Cel mai important este cel personal, redeschis în 1965, cu numele conspirativ „Vlad”, care numără șase volume şi un total de 2.083 de pagini. Potrivit unei note informative, odată ajuns în Occident, Şeicaru ar fi transferat în Elveţia bani, bijuterii şi o ladă cu 40 de tablouri semnate de Grigorescu, Tonitza, Aman etc.
Prieten intim cu Horia Sima
Deşi s-a vorbit despre luxul în care a trăit în exil Pamfil Şeicaru, alte rapoarte ale Securităţii demonstrează contrariul. De altfel, el locuia într-un apartament de la periferia Madridului, pentru care plătea 3.000 de pesetas lunar. Amănuntul este descris într-un alt raport, care viza racolarea sa: „P.Ş. a atins în exil un înalt grad de mizerie şi de dezamăgire, care este foarte propice unei încrederi discrete (...) Mânuit în mod inteligent, ar putea fi întrebuinţat indirect, cu machiavelică iscusinţă, în dărâmarea completă a actualului exil politic şi ar putea deveni o sursă extrem de utilă în ceea ce priveşte activitatea legionară, deoarece, incontestabil, el este în termeni de prietenie foarte intimă cu Horia Sima şi cu tot anturajul acestuia din Madrid, Paris şi Germania”.
Ion Cristoiu: „A fost un rusofob cumplit!“
Reputatul gazetar Ion Cristoiu (medalion) a explicat, în exclusivitate pentru „Taifasuri”, afinitatea lui Şeicaru faţă de regim. „Apropierea s-a produs după ’68, pe fondul independenţei afişate de Ceauşescu faţă de ruşi. Şeicaru a fost nu doar anticomunist, ci mai ales antirusofil! A scris prefaţa unui volum, «Marx despre români», în care erau adunate o serie de texte în care se demonstra cât de rău a fost Imperiul Ţarist pentru România. Nu e adevărat că a fugit cu bani în străinătate, ba din contră, a avut mari probleme financiare. Marele său noroc a fost că încă mai era „la butoane” Gheorghe Tătărăscu (n.r. - fost premier, care a deţinut şi alte portofolii), care le mai dădea paşapoarte. Aşa a vrut să plece şi Ion Mihalache, dar nu a reuşit. Am aflat din Memoriile generalului Ion Gheorghe, ambasadorul nostru de la Berlin din acea perioadă, că Şeicaru nu ştia că se va produce lovitura de stat. La 22 august 1944 erau amândoi prezenţi la o recepţie, la Ambasada noastră din Berlin, aşteptând un secretar de stat german. Când acesta a sosit, într-un târziu, au aflat de arestarea lui Antonescu. Ca şi în relaţia cu Horia Sima, apropierea de Ceauşescu s-a produs graţie sentimentelor antiruseşti. A fost un rusofob cumplit! Deşi a fost stimulat prin Securitate şi prin DIE, nu s-a apropiat de Ceauşescu pentru că i s-ar fi dictat”, ne-a declarat maestrul Cristoiu.