de Andrei Dicu şi Sorin Dumitrescu

Grigore Gheorghe Cantacuzino (22 septembrie 1832 - 23 martie 1913) a fost unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai vremii şi, de asemenea, un personaj pitoresc. Descendent al împăraţilor bizantini Cantacuzino şi al domnitorului Constantin Brâncoveanu, a îndeplinit mai multe funcţii în stat şi a impresionat prin actele caritabile. De asemenea, „Nababul” a ctitorit monumente istorice şi a revoluţionat industria românească.

Castelul de la Buşteni, „Micul Trianon” şi Fântâna de pe Dealul Filaret, construite din bani proprii

Descendenţii Cantacuzinilor şi ai Brân­covenilor se puteau lăuda cu averi colo­sale. Acesta a fost şi cazul prinţului, care a ales un mod inedit de a-şi cheltui banii. Gheorghe Grigore Cantacuzino a fost pri­marul Capitalei din mai 1869 până în ia­nua­rie 1870 şi în perioada martie-decem­brie 1913. Datorită averii sale imense, pe care o cheltuia fără remuşcări, a fost su­pranumit „Nababul”. Din propriii bani, a ridicat trei palate: Palatul Cantacuzino din Bucureşti, situat pe Calea Victoriei, care adăposteşte în prezent Muzeul Naţional „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din Buşteni, devenit într-o perioadă sanatoriu TBC şi care acum este muzeu, şi Palatul Cantacuzino de la Floreşti, numit „Micul Trianon” şi care, astăzi, a ajuns o ruină. De asemenea, presa vremii a dezvăluit că prinţul şi-a donat salariul de la Primărie şi a construit, pe propria cheltuială, Fântâna de pe Dealul Filaret. Aceasta i-a purtat nu­mele şi a fost împodobită cu coloane de cărămidă tencuită şi cu ornamente rea­lizate de Karl Storck, un celebru sculptor român, de origine germană. Fântâna era faimoasă pentru puritatea apei, dar în timp lucrurile s-au schimbat substanţial.

Omnibuzul, „bunicul” tramvaielor de astăzi

Tot în perioada mandatului său, Bucu­reştiul a traversat schimbări esenţiale, care au făcut ca oraşul să semene cu marile metropole europene, deoarece anul 1869 a fost marcat de înfiinţarea unor linii de transport în Capitală. În lucrarea sa „Cro­nologia Bucureştiului”, Gheorghe Parusi (profesor şi bibliotecar al Academiei) a notat: „Consiliul Comunal încuraja iniţiativa celor care doreau să înfiinţeze omnibuze pentru transportul oamenilor şi bagajelor de la gările drumurilor de fier pentru alte curse, în oraş. Până în 1872, s-au înfiinţat trei linii de omnibuz”. Prima staţie de omni­buze s-a construit în faţa Teatrului Naţio­nal, de pe Podul Mogoşoaiei. Ulterior, re­ţeaua liniilor de tramvai electric a ajuns la 14 km, iar în cadrul acestui departament lucrau 240 de oameni. Pe de altă parte, în perioada în care Cantacuzino a fost edil, ziua de lucru dura până la 14 ore. Mai mult, deşi în statistica profesiunilor, la recensă­mântul din 1913, în judeţul Ilfov figurau 20.284 de angajaţi, iar în Bucureşti cifra depăşea 30.000, mai mult de 65% dintre muncitori erau şomeri. Din acest motiv, după cum notează istoricii Muzeului Muni­cipiului Bucureşti, „în faţa pericolului tot mai evident de război, muncitorii din Bucu­reşti au protestat cu energie în mitingurile organizate la 2, 12 şi 20 iunie 1913 şi au făcut grevă pe 21 iunie”. Lucrurile s-au liniştit şi în acelaşi an, către finalul celui de-al doilea mandat al „Nababului”, fabrica de bere Bragadiru a pus în funcţiune o microcentrală electrică proprie.

