de Luana Mare
Se spune că Dumnezeu dă poverile mari doar celor care le pot duce, dar părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, judeţul Prahova, şi-a ales singur, cu bucurie în suflet, crucea de purtat prin praful acestei vremelnice vieţi. Părintele Nicolae şi-a asumat grija pentru mii de copii pe care i-a scăpat de la avort sau de la o viaţă de chin, pe care soarta i-a abandonat încă de la naştere, şi de care s-au lepădat atât guvernanţii, cât şi părinţii lor ostoiţi în vârtejul unei vieţi prea încercate.
„Avem 28 de milioane de prunci ucişi prin chiuretaj!”
Părintele Nicolae Tănase avea la Revoluţie 31 de ani când liberalizarea avortului a făcut ca, într-un timp foarte scurt, sute de mii de copii nenăscuţi să-şi găsească sfârşitul prin chiuretaj. În acea perioadă l-a întâlnit părintele Tănase pe poetul şi deputatul creştin Ioan Alexandru, cel care l-a dus într-un spital şi i-a arătat cum sunt ucişi zilnic atât de mulţi copii, încât crematoriile nu mai fac faţă, iar trupurile fără viaţă sunt încărcate în găleţi şi împrăştiate pe la crematoriile altor spitale pentru a fi arse. O privelişte greu de îndurat pentru orice om cu frică de Dumnezeu. „Ceea ce s-a întâmplat atunci reprezintă un genocid! În cei 28 de ani de la Revoluţie au fost ucişi aproximativ 28 de milioane de copii numai prin chiuretaj”, dezvăluie părintele. Este un bilanţ tragic care oglindeşte disperarea, necredinţa şi comoditatea în care trăim. Societatea se ucide pe sine secundă cu secundă, curmându-şi viitorul şi încercând într-un efort disperat să supravieţuiască zilei de azi, un prezent măcinat de nesiguranţă, de corupţie, de neomenie, de lăcomie, de o profundă criză morală. „Dar mâine? Ce se va întâmpla cu noi? În asemenea ritm, poporul va înceta să existe. Pentru ca un popor să existe, trebuie să aibă o rată de naşteri de 2,8. Dacă scazi sub 2,8 până la 2,1 este populaţie. Sub 2,1 nu mai e nimic. Noi, acum, avem 1,3 rata naşterilor”, mai adaugă părintele, cu o faţă gravă.
„Mergeam la uşa clinicilor de avort şi le vorbeam despre crimă”
„După Revoluţie, noi, românii, n-am avut posibilitatea să ne bucurăm de biruinţă. E foarte greu să credem că există ceva care justifică aceste crime ale noastre. Fiecare om este ceea ce îşi dă interesul să fie”, mai spune părintele cu amărăciune. Atunci, în noaptea aceea în care prietenul Ioan Alexandru i-a arătat crematoriile pline cu trupurile micuţe fără viaţă aruncate în foc, şi-a scris destinul părintele Tănase. Împreună cu poetul-politician, apărător al credinţei în Dumnezeu, a început o activitate pe care mulţi ar considera-o şi astăzi o utopie sau un gest nebunesc: când nu era la biserica din Valea Plopului, unde slujea, părintele mergea pe holurile clinicilor în care se făceau avorturi şi vorbea cu tinerele care aşteptau să intre în cabinetul medicului pentru intervenţie. „Discutam cu femeile programate la chiuretaj. Le dădeam pliante în care le explicam de ce nu este bine ceea ce vor să facă. Unele erau deja cu chitanţele plătite. Erau medici care ne alungau de la uşă, alţii ne ignorau. În urma acestor discuţii, una din 10.000 de femei renunţa la avort. Îi spuneam că e păcat, iar ea zicea: «N-am încotro, sunt studentă» sau «soţul meu mă omoară dacă mă mai duc cu încă un copil acasă» şi altele. Şi atunci replicam: «Uite, asta-i adresa noastră, dacă ai încredere, vino la noi!». Unele aveau încredere, altele n-aveau. Unele femei au acceptat să renunţe la avort dacă noi am promis că-i luăm copilul, altele nu”, îşi continuă părintele incredibila poveste. N-a militat niciodată pentru schimbarea legislaţiei care permitea avortul, n-a făcut politică, n-a judecat pe niciuna dintre acele rătăcite, nu le-a certat, ci doar a încercat să le explice că fiecare chiuretaj înseamnă uciderea unui suflet nevinovat, pruncucidere, iar acesta este un păcat greu pentru mântuirea oricărui suflet.
