de Silviu Ghering şi Adrian Barna
Dincolo de propaganda turistică, mai mult sau mai puțin eficientă, România este o minune! O taină... Iar împreună vom descoperi bucuria de a respira aerul tare și curat al bogățiilor și frumuseților uitate ale acestui pământ magic, ţara noastră.
Mraconia, mănăstirea de sub şi de deasupra Cazanelor Dunării
Drumul ce leagă oraşele Orşova - Moldova Nouă trece prin mirifica trecătoare a Cazanelor Dunării, loc unicat în Europa prin măreţia şi splendoarea pitorească a acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu, căci aici se înfrăţesc cerul, munţii şi marele fluviu, oferind priveliști spectaculos de frumoase. La 15 km de Orșova, în comuna Duhova, se înalță parcă direct din valurile Dunării, Mănăstirea Mraconia, ridicată pe locul unui fost punct de observație și dirijare a vaselor de pe Dunăre, pentru că din cauza reliefului, prin „îngustarea” defileului nu puteau trece simultan două vase. Aceste „chei” ale marelui fluviului au primit numele de „Cazanele Dunării”, după părerea multora, cel mai frumos loc din România.
Mrăcuna, adică „locul ascuns, întunecat, dosit”
Pe Valea Mraconiei au existat de sute de ani vestigiile străvechii mănăstiri româneşti cunoscute odinioară sub numele de „Sfânta Mănăstire Mrăcuna” sau „Mănăstirea de la Ogradena-Veche”. Numele de „Mrăcuna” este de obârşie slavă şi înseamnă „locul ascuns, întunecat, dosit”, de aici „Mănăstirea Ascunsă” pentru că locul pe care se afla construită mănăstirea este şi acum, dar mai ales atunci când nu exista lacul de acumulare de la Porţile de Fier I, foarte împădurit, încât mănăstirea era foarte greu depistată de invadatori. Construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier I a făcut ca în 1967 vechiul aşezământ să fie demolat, ruinele sale fiind inundate cu timpul de ape. În 1993 s-a pus piatra de temelie a noii biserici, iar în 1995 s-a reînfiinţat vatra monahală.
Crucea de pe vechea biserică, pavăza din vârful stâncii
Ruinele vechii mănăstiri rămân astfel sub apele tumultuoase ale Dunării cu supranumele de „Mănăstirea de sub ape”, iar cea nouă, cea de deasupra apelor, se ridică semeţ ca o continuitate a credinţei creştine din aceste locuri mirifice. Ca o statornicie pentru veacurile care vor urma acolo, la hotarele ţării, pavăză fiind crucea care odinioară era înfiptă pe turla mare a bisericii vechi, luată, conform legendei, de ultimul călugăr și înfiptă în vârful unei stânci din apropiere.