de Carmen Ciripoiu şi Alexandru Brădescu
Dacă ați crezut că sensibilul Cavaler Alb care încearcă să salveze o prințesă arătându-și dragostea există doar în basme, nu e chiar așa. Odată ce veți privi cu atenție în jurul dumneavoastră, veți observa o sumedenie de persoane care vor să vă scape din tot felul de încurcături sau din situații care lor li se par dificile, chiar dacă nu aveți nevoie. Cine sunt aceștia? Cei care suferă de sindromul Cavalerului Alb. Ce este această tulburare și cum se poate vindeca, aflați din interviul cu hipnoterapeutul Eugen Popa (foto), președintele Asociației Române de Hipnoză.
„Bolnavul își ia valoarea din acțiunile pe care le orientează către exterior”
- Există un moment în care cavalerismul nu este privit ca un comportament galant, conform unui cod moral: atunci când o persoană suferă de sindromul Cavalerului Alb. Cum poate fi definită această tulburare?
- Cavalerul Alb este o persoană care are o nevoie de a se simți importantă și apreciată, prin acțiunile pe care le face, și drept urmare acestea sunt orientate către exterior, de unde acesta își ia și valoarea. Acest gen de om este dependent de părerea altora, chiar dacă nu este conștient de acest lucru. Mai pe românește spus, această persoană suferă de ceea ce numesc eu „ajutită”, adică acel moment în care își dorește să ajute pe cineva mai mult decât își dorește acesta. De fapt, acesta validează nevoia de a se simți important.
- Care sunt manifestările sindromului Cavalerului Alb?
- Una dintre manifestări este aceea de a căuta pe cineva pe care să-l ajute, neașteptând ca acesta să ceară acel ajutor. Și asta pentru că cel care suferă de sindromul Cavalerului Alb va ignora orice, doar ca să poată arăta cât de important e omul de lângă el. Doar că nu este așa. De multe ori, acest gen de acțiune apare chiar și în situații în care Cavalerul nu are nicio treabă cu persoana ajutată, care poate să-i fie complet străină, sau total indiferentă. Accentul se pune pe „eu am găsit pe cineva pe care eu am să-l pot ajuta”. Același lucru se întâmplă și în relații. Noi nu ne îndrăgostim neapărat de persoana cu care suntem, ci de persoana cu care ne imaginăm că suntem. De aici apar și problemele în relații. De asemenea, poate fi vorba de acel sacrificiu, care e doar un alt enunț al aceleiași idei. Eu nu mă sacrific pentru Costică sau pentru Maricica, ci mă sacrific pentru ideea pe care o am în cap, vizavi de ce ar trebui să se întâmple. Întotdeauna cei care se sacrifică, dar mai ales cei care folosesc enunțul „mă sacrific”, au în mintea lor ideea de martir, de jertfă pe care ei o fac. Și întotdeauna un martir, în psihologia socială, are o conotație extrem de pozitivă și de idealistă. Pentru că un martir nu e un fitecine, întrucât el s-a sacrificat pentru marea transformare. Ei bine, tocmai în această idee își găsește satisfăcută nevoia de importanță și valoare.
„Afecțiunea se află în strânsă legătură cu trecutul”
- Are oare vreo legătură trecutul salvatorului cu acest sindrom?
