de Luana Mare

Petrece primăvara şi toamna în Himalaya, vara în Alpi şi iarna în America de Sud, iar între sezoane pregăteşte amatorii de senzaţii tari pentru ceea ce poate fi experienţa vieţii lor. Costin Miu (44 de ani), expert în comunicare, ghid montan cu experienţă de munte de peste 20 de ani, şi-a înfruntat limitele pe Aconcagua, un munte de aproape 7.000 de metri, a dus grupuri pe Island Peak (6.189 m), Kilimanjaro (5.885 m), Mont Blanc (4.810 m), Matterhorn (4.478 m), Monte Rosa (4.634 m), iar de câţiva ani a inițiat un program de dezvoltare personală, Mont Blanc Challenge. Spune că muntele este o bună formă de autocunoaştere, de înţelegere a propriilor nevoi, limite, a resurselor fizice şi mentale, a propriilor performanţe, dar şi o modalitate de transformare, de alchimie interioară. Costin ne-a vorbit despre curajul de a ieşi din zona de confort, despre motivaţie, inspiraţie şi despre puterea de a depăşi limitele şi de a urca pe crestele munţilor, acolo de unde lumea cu pasiunile, ambiţiile, luptele de toate felurile pare doar un furnicar neînsemnat.

„Motto-ul meu de ghid este «Safety, Fun, Summit»”

- Când şi cum a apărut pasiunea pentru munte?

- Acum 32 de ani, eram în şcoala generală, clasa a VI-a, făceam atletism şi a venit profesorul meu de Literatură care era şi dirigintele meu, Dan Smoleanu, cel care mi-a fost un părinte spiritual, al doilea tată. El e omul care mi-a cultivat cele două pasiuni care mi-au definit viaţa până acum, la 44 de ani: literatura şi muntele. A venit într-o zi la antrenament şi a zis: „Băi, atleţilor, care vreţi să mergeţi la vară pe munte?”. Până atunci, pentru mine munte însemna să merg cu bunicii, la Cumpătul, la picnic. „Dar ce facem acolo?”, am întrebat. „Păi, facem tabără de corturi şi, de acolo, o săptămână facem trasee”. Ăla a fost începutul unei pasiuni care a devenit pe zi ce trece mai puternică, până în prezent, când este un mod de viaţă, și care mi-a adus prieteni buni, pentru că acolo, pe munte, s-a format un grup frumos, de oameni speciali.

- Ghidăria montană când a început?

- A început în 2011-2012. Ghidăria montană cred că e o vocaţie, cum e şi psihologia, să zicem. Cred că principala capacitate a unui ghid montan, dincolo de pregătirea specifică, pe care obligatoriu trebuie să o aibă, este aceea de a transmite încredere. Oamenii de aia au curajul să vină pe munte: pentru că au încredere că acel ghid îi aduce întregi acasă. Nu să îi ducă în vârf cu orice preţ. Pe munte orice preţ poate să însemne cel final. Motto-ul meu de ghid este „Safety, Fun, Summit” („Siguranţă, Distracţie, Vârf”).

„Mi-a plăcut ideea de a avea grijă de alţii. E ceva cu care te naşti”

- Cum au fost primele experienţe ca ghid?

- Am început în 2012 când am fost cu David Neacşu - alpinist, explorator, cel care a organizat şi a condus unica expediţie naţională organizată pe Everest în 2003 - în Uganda să urcăm un munte foarte frumos, Margherita (5.109 metri), cu un grup. Atunci mi-a plăcut ideea de a avea grijă de ceilalţi. Mi-a plăcut sentimentul acela. E unul cu care te naşti. Şi aşa am început în 2012 cu un grup pentru Kilimanjaro, în Africa. A venit propunerea unui prieten care avea agenţie de turism şi care formase un grup pentru Kilimanjaro şi eu eram singurul personaj cu experienţă de munţi înalţi de peste 5.000 m şi de Africa pe care-l ştia el. Mi s-a părut o provocare. Erau opt oameni care n-aveau nicio legătură cu muntele. Erau genul de corporatişti care voiau o altă experienţă, o altă vacanţă decât la all inclusive în Turcia sau în Grecia. Nu se ştiau unii cu ceilalţi, decât în mici grupulețe, iar eu nu ştiam pe niciunul. Atunci mi-am dat seama că-mi place ghidăria. Am fost cu ei, a fost o călătorie impresionantă şi mi-am dat seama că sunt şi bun la asta, şi de atunci am făcut un program dedicat.

