de Simona Lazăr

Fiică și soție de preot, născută în sudul Basarabiei, medic și pedagog, Elena Alistar Romanescu se remarcă - într-o epocă în care femeile cu greu își croiau drum în politică - prin fervoarea cu care militează pentru cauza românilor din Imperiul țarist, având un rol covârșitor în Unirea Basarabiei cu România.

„Viața românească în Basarabia n-a fost întreruptă”

În 1917, ca membră activă a Partidului Național Moldovenesc, ea este aleasă în Sfatul Țării, ca deputat din partea ținutului Cetatea Albă. Este, astfel, prima femeie din întregul teritoriu locuit de români, care a ajuns să facă politică la un asemenea nivel. Perioada care a precedat Unirea Basarabiei cu România, prin cele două acte unilaterale, din 27 martie și, respectiv, din noiembrie 1918, avea să fie rememorată de Elena Alistar Romanescu într-o conferință ținută la șezătoarea Culturală a „Astrei” (Asociațiunea Culturală „Astra” Basarabeană), la Chișinău, în ziua de 16 februarie 1930, având ca temă „Mișcarea Națională Basarabeană”. „Orice s-ar spune de către dușmanii noștri - și spre regret de către unii dintre români -, viața românească în Basarabia n-a fost întreruptă”, ținea Elena Alistar să afirme, încă de la început, punând în antiteză pe acei boieri gata să-și vândă „interesele de neam” pentru „o decorațiune rusească”, cu aceia care, retrași din viața publică, au înțeles să susțină școlarizarea tinerilor moldoveni, cu condiția să urmeze studiile în Regat, iar nu la Moscova. Deznaționalizarea, rusificarea se făceau, în Basarabia țaristă, în principal prin școală, dar și prin biserică. „Cine a trăit în Basarabia știe că singurele biserici în care întotdeauna s-au făcut slujbele în românește și numai în românește au fost monastirile”, spunea ea. În altă parte, constată că tinerii studenți originari din Basarabia conștientizau faptul că sunt români abia atunci când, ajunși la Moscova, se confruntau cu studenții veniți din Rusia ori din Ucraina...

Scrisoarea unui soldat basarabean: „Românii amar frumos grăesc și cântă”

Cam aceasta era starea de lucruri în 1905, an în care Elena Alistar își făcea studiile la Iași, iar la Chișinău avea loc „o încercare de revoluție care, deși n-a izbutit direct, a reușit să arunce sâmburele dorinței de libertate și de viață națională”. Este epoca în care apar primele ziare românești în Moldova de peste Prut: „Basarabia” (1906), „Viața Basarabiei” (1907), „Moldovanul” (1907). Conștientizând valoarea unei intelectualități formate în Regat pentru susținerea cauzei românismului, dincolo de Prut, C. Stere, pe atunci rector al Universității din Iași, le spunea studenților basarabeni: „Datoria voastră este să vă duceți înapoi în Basarabia și să vă faceți datoria atunci când va fi nevoie de voi”. Ciudat (sau nu), conștiința țăranului basarabean că aparține unei alte comunități, unei alte națiuni decât cea rusă avea să crească în război („soldații noștri moldoveni au venit în contact, pe frontul austriac, cu soldații români din Transilvania și atunci se strecurau în scrisorile lor dureri sufletești că, între răniți, găsesc români creștini, care grăiesc ca și ei (...). Unul din satul Rezeni scria: «Amu vedem că drept a spus cucoana preuteasa noastră și tare ne doare inima că ne batem între noi frații ca dușmanii». Altul scria: «Românii de pe frontul austriac amar frumos grăesc și cântă»”. Românii aceia erau însă, ca și ei, înstrăinați, cu țara înstrăinată... Legătura soldaților basarabeni cu cei din Regat avea să se facă abia în 1916-1917, în timpul luptelor de pe frontul românesc. E momentul în care se face o propagandă intensă, care să „trezească în sufletul moldovenilor dragostea de patria-mamă”. O nouă publicație, „Soldatul Moldovean” este „semnalul de alarmă al redeșteptării naționale”. „Deci revoluția din 1917 i-a găsit pe soldații basarabeni dezmeticiți din somnul lor hipnotic”, avea să spună Elena Alistar la acea șezătoare culturală a „Astrei” de la Chișinău, în 1930. „Ei și-au dat seama că și Regatul vechi și în Transilvania și în Bucovina sunt frați de-ai lor de același sânge, de aceeași credință, vorbind aceeași limbă”.