„Am adus primul bebeluş într-o cutie de carton, într-o noapte ceţoasă. Acum are viaţa lui în Italia”
În acelaşi an, 1990, a venit pe lume primul copil scăpat de părinte de la avort, un băieţel. „Se întâmpla la câteva luni după ce am început să facem treaba asta pe la clinici. A ajuns la Valea Plopului la patru zile de la naştere, într-o cutie de carton, l-am adus cu peripeţii de la 400 de kilometri, într-o noapte cu ceaţă. Mama lui era elevă de liceu şi locuia în gazdă la oraş cu sora ei. Mi-a ascultat sfatul şi a renunţat la crimă. N-a ucis! În acea clipă a fost mamă. Când s-a apropiat vremea să nască, a venit aici. Nu fusese acasă, la părinţi, de patru luni pentru că nu voia ca ei să ştie de sarcină. Într-o zi, tatăl le-a sunat la gazdă spunând că vrea să vină la ele în vizită să le vadă. I-am dat bani, s-a dus unde locuia cu sora ei, şi-a aşteptat tatăl. A pus un sacou pe ea, iar acesta n-a observat că e însărcinată, dar efortul şi emoţia au făcut-o să nască după câteva zile acolo, la un spital din oraş. Apoi am primit telefonul şi m-am dus. Era vineri seara, eram nepregătiţi pentru aşa ceva, am luat copilul pe la 12:00 noaptea şi am pornit spre Valea Plopului, un drum de vreo 400 de kilometri. Sâmbătă dimineaţă aveam parastase la biserică, maşina mergea şi nu prea, şi l-am luat pe băieţelul născut de câteva zile, într-o cutie de carton, bine înfăşat. Aşa l-am scos din spital. Pe drumul către casă, pe serpentine, a sărit uleiul de la maşină şi am rămas noaptea în drum. Copilul a început să plângă de foame. Apoi am văzut în acel sat, pe marginea şoselei, o casă bătrânească, foarte luminată. Am bătut la uşă, nu mi-a răspuns nimeni, uşa era deschisă, am intrat. Acolo era un bătrân care dormea, sforăia, horcăia, cred că era beat, nici n-am putut să-l scol, apoi am şi renunţat la idee. M-am dus la bucătărie să încălzesc apă şi să fac lapte praf. Am liniştit copilul, l-am adormit, am pus ulei la maşină, apoi am plecat în noapte spre casă, iar fix dimineaţa am ajuns la Valea Plopului. Am luat bebeluşul cu mine la biserică, l-am lăsat cu femeia de serviciu la lumânări, i-am încălzit laptele şi în câteva minute bebeluşul a început să ţipe încât toţi din biserică s-au strâns in jurul lui să vadă ce s-a întâmplat. E o istorie întreagă foarte frumoasă. Până seara a ajuns la o familie unde a şi rămas, unde a crescut, de unde s-a însurat. Acum are 27 de ani, lucrează în Italia, s-a căsătorit cu o tânără pe care a cunoscut-o acolo, are la rândul său doi copii mici şi este un caz ce se numeşte, simplu, «succes». Dar nu sunt toate aşa”, rememorează părintele povestea primului său copil de suflet. O viaţă salvată, un om care azi se bucură de familia şi de pruncii lui, şi care n-ar fi existat dacă părintele n-ar fi fost acolo, pe holul clinicii de făcut avorturi, încercând din răsputeri să convingă o adolescentă confuză şi speriată să nu ucidă, să nu omoare un copil nevinovat. Îl întreb dacă mama lui l-a văzut vreodată pe băiat în aceşti ani, dacă i-a fost dor de acel suflet pe care l-a adus pe lume în vremuri de restrişte. „Da, a venit aici o dată, când băiatul era prin clasa a cincea, dar n-a fost serioasă. Eu nu eram în tabăra de copii când a sosit şi l-a văzut, a început să-i facă promisiuni, l-a amăgit că-l ia acasă la ea, dar nu s-a mai întors. I-a dat peste cap sufletul de copil. Apoi, bietul băiat n-a mai vrut să ştie niciodată de ea”, mai spune preotul.