La restaurant, cu buzunarele goale, întoarse pe dos

Cunoscut drept un tip încăpăţânat, prinţul n-a dus lipsă de clinciuri, chiar şi cu apropiaţii săi, mai ales pe tema banilor. Din pricina unor probleme cu licitaţia pen­tru canalizare şi pavare a Căii Mogoşoaia, Cantacuzino a arătat că niciun preţ nu era avantajos. În concluzie, Consiliul a hotărât ca pavajul de la Palatul Mogoşoaia până la Ministerul Finanţelor să se facă în regie, de către Primărie, cu piatră de Scoţia, care era foarte ieftină. Costul pietrei şi al lucrului s-a plătit din banii Ministerului Lucrărilor Pu­blice. Rezultatul a fost simplu, după cum notează acelaşi Gheorghe Parusi: „Piatra cubică de Scoţia, cu care fusese pa­vată provizoriu strada Lipscani, s-a dovedit de proastă calitate şi a fost înlo­cuită cu lespezi de granit şi cu gresie, adu­se de la carierele din ţară”. Acesta a fost momentul în care Cantacuzino, care chel­tuise enorm pentru oraş, a... schimbat foaia. Supărat pe zgârcenia autorităţilor, a decis să plece, de fiecare dată, de acasă, fără niciun sfanţ în buzunare. Se spune că, inclusiv când mergea la restaurantele şic ale vremii, la finalul festinelor, prinţul obişnuia să-şi întoarcă buzunarele pe dos, în văzul lumii, şi să-şi oblige anturajul să-i achite consumaţia. Atitudinea sa devenise proverbială şi aproape toţi apropiaţii săi evitau să petreacă alături de el, mai ales că se spune că Gheorghe Can­tacuzino era un gurmand renumit.

Carol I, copleşit şi recunoscător

Dincolo de aceste gesturi menite să epa­teze, în timpul Războiului de Indepen­denţă, cunoscând starea precară a arma­tei, Cantacuzino a făcut o donaţie de 50.000 de lei, în bani şi în cereale, pentru care însuşi domnitorul Carol I i-a trimis mulţumiri. Şi nu a fost singurul act de acest gen. În 1913, după ce făcuse o con­gestie pulmonară în timpul unei recepţii, care de altfel avea să-i fie şi fatală, el a mai făcut câteva donaţii importante: 100.000 de lei pentru ambulanţe, 100.000 de lei pentru flota militară şi 25.000 de lei pentru aviaţie. Banii erau mai mult decât necesari, pentru că vorbim despre perioa­da armistiţiului, între cele două războaie balcanice, iar România se pregătea de conflict. Uriaşa avere lăsată în urmă de Prinţul Cantacuzino a fost sursa unui izvor de anecdote, însă nimeni nu ştie câţi bani a avut, de fapt, „Nababul”. Se spune că, atunci când şi-a construit castelul de la Buşteni, de pe Zamora, Prinţul Cantacu­zino l-ar fi întrebat pe „vecinul” său de pe Valea Prahovei, Domnitorul Carol I: „Ma­jes­tate, îmi permiteţi să acopăr castelul meu cu bani de aur?”, iar Suveranul i-ar fi răs­puns: „Sigur că da, dar cu o condiţie: să aşezaţi banii pe muchie, unul lângă altul!”.

100.000 de lei a donat prinţul Cantacuzino pentru flota militară

Conspirator în scandalul detronării lui Alexandru Ioan Cuza

Prinţul Grigore Cantacuzino a avut o viaţă demnă de un roman. A studiat la Bucureşti şi la Paris, unde şi-a luat doctoratul în drept, iar după revenirea în ţară a fost numit consilier la Tribu­nalul Ilfov, după care a devenit consi­lier la Curtea de Apel Bucureşti, funcţie din care a demisionat la 4 mai 1864. După moartea lui Lascăr Catargiu, a fost şeful Partidului Conservator şi ulterior prim-ministru al României, în perioadele 1899-1900 şi 1904-1907. A fost căsătorit cu Ecaterina Cantacu­zino, fostă Băleanu, fondatoarea Lea­gănului Sf. Ecaterina. Una dintre „fap­tele sale de arme” a fost participarea la „Monstruoasa coaliţie”. În calitate de membru al lojei masonice „Sages d’Heliopolis”, a participat la îndepăr­tarea lui Alexandru Ioan Cuza de la conducerea ţării. După lovitura de stat de la 11 februarie 1866, a devenit preşedintele Curţii de Apel Bucureşti. A fost ales deputat în Adunarea Con­stituantă de la 1866, unde a făcut par­te din comitetul însărcinat cu elabo­rarea Constituţiei.