Reîntoarcerea la „Patria-Mumă”

S-au creat, atunci, premisele proclamării autonomiei Basarabiei (hotărârea se ia la Chișinău, la congresul militar din 19-20 octombrie 1917, la care au participat vreo 10.000 de soldați moldoveni) și s-au ales 46 de membri care au fost delegați să organizeze Sfatul Ţării. Rând pe rând, diferite organizații profesionale sau politice își desemnează și ele delegații, toate congresele având pe ordinea de zi „hotărârea ca Basarabia să fie autonomă”. Autonomia față de „Mama Rusia” era primul pas la reîntoarcerea către adevărata „Patrie-Mumă”, România. S-a ales un birou de organizare a Sfatului Țării, care a lucrat sub președinția învățătorului Vasile Ţanțu între 20 octombrie și 21 noiembrie 1917. Despre Sfatul Țării de la Chișinău s-a scris mult în ultimele decenii (și, mai ales, în ultimul sfert de secol). Mai puțin se știe însă, în paralel cu biroul de organizare a acestui „parlament” de la Chișinău, a lucrat intensiv și Comisia școlară moldovenească - din care făceau parte, între alții, învățătorii Vladimir Herța și Pavel Gore și Preasfințitul Mitropolit Gurie - al cărui rol era acela de a îndrepta neajunsurile unui secol în care școala în limba națională lipsise în Basarabia. Vom încheia această scurtă trecere în revistă a „Mișcării Naționale Basarabene” cu amintirile Elenei Alistar despre ziua de 21 noiembrie 1917, ziua în care are loc prima ședință a Sfatului Țării (de acolo înainte, hotărârile care vor duce, în final, la alipirea Basarabiei la trupul României vor curge cu o viteză amețitoare, care nu arată decât ardoarea pe care o aveau basarabenii de a se întoarce în granițele vechii Dacii). „Neștearsă va fi în memoria mea această zi sfântă. De dimineață, toate străzile erau pline de norod. (...) La ora 12:00 a avut loc ședința solemnă, sub președinția domnului N.N. Alexandri, cel mai în vârstă dintre deputați. Când dânsa a pronunțat cuvintele: «Declar prima ședință a Sfatului Țării deschisă», domnia sa a vărsat șiroaie de lacrimi împreună cu aproape tot auditoriul. (...) Cu drept cuvânt se poate zice că fiecare a simțit atunci că în sufletul său a intrat însuși Dumnezeu. (...) Ne găseam înconjurați de o mulțime de armată rusă, bolșevică, care în orice moment ne putea distruge”. Este și motivația pentru care pașii se vor face încet și cântărit. Mai întâi, la 6 decembrie 1917, Basarabia se proclamă „Republică Moldovenească în federație cu Marea Republică Rusă”. Era o formă de a adormi ochiul vigilent al Rusiei, în vreme ce soldații basarabeni se reorganizează într-un Regiment moldovenesc, care să apere țara. Independența - întâmplător sau nu - avea să fie proclamată la 24 ianuarie 1918. Iar „Unirea Basarabiei cu Patria-Mumă”, la 27 martie 1918. Restul e pagină de istorie, scrisă, rescrisă, citită și răscitită, de 100 de ani încoace...

Fiică și soție de preot, apostol al satelor basarabene

Istoria anului 1918, pentru Basarabia-cea-românească, n-ar fi întreagă dacă n-am da filele - înapoi și înainte - ca să „recitim” povestea de viață a Elenei Alistar. Un destin excepțional, care se cuvine să fie cunoscut. Elena Alistar s-a născut la 1 iunie 1873, în comuna Vaisal, judeţul Ismail (azi satul Vasulievca din raionul Bolgrad, Ucraina), fiind fiica preotului Vasile Bălan. Tatăl, un bun patriot român și un apărător înfocat al intereselor românilor din „gubernia” Basarabia, avea să-i insufle dragostea pentru neamul românesc și speranța unei reparații istorice a „raptului” din anul 1812. La doar 17 ani, în 1890, a absolvit Școala Eparhială de Fete din Chişinău (peste ani, avea să se reîntoarcă aici, în calitate de profesor) și s-a căsătorit cu preotul Vasile Alistar. Și chiar din toamna acelui an își începe apostolatul, ca învățătoare, însoțindu-și soțul în satul Văleni, din lunca Prutului (județul/raionul Cahul). În anii următori, îi regăsim pe amândoi, umăr la umăr, alinând și educând generații de români basarabeni, la Zârnești (Cahul) și Rezeni (Chișinău). Preoteasa a avut meritul de a fi organizat mai multe cursuri de limbă română pentru adulţi, în contextul în care regimul ţarist de ocupaţie nu permitea să funcţioneze şcoli româneşti.