„O vreme am locuit în corturi de carton, pe prundul gârlei”
Valea Plopului este o localitate din zona Carpaţilor de Curbură, la graniţa judeţelor Prahova şi Buzău, o zonă frumoasă, cu dealuri înveşmântate în pâlcuri de pădure sau cu islazuri întinse de iarbă grasă pe care pasc vaci şi bivoliţe fericite. Casele din sat abia se văd răzleţe printre pomii verzi şi printre uliţele cu serpentine. Sunt 68 de familii în satul Valea Screzii, unde se află tabăra, oameni sărmani, dar inimoşi, gospodari şi săritori la necazul aproapelui. Aici, printre dealurile semeţe, a făcut părintele Tănase un loc de salvare pentru mii de suflete pentru că, la câteva luni după primul băieţel ajuns la Valea Plopului, au început să vină pe bandă rulantă şi alţi copii salvaţi de la chiuretaj. „Au venit apoi într-o zi 13 copii de 3, 4 zile. I-am ţinut o zi şi o noapte într-o maşină pentru că nu aveam unde să-i duc. Femeile spuneau: «Dumneavoastră aţi scris aici, în pliant, că îl luaţi dacă îl las să trăiască? Ei, uite, vi l-am adus! Luaţi-l!». Şi l-am luat. Şi altul, şi altul. Veneau de la diferite spitale. Am încercat să-i plasăm în sat, bătând la fiecare poartă, dar nu mai aveam pe unde. În câteva luni s-au adunat aici 86 de copii. Pe atunci era mai simplu cu actele. Era suficientă o declaraţie notarială din partea mamei, iar eu mă puteam ocupa de cei mici. Îl înscriam la doctor, la Primărie, apoi la grădiniţă, la şcoală, doar pe baza acestui act notarial. Şi, totodată, confidenţial, pentru că şi asta a fost mereu o condiţie. Pe unii i-am plasat în familii din sat, dar tot erau mulţi.” Şi s-a străduit părintele să le facă un rost, că nu-i uşor cu 86 de bebeluşi pe cap, şi astfel a pus bazele, în 1994, Asociaţiei Pro Vita. „În 1997 s-au trezit politicienii şi au modificat Legea 31, care spunea ca numai Statul are voie să plaseze copii. Pentru noi a fost mai greu atunci să plasăm copiii în familii. Am făcut pe prundul ăsta de gârlă nişte corturi de carton şi după aceea a început toamna. Au stat foarte rău în corturi. Între timp n-au mai fost numai copii mici, au fost şi copii ai străzii, şi bătrâni, şi oameni amărâţi. După aceea am început să cumpărăm terenuri şi să construim”.
„Patriarhul ne ajută cu bani din salariul său”
Astăzi sunt 53 de case ridicate de asociaţie şi în care locuiesc copii şi adulţi, oameni sărmani, iar dintre acestea 16 se află în tabăra de la Valea Screzii, localitate aflată lângă Valea Plopului. Complexul a fost făcut cu ajutorul oamenilor de bine, din donaţii. „Pe lângă case, au mai fost construite şi 38 de biserici, ctitorite de oameni cu posibilităţi materiale, unele micuţe, în curţile caselor, sau lângă şcoală, sau pe dealul de lângă tabără. Aici, în Valea Plopului, este singura biserică din ţară monument pentru copiii avortaţi”. Îl întreb cine-l ajută într-un proiect aşa de uriaş. „Mă sprijină mulţi care ştiu ce e viaţa, mulţi care sunt vinovaţi de avort. Mă ajută şi preoţi, călugări, oameni simpli care le aduc copiilor diverse cu portbagajul, care dau un pomelnic. E mai uşor acum, să spunem, că lumea s-a trezit, a început să vadă valoarea vieţii, dar înainte erau cinici: popa să fie cu cădelniţa şi coliva, profesorul cu elevii, doctorul cu bolnavii! Biserica pierduse această experienţă socială din cauza comuniştilor. Ne-au ajutat oamenii, până la ultima băbuţă din sat, cu ce a putut fiecare, iar de zece ani încoace, de când a venit actualul Patriarh, statutul Bisericii Ortodoxe a permis să înfiinţăm un centru, pe care l-am numit tot Pro Vita, centru al parohiei. Părintele Patriarh Daniel ne ajută lunar cu bani proprii, din salariul lui, ceea ce înseamnă o implicare personală, în paralel cu cea a Patriarhiei. Şi nu numai pe noi, mai sunt nişte centre din alte zone cărora le dă lunar bani din propriul buzunar. Avem multe nevoi aici, iar oamenii vin şi ne ajută cum pot. Ne aduc materiale de construcţii, ce mai au de prisos pe acasă. Avem nevoie de multe lucruri, de vase pentru că se sparge un vas pe zi, ne confruntăm şi cu moda, pentru că fetiţele cresc şi vor să se îmbrace mai frumos, de tot ce poate fi necesar unei familii cu mulţi copii. De câte ori am fost întrebaţi ce să ni se aducă am spus oamenilor să ne aducă lucruri din casă pe care nu le mai folosesc, nu să cumpere”, povesteşte emoţionat părintele.