- Cum au perceput alpiniştii de vacanţă călătoria pe Kilimanjaro?

- Au trecut prin toate supliciile muntelui de mare altitudine: greţuri, ameţeli, oboseală, bucuria vârfului. La întoarcere erau obosiţi şi nici nu mai voiau să audă de aşa ceva, dar, după câteva săptămâni au început să mă sune pe rând şi să mă întrebe unde mai merg fiindcă ar vrea şi ei să vină.

„Nepalul e a doua casă pentru mine”

- Se poate ca un om obişnuit, fără o pregătire fizică temeinică, să poată urca un munte de 5.000 de metri?

- Kilimanjaro nu este greu de urcat. Nu are nimic care să te provoace din punct de vedere tehnic, dar faptul că are aproape 6.000 de metri te provoacă din punctul de vedere al pregătirii fizice. Nu are pante foarte abrupte, urcări spectaculoase, dar lipsa oxigenului te face să simţi efortul mai mult decât la 2.000 de metri. Creează senzaţii de vomă, de ameţeală, iar efortul se simte mult mai intens decât în condiţii obişnuite. O expediţie pe Kilimanjaro durează şase, şapte zile. Ca sfat pentru cei care vor să meargă acolo, pot spune că ar trebui să meargă apoi şi într-un safari sau în Zanzibar. E o experienţă fabuloasă.

- Ce a urmat după Kilimanjaro?

- Mi-am propus să urc un vârf de 8.000 de metri, optmiar, adică. David Neacșu mi-a zis „dacă vrei să urci un optmiar, întâi du-te și fă Everest Base Camp Trek, să «miroși» muntele și oamenii de-acolo”. Am povestit că am să merg acolo, prietenii pe care îi ghidasem pe Kilimanjaro au zis că vor și ei, așa că am plecat zece persoane. A fost atât de frumos și de impresionant, că m-am întors să ghidez oameni acolo în fiecare an. În afară de români, am avut clienți din Spania, Franța, SUA, Norvegia, Australia sau Noua Zeelandă. Apoi, s-a născut aventura pe Annapurna Circuit Trek, al doilea cel mai spectaculos treking din Himalaya, iar de anul acesta ghidez oameni pe Island Peak, 6.200 m. Nepalul este una dintre cele mai sărace țări din lume, dar, pentru mine, este a doua casă. Așa îl simt, foarte aproape de inima mea, cu peisajele, energiile și oamenii lui extraordinari.

„Pe Aconcagua am ajuns de două ori până la 6.850 m, m-am întors de la 100 de metri de vârf”

- Ce include Annapurna Circuit Trek?

- Reprezintă o călătorie de 18 zile în Nepal, care încearcă să cuprindă ceea ce e reprezentativ pentru acea zonă. Este unul dintre cele mai spectaculoase trek-uri (n.r. - expediţii) din lume, care oferă panorame asupra lanțului himalayan, în special din zona Poonhill. Experiența traversării prin trecătoarea Thorung La, cel mai înalt pas din lume, încorporează întreaga frumusețe și glorie a ariei Annapurna, una dintre cele mai bogate în tradiții zone culturale ale Nepalului. Este trek-ul din care se pot admira doi dintre cei mai dificili optmiari ai Himalayei, Annapurna și Dhaulagiri, se poate ajunge la templele Mukhtinat-ului. Este o zonă cu o încărcătură specială, cu o energie deosebită.

- Care a fost cel mai înalt munte pe care l-ai urcat? Ai reuşit vreun optmiar?