A avut curajul să spună adevărul despre politicile coloniale rusești

Din păcate, foarte de tânără avea să rămână văduvă... Departe de a se fi retras din activitatea sa militantă, Elena Alistar acceptă provocările vieții și, dorindu-și să poată aduce mai multă alinare țăranilor basarabeni - pe care îi vede marginalizați, în toate elementele vieții sociale, medicale, educaționale - se înscrie la Facultatea de Medicină din Iași. La 10 octombrie 1910, o regăsim în scriptele universității. În demersul său, e călăuzită de Constantin Stere și sprijinită financiar de Vasile Stroiescu, acesta din urmă oferindu-i o bursă de 800 de lei, pe perioada studiilor. Cei doi cărturari și mecena - amândoi născuți în Basarabia, dar primul dintre ei stabilit deja dincoace de Prut - aveau să-i hrănească, de asemenea, patriotismul și avântul de a lupta pentru drepturile românilor basarabeni. Excelent pedagog, se implică, începând cu 1912, pe când activa în Liga culturală română din Iași, ajută câțiva copii din Nisiporeni (Basarabia) să studieze în vechea capitală a Moldovei. Publică articole despre însemnătatea educației pentru copiii din Basarabia vremelnic ocupată de ruși, demascând, în publicația „Cuvânt moldovenesc”, pericolul deznaționalizării prin privarea dreptului la educație (90% dintre basarabeni erau analfabeți) și politicile coloniale ale Imperiului țarist.

A fost arestată și închisă în Penitenciarul din Chișinău

În 1912, ziarul Bassarabskaia slovo scria: „Au fost primite informaţii că Elena Vasilevna Alistar (născută Bălan), care-şi face studiile în România, este o românofilă extremistă. Îşi tipăreşte articolele în presa periodică românească, propagând unirea guberniei Basarabia cu România. Învaţă la Universitatea din Iaşi şi primeşte ajutoare din partea Ligii naţionale a românilor, în fruntea căreia stă cunoscutul rusofob Constantin Stere. Cu mijloacele aceleiaşi ligi, Elena Alistar educă în şcolile ieşene doi copii de ţărani din satul Rezeni, judeţul Chişinău, pe fiii lui Profirie Botnari şi Trofim Tîrgalo, pe care i-a adus la Iaşi având scopul de a pregăti un contingent de ţărani propagandişti care ar răspândi ideile naţionaliştilor”. După studiile medicale, încheiate strălucit, Elena Alistar s-a întors în Basarabia, unde o regăsim pe „frontul” împotriva maladiilor contagioase. Activează, ca medic, la spitalul „de zemstvă” de la Costiujeni. Aici, caută să fie de folos bolnavilor care proveneau din păturile cele mai sărace ale țărănimii basarabene. Necunoscători ai limbii ruse, aceștia erau adeseori lăsați să sufere, fără să se uite măcar la ei cineva. Dar asiduitatea cu care luptă pentru drepturile românilor avea să-i stârnească nemulțumiri în rândul oficialilor ruși. Poliția secretă sau „otmanca” o urmărea constant încă din octombrie 1910, când își începuse studiile. Așa se face că în 1914 este arestată și închisă, 45 de zile, în Penitenciarul din Chișinău. Este eliberată din lipsă de probe și, temându-se pentru viața sa, se retrage la Iași unde, în 1916, este mobilizată ca medic militar, de partea trupelor Antantei. Misiunea sa, în Basarabia, nu era însă încheiată...

„Acum, ori niciodată“

Anul 1917, cu frământările lui, o găsește iarăși la Chișinău, unde fondează Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, din partea căreia este desemnată ca deputat în Sfatul Ţării, mandatul său fiind validat la 21 noiembrie 1917 şi încheiat la 27 noiembrie 1918, la dizolvarea Sfatului. Între cei pe care-i va avea alături se afla și cel care-i fusese mecena, Vasile Stroiescu (care va fi desemnat și cel dintâi prim-ministru al României Mari). La 11 februarie 1918, Elena Alistar a publicat un material-apel: „Acum, ori niciodată”, în care a pus problema Unirii Basarabiei cu România. A activat în comisia de Redactare şi în comisia Şcolară din Sfatul Ţării, iar la 27 martie 1918 a votat Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România.

A fondat Gruparea Femeilor Române

În anul 1927, fondează, în Basarabia, Gruparea Femeilor Române. După 28 iunie 1940, momentul ruperii abuzive a Basarabiei de la trupul Țării, Elena Alistar s-a refugiat la Iași. După război, a fost arestată de regimul comunist, pentru „atitudine ostilă la adresa puterii sovietice”, și a fost trimisă cu domiciliu forțat la Pucioasa, județul Dâmbovița, unde a murit, la 10 ianuarie 1955. Forțe oculte staliniste ar fi cerut extrădarea sa în Uniunea Sovietică - cereri similare fuseseră făcute și pentru alți foști membri ai Sfatului Țării, arestați de comuniști, în România. Se dorea atunci smulgerea cu orice preț, de la aceștia, a unor mărturii care să invalideze actul Unirii Basarabiei cu România, legitimându-se astfel cel de-al doilea rapt istoric al teritoriilor românești din dreapta Prutului. Măcar nedreptatea asta nu s-a putut face...