- Întotdeauna, nici nu se poate altfel. Și nu e vorba doar despre acest sindrom al Cavalerului Alb, pentru că în viața fiecărui om trecutul se manifestă în prezent. Ceea ce suntem noi astăzi este de fapt rezultatul evenimentelor și situațiilor prin care noi am trecut și mai ales a modului în care le-am interpretat. De aceea se spune pentru unii mumă, pentru alții ciumă. Pentru că evenimentul e același, contează doar modul de interpretare. În cazul sindromul Cavalerului Alb, suferindul poate să facă ce a văzut la alții, și atunci a învățat prin copiere, pur și simplu. Există și posibilitatea ca acest Cavaler Alb să poată avea o latură religioasă, gândind că și Iisus s-a sacrificat pentru alții, și atunci va crede că, dacă va face la fel, poate avea același statut. Există și latura socială, familială, când a văzut la părinți sau la frați că s-au sacrificat pentru alții. De asemenea, putem vorbi despre o natură pur socială, pentru că societatea și cultura în care trăim glorifică acest gen de atitudine, ceea ce, din punctul meu de vedere, este fundamental greșită. În plus, suferindul poate spune că așa a învățat el, copil fiind, când avea doar o jucărie care era doar a lui și i s-a spus că, dacă nu o va da și altuia să se joace, este un om rău. Ca să fie iubit de părinți sau de cineva cu importanță pentru el la acea vârstă, pentru a le câștiga acestora favorurile, a renunțat la ceva al lui. Astfel, a învățat că, dacă face acest lucru, automat va fi văzut mai bine de restul lumii. Toate aceste elemente contribuie la sindromul Cavalerului Alb.
- Cum își poate da seama o persoană că suferă de acest sindrom?
- Punându-și pur și simplu întrebarea: „Simt să fac asta?”. Trebuie să se gândească astfel: dacă nu pot să nu fac asta, înseamnă că am o problemă. O întrebare și mai clară este: „Ce nu poți să nu faci?”. Pentru că dacă nu ai mai face acel ceva, nu ai mai fi tu. Dacă omul spune „trebuie să fac acest lucru”, atunci vorbim despre un subiect la care acea persoană ar trebui să fie atentă. Enunțuri de genul „trebuie, nu pot să nu, mă simt obligat să, ăsta mi-e felul, asta mi-e natura, îmi vine de la sine”, arată un automatism pe care persoana îl are, nu-l controlează și de care, de cele mai multe ori, nu e conștientă. Pentru a fi și mai bine înțeles, am să dau un exemplu personal. În urmă cu multă vreme, când eram tensionat și stresat, aveam tendința de a merge să mănânc ceva. Asta are conotație tot cu copilăria. Când cei mici sunt stresați și plâng, sunt luați în brațe și primesc suzeta. Ei bine, la maturitate, mintea le asociază pe cele două. Din această nevoie vine și rosul unghiilor, fumatul, mestecatul gumei, alcoolul... Când eu îmi dau seama că mă duc automat la frigider, am devenit conștient că există această conotație. La fel se întâmplă și la sindromul Cavalerului Alb. Dacă suferindul simte cu adevărat că trebuie să facă un anume lucru, simte acea nevoie, se aprinde un beculeț uriaș, care e semnalul de alarmă. Einstein a spus foarte frumos că „prima scânteie de geniu este realizarea propriei ignoranțe”, de aceea primul pas pentru a vă elibera de sindromul Cavalerului Alb este să fiţi conștient de el. Acesta este sfatul meu.
„Într-un fel sau altul, toţi marii dictatori au suferit de această tulburare“
- Poate declanșa relația cu un Cavaler Alb un comportament abuziv sau autodistructiv?
- Absolut. Toți dictatorii, într-un fel sau altul, au suferit de acest sindrom, pentru că ei au avut o intenție pozitivă în tot ceea ce au făcut. Ideea de bază este următoarea: orice tip de acțiune o întreprinde oricine are la bază o intenție pozitivă. Inclusiv Stalin sau Hitler au gândit așa. Însă un om care suferă de acest sindrom își exprimă această intenție într-un mod dizarmonios. Sindromul Cavalerului Alb poate să conducă la probleme de viață și chiar de supraviețuire. Dacă bărbatul sau femeia crede că sacrificându-se pe sine ajută umanitatea, e o mare problemă. Cu alte cuvinte, sindromul e posibil să ducă la extreme, pentru că cel care o face vrea să fie cunoscut drept salvatorul lumii.