- Am încercat de câteva ori să escaladez Aconcagua din America de Sud, un vârf de 6.962 m, dar am fost nevoit să mă întorc când mai aveam aproximativ 100 m până sus. Siguranța clienților este primordială şi a trebuit să facem cale întoarsă. Apoi nu am mai avut timp pentru propriile obiective deoarece mereu am fost pe munte cu grupuri în programele lansate de mine.

„Dacă nu te protejezi corect, ultravioletele de pe munte pot duce la orbire”

- Care sunt provocările pe Aconcagua?

- Aconcagua nu este un munte dificil din punct de vedere tehnic, dar tocmai această accesibilitate face ca, an de an, iubitori ai muntelui să-și piardă viața aici. Nepregătiți fizic și mental, iau prea ușor un munte de 7.000 de metri pe vârful căruia, datorită poziționării sale geografice, condițiile de presiune și concentrația de oxigen din aer sunt similare cu cele de la 8.000 de metri din Himalaya. În 2013, aici am văzut pentru prima dată un alpinist mort. Deși este un risc asumat, deși ești conștient că poți lăsa muntelui ce ai mai scump, viața, nimic nu se compară cu momentul în care te întâlnești față în față cu cruda realitate. Îți înmoaie genunchii, îți taie motivația, te face să te gândești la cei de acasă și-ți trebuie un mare efort de voință pentru a continua. O altă provocare pe care alpiniștii trebuie să o suporte pe Aconcagua și pe toți munții înalți este extraordinara putere a razelor ultraviolete din radiația solară. La peste 5.000 de metri, sunt atât de puternice, încât ești obligat să porți ochelarii de soare practic tot timpul. Inclusiv atunci când soarele e ascuns după nori. Lipsa protecției, chiar și pentru doar câteva zeci de minute, poate duce până la orbire temporară. În 2013, unul dintre colegii mei a vrut să verifice pe propria-i vedere și a coborât în tabăra de bază pe jumătate orb. A fost o orbire temporară, şi-a revenit cu ajutor medical, dar puţin a lipsit să nu devină orbire permanentă.

- Cum a fost prima experienţă în Alpi?

- Prima experienţă în Alpi a fost pe Mont Blanc, cel mai cunoscut, cel mai dorit vârf de cucerit. Am mers în Alpi cu grupuri imediat după Kilimanjaro. Ghizii din Alpi mergeau unu la unu sau maximum unu la doi. Eu eram cu patru legaţi de mine. Mont Blanc are destule porţiuni unde este destul de greu să ai legaţi de tine mai mult de doi oameni şi să fii sigur. Anii de experiență pe munte mi-au relevat două categorii de oameni. Există iubitori ai muntelui - sunt cei care aleg să meargă pe poteci și pe trasee marcate și există pasionații de munte - cei care ar vrea mai mult de atât. Pentru aceştia din urmă am creat programul de dezvoltare personală Mont Blanc Challenge.

„Mont Blanc este acoperişul Europei şi visul oricărui pasionat de munte”

- De ce Mont Blanc?

- Mont Blanc este cel mai înalt vârf al Alpilor, este acoperișul Europei civilizate, este visul oricărui pasionat al muntelui. Este un munte care face victime an de an pentru că pare accesibil și pentru că mulți îl iau în glumă. Totuși, dacă îi arăți respectul cuvenit - ceea ce pentru mine înseamnă să te antrenezi așa cum trebuie -, Mont Blanc îți oferă satisfacții imense.

- Ce urmează de obicei după escaladarea vârfului Mont Blanc?

- Matterhorn şi Monte Rosa, dar pentru aceştia e nevoie de pregătire fizică, tehnică, mentală, iar acestea pot fi obţinute doar prin antrenament.

„În condiţii extreme afli cu adevărat cine eşti şi ce poţi”

- Ce presupune pregătirea pentru această călătorie?