„Sunt şi insuccese multe pentru că aspectele genetice îşi spun cuvântul”
În 27 de ani au trecut pe la Valea Plopului aproape 4.000 de copii! Unii scăpaţi de la avort, alţii veniţi cu mamele aflate în situaţii disperate, alţii luaţi de pe străzi. Unii au stat în centru câteva ore, alţii câteva zile, alţii câteva luni. După unii au revenit mamele atunci când şi-au rezolvat problemele şi i-au luat, alţii au fost recuperaţi de bunici, alţii au fost înfiaţi. „Avem şi foarte multe insuccese. Din păcate, aspectele genetice îşi spun cuvântul: sunt eşecuri la şcoală, eşecuri în comportament. Unii dintre copii nu au rămas aici. Noi încercăm să facem în aşa fel încât cei mici să trăiască precum ceilalţi copii din sat, normal, să nu simtă diferenţa. Principiul iniţial a fost: «Nicăieri nu este mai bine ca la mama acasă». După aceea: «Copilul să nu fie plimbat din mână în mână»; ori este plasat, ori merge la adopţie. Adopţia este prima lovitură după cea a părăsirii lui de părinţi, dar trauma se atenuează încet, încet. Mai avem un principiu pentru mame, pentru bătrâni şi pentru cei care trec de 18 ani: cine pleacă în neclaritate nu se întoarce: gen mame care se împacă până la urmă cu taţii copiilor. Altfel am fi făcut un trafic, un du-te-vino imposibil!”, spune părintele.
„Ziua începe şi se termină cu rugăciune”
Este zi de sărbătoare şi părintele a ţinut slujba la biserica mare din Valea Plopului. Copiii, veniţi din tabără cu un autocar, s-au aşezat pe scăunelele puse special pentru ei în biserică, apoi şi-au aşteptat cuminţi rândul la împărtăşire. După Sfânta Liturghie au urcat cu toţii în maşină şi au plecat spre tabără, unde-i aştepta masa de prânz. „Am avut de-a lungul vremii la noi şi copii de alte confesiuni. Le-am respectat credinţa în care s-au născut şi i-am botezat pe cei care au vrut să îmbrăţişeze ortodoxia”, mai spune părintele în drum spre tabăra din Valea Screzii, localitatea vecină. Ajungem puţin după ora 12:00 şi copiii s-au strâns în sala de mese unde miroase îmbietor a mâncare făcută la cazan. Masa de prânz începe cu o rugăciune pe care o spun toţi în acelaşi timp cu părintele, apoi copiii se aşază liniştiţi, disciplinaţi, fără nazuri, fără ţipetele pe care te aştepţi să le auzi într-o încăpere cu peste 100 de tineri. Unii sunt cu mamele lor, adăpostite în tabără din cauza vreunui tată abuziv sau rămaşi pe drumuri din cine ştie ce condiţii vitrege. Femeile care pregătesc masa ştiu să chivernisească proviziile astfel încât să ajungă mâncarea pentru toată lumea, că nu-i lucru uşor să hrăneşti în fiecare zi 400 de persoane. Prânzul se încheie tot cu o rugăciune, iar apoi copiii ies la joacă în parcul din complex sub atenta supraveghere a unor mămici sau a personalului. La un semn se strâng cu toţii pentru o poză de grup şi îl înconjoară pe părinte. Cei mari îi strigă pe cei mai mici, îi organizează: sunt frumoşi, îngrijiţi, curaţi, îmbrăcaţi cu grijă, puşi pe şotii, astfel că, dacă n-ai şti de ce sunt aici, nici n-ai bănui că viaţa lor ascunde drame copleşitoare. Unii abia aici au învăţat să zâmbească, să se bucure de prezent...