- Sezonul pentru Alpi începe la sfârșitul lui iunie, vara, dar până la a merge pe cel mai înalt munte din Alpi este necesară o pregătire de şase luni. Oamenii au descoperit că e un program de dezvoltare personală pentru că îi scotea total din zona de confort, îi mobiliza să se transforme. Urcarea pe Mont Blanc durează patru zile doar. Sunt vreo 600 de metri diferenţă de nivel de stâncărie, ceea ce presupune urcare grea, dar acolo se vede rezultatul unor multe luni de pregătire fizică. Alea şase luni în care weekend de weekend eram ba la munte, ture de vară, ture de iarnă, ture tehnice care reprezintă căţărat la stâncă, ture de anduranţă, ba antrenamente la panou, pe stadion la alergat transformă pe oricine atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic.

- Cum pot devenit aceste călătorii lecții de dezvoltare personală?

- Prin provocările întâlnite şi depăşite: viscolul, lipsa de oxigen, oboseala, starea de greaţă de la lipsa de oxigen sau durerea de cap nu sunt decât pretextele perfecte pentru adevărata întâlnire cu sinele. Cred că numai în condiții extreme afli cu adevărat cine ești și până unde poți merge. Pe munte am învățat ce înseamnă răbdarea, motivația, voinţa, tenacitatea sau cum tratezi frustrarea. Tot acolo am deprins ce înseamnă respectul de sine și pentru ceilalți, tot acolo am înțeles că acțiunile pe care le facem vin la pachet cu consecințe proporționale. Am să merg pe munți înalți atâta timp când voi crede că am de învățat de la ei. Muntele te învaţă să-ţi ţii mintea la înălţime, aproape de cer, acolo de unde toate ambiţiile, luptele, dorinţele devin neînsemnate şi derizorii. Contează doar viaţa şi acel sentiment de a fi într-o nemărginită frumuseţe.

„O tânără cu un singur plămân funcţional a încercat să urce în Alpi, la 4.800 m“

- Ai avut cazuri speciale?

- Am avut cazuri în care una dintre fetele care mergeau în grupul de Mont Blanc a omis să-mi spună că are un singur plămân funcţional şi urcarea a devenit din ce în ce mai dificilă pentru ea până când mi-a spus adevărul. Am făcut eforturi mari să o conving că trebuie să se întoarcă şi că viaţa ei e mai importantă decât dorinţa de a reuşi să urce pe Mont Blanc, pentru că vârful este doar jumătatea drumului. Îmi spunea în lacrimi: „Nu ştii cât de motivată sunt eu să ajung în vârf”, iar eu îi răspundeam: „Nu ştii cât de motivat sunt eu să te aduc înapoi în viaţă!”. Fiecare dintre cei care vor să urce pe creste atât de înalte este un caz aparte, fiecare poveste este uluitoare deoarece sunt experienţe pentru cei care vor altceva de la viaţă şi fiecare le trăieşte cu intensitate, transformându-se în interior, reconstruindu-se.

„Muntele te transformă nu numai fizic, ci şi mental“

- Cum îi schimbă călătoria pe cei care se înscriu în programul iniţiat de tine?

- În primul rând prin schimbarea modului de viaţă impus. Vor fi nevoiţi să iasă din zona de confort pentru pregătirea preliminară. Îşi organizează viaţa mult mai bine, învaţă să-şi dozeze resursele, devin pregătiţi pentru un efort susţinut, învaţă să-şi cunoască limitele, să şi le asume sau să şi le depăşească, scot la suprafaţă resursele interioare nebănuite. Muntele în sine transformă omul atât din punct de vedere fizic, dar şi mental. Am creat un grup frumos. Oameni care au devenit prieteni din colegi de antrenament. Niciunul nu mergea pe munte în mod regulat. Cam toţi, oameni de succes profesional în domeniile lor: CEO, avocaţi, IT-işti, muzicieni. Fiecare simţea că are nevoie şi de altceva. De anul acesta, am demarat și un program de team building bazat pe alpinismul de altitudine adresat companiilor, pentru că spiritul de echipă poate fi dezvoltat foarte bine în genul acesta de acțiuni.