„Au trecut aproape 4.000 de suflete pe la noi”
În tabără a fost ridicată o bisericuţă, dar şi o clădire mai mare unde se află sala de mese, iar la etaj biblioteca, dar, totodată, şi sala calculatoarelor. Ne continuăm itinerariul conduşi de părintele care ne povesteşte istoria locului. „Aici este o sală în care se fac temele, se fac şi nunţi, pentru că am avut 13 până acum, unde copiii se joacă, citesc, învaţă muzică. A ars complet în urmă cu zece ani, dar am refăcut-o”. În prezent, părintele îngrijeşte de 428 de suflete, dintre care 51 de bătrâni, 26 de mame, cinci taţi pentru că, aşa cum explică uşor amuzat părintele, „avem şi taţi mai zdraveni la cap decât mame; adică ele au fugit, ei au rămas”, sunt şase studenţi, crescuţi în complex de la o zi, două sau de la cinci, şase ani. Sunt 312 copii, dintre care opt sunt bebeluşi, patru sunt în burtă. Alţi 28 sunt la liceu. „Eu am început aici, cu multe persoane din sat care au avut inimă şi ştiau să hrănească. Avem şi un avantaj, şi un dezavantaj. Am lucrat cu oameni cu experienţă de gospodărie, şi nu neapărat cu specialişti. În ultimii doi, trei ani s-a simţit nevoia de specialişti, vorbesc de psiholog, de psihopedagog, pedagog, şi atunci, fie am avut colaborări, fie am angajat. Avem asistentă care ţine legătura cu medici de toate specialităţile, avem dentist care vine periodic pentru controale. Noi nu suntem organizaţi ca un orfelinat sau ca o instituţie cu gard, cu regim restrictiv. Avem câteva reguli şi încercăm să imităm satul, comunitatea. Merge satul la biserică? Mergem şi noi. Merge satul la şcoală? Mergem şi noi. Mănâncă? Mâncăm şi noi. Dorm? Dormim şi noi. Merg copiii din sat la mare, la munte? Nu prea merg, dar noi mergem. Ne-am mai şi combinat cu parte din sat şi am făcut excursii împreună sau am intins mese împreună. Comunitatea de aici e slab dezvoltată, sunt destul de mulţi plecaţi în afară, la muncă. Satul nu are un dispensar, noi avem. Satul nu are dentist, noi aducem aici dentişti şi mai fac şi sătenii controale. Am beneficiat de consult medical cam din toate domeniile. Iniţiativa aceasta aparţine celor de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului; să vină, de două ori pe an, medici de toate specialităţile. Încercăm să facem ceva. Comparativ cu ce ar trebui realizat în România, facem infim pentru cele 428 de suflete sau aproape 4.000 de suflete care au trecut pe la noi. Nu înseamnă nici măcar o picătură într-un ocean de probleme”, mai adaugă părintele Tănase cu modestie.
Pe cei majori îi ajută să-şi ridice o casă!
Anii au trecut şi copiii au crescut, unii au ajuns la vârsta majoratului, dar părintele n-a avut inimă să-i dea afară şi să-i arunce brusc în vâltoarea vieţii, aşa cum se întâmplă la orfelinate. A căutat soluţii pentru ei. După ce împlinesc 18 ani sunt încurajaţi să înveţe mai departe sau să muncească, dar în doi ani trebuie să strângă bani pentru propria lor casă. „Am făcut o convenţie, ca ei să vină cu o treime din preţul casei, iar noi cu două treimi. Primul copil din centru, cel care lucrează acum în Italia, a venit cu 9.000 de euro strânşi în doi ani. Pentru noi a fost mult să punem 18.000 de euro, dar am participat cu materiale de construcţii, cu ce am putut şi ne vom duce promisiunea la capăt”. Acestor cheltuieli li se adaugă şi cele pentru copiii cu nevoi speciale, şi nu sunt deloc neglijabile. „Avem câţiva copii speciali. Unul nu merge. S-a născut cu forcepsul şi a fost traumatizat. Medicii au spus atunci că el nu va merge deloc toată viaţa lui, dar noi ne-am ocupat de el cum am ştiut mai bine şi acum se poate mişca sprijinit. Mama lui s-a speriat şi a fugit. Ni l-a lăsat aici la o zi. Acum are 16 ani. Abia acum suntem într-un pic de legalitate cu el, după 16 ani. Noi n-avem voie să ţinem speciali pentru că este necesar personal pregătit. Mai avem o fetiţă cu tetrapareză. E internată opt luni pe an şi are nevoie de medicamente care costă 3.200 de euro pe an.” Sunt griji de toate felurile într-o familie cu 312 copii, iar părintele le poartă pe toate şi le găseşte rezolvarea. O viaţă de om în slujba celor necăjiţi. Un Sfânt pe Pământ! Are acum 60 ani şi este energic, aşa cum a fost dintotdeauna, implicat. Are privirea caldă, vorbeşte răspicat, fără cuvinte mari, cu naturaleţea omului trecut prin greutăţi purtate cu asumare şi cu înţelepciunea pe care ţi-o dă credinţa în bine, în Dumnezeu. A salvat copii de la moarte, i-a hrănit, le-a făcut un rost cum a putut mai bine, fără să ceară vreo răsplată aici pe pământ. Datorită lui şi celor care au făcut corp comun în lupta contra avortului, mii de copii trăiesc azi şi se bucură de viaţă, aşa cum poate fi ea într-un cătun simplu, dar iubitor, de la marginea judeţului Prahova.