de Simona Lazăr
Doar vitregia istoriei a făcut ca, vreme de 144 de ani, mormântul unuia dintre cei mai iubiți eroi ai neamului românesc să nu se afle între granițele Țării. Iar actul unirii Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918, se cuvine a fi interpretat și ca un act recuperator pentru o nație adeseori „jucată” la masa marilor Puteri.
1774 - monedă de schimb între ruși, turci și austrieci
Pentru a doua oară, în curgerea secolelor, și-au strigat jalea și oful la mormântul celui mai mare voievod al Moldovei, din toate timpurile. Și, probabil, cel mai bine a așezat în cuvinte drama aceea profundă poetul Șt. O. Iosif, când a scris nemuritoarele versuri: „Plânge dealul, plânge valea,/ Plâng pădurile bătrâne,/ Şi poporu-n hohot plânge:/ - Cui ne laşi pe noi, stăpâne?”.
După războiul ruso-turc care începuse în 1768, la Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în 1774, turcii au cerut „o rectificare de frontieră în sudul Galiţiei”, nu pentru a lua ei în stăpânire teritorii, ci pentru a le oferi plocon austriecilor, care îi ajutaseră cu trupe și cu logistică în acest război. Pământul dorit, o „fâșie”, cum i-au zis atunci, ar fi trebuit să scurteze drumul din Transilvania spre Galiția armatei Kaizerului de la Viena. Perfidia acelui act a fost aceea că teritoriul cerut/cedat nu aparținea nici Rusiei, nici Turciei, ci Principatului Moldovei (pe atunci, e drept, plătitor de peșcheș turcului). Recursul la dreptate și la justiție istorică al boierilor, al clerului și al domnitorului de la Iași, Grigore Ghica, a avut un rezultat nefast: domnul Moldovei a fost ucis de otomani, la 1 octombrie 1777. Care erau limitele acelui ținut „fur-cedat” mișelește? Întregul ținut Cernăuți, cea mai mare parte a ținutului Sucevei, vechea capitală a Moldovei, cu mausoleul descălecătorilor de la Rădăuți și cu mormântul lui Ștefan Vodă de la Putna. Era, de fapt, o bună parte din Țara de Sus a Moldovei, care primește numele de Bucovina, de la austrieci, în 1775, aceștia fiind impresionați de marile păduri de fagi din teritoriul acaparat. În 1849, Bucovina devine provincie autonomă a Casei de Austria, iar în 1860 are dreptul să-și aleagă dietă proprie, stemă și drapel și să-și trimită reprezentanții în parlamentul de la Viena. Ca și în Transilvania, românii sunt populație „de mâna a doua”, marginalizați, deznaționalizați.
Marile spirite ale românității, în adunarea de la Putna
Lupta împotriva politicii de deznaționalizare a guvernului austriac au dus-o, în mult vitregita Bucovină, toate clasele sociale - fiecare după puterile și cu mijloacele ei. Dar de bună seamă niciuna nu a fost atât de bine manageriată (ca să folosim un termen în trend astăzi) precum manifestația studențească de la Putna, din anul 1871, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la sfințirea mănăstirii (și foarte aproape de pragul unui veac „sub austrieci”). Au fost parte a Congresului de la Putna personalități ca Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, viitorul istoric A.D. Xenopol și Ciprian Porumbescu.
Eminescu și pledoaria lui pentru Reîntregire
Eminescu, educat în gimnaziul cernăuțean și în casa/biblioteca lui Aron Pumnul, „gustase” din plin amarul bucovinenilor înstrăinați de țara-mamă. Perioada cernăuțeană și-a pus profund amprenta în scrierile lui (cele jurnalistice, mai ales). „Iar tu, iubită Bucovină, ești diamant din steaua lui Ștefan”, scria poetul. Dar patriotismul lui Eminescu - mai ales în ceea ce privește această Țară a Fagilor - nu s-a manifestat doar prin cuvinte (fie ele versuri sau articole). Avea să facă propagandă pentru reîntoarcerea Bucovinei la România și prin acțiuni ferme, neobișnuite, dacă ne gândim la tinerețea celui care se încumeta să ducă la bun sfârșit astfel de demersuri.
Iată un exemplu: în anul 1875, pe când s-a pornit într-o călătorie spre Cernăuții școlarizării lui - fusese chemat să fie de față la înființarea universității germane din acest oraș - Eminescu își burdușește bagajele nu cu haine, ci cu cărți. Mai precis, cu o broșură instigatoare, care i-ar fi putut aduce mari neplăceri dacă grănicerii ar fi descoperit-o, și anume „Răpirea Bucovinei”, o culegere de documente autentice despre cedarea acelui teritoriu Imperiului Austro-Ungar. Lucrarea fusese redactată de Mihail Kogălniceanu și milita nici mai mult, nici mai puțin decât pentru unirea Bucovinei cu Țara. Chiar a doua zi, Eminescu a distribuit cărțile românilor din tot orașul și, mai mult chiar, a trimis un exemplar, prin poștă, și autorităților habsburgice din Cernăuți. A fost emis imediat un decret prin care „Răpirea Bucovinei” a fost interzisă prin lege, iar posesorii ei riscau chiar și închisoarea. Bine ascunsă, însă, cărticica a rezistat, înfierbântând mințile și inimile. E posibil, chiar, ca dintre cititorii acestui volumaș să se fi ales și aceia dintre bucovineni care, în 1877, au trecut fraudulos granița, pentru a se înrola ca voluntari în armata română, care-și pornea Războiul de Independență. Visau, oare, aceia, că după ce Independența Principatelor va fi câștigată, va începe și lupta (dreaptă) pentru recâștigarea Bucovinei? Tânărul regat al lui Carol I avea nevoie însă de stabilizarea poziției sale, înainte de a porni un nou demers recuperator. Sau poate doar „nu se copsese timpul” pentru Unire, atunci. Dar sămânța fusese aruncată în brazdă cu pământ roditor!
Toamna de aur bucovineană
„În Unire e tăria!”, scria Eminescu într-un articol, publicat în ziarul „Federațiunea” din Pesta, în 1870, pe când abia se pregătea Congresul de la Putna din anul următor. A fost însă nevoie de încă aproape o jumătate de secol ca unirea să devină, din deziderat, o realitate. Și de un context istoric, dureros și izbăvitor, în cele din urmă, pentru români. Intrarea României, în cele din urmă, în Primul Război Mondial - după doi ani de neutralitate - avea să aducă și, din partea habsburgilor, o prigoană a fruntașilor bucovineni. O parte dintre aceștia se refugiază la Iași, unde se afla și guvernul României (capitala, Bucureștiul, fiind ocupată de trupele germane, ca și o parte din teritoriul țării). E fascinant, pentru cine urmărește înșiruirea de fapte, cum această țară sfârtecată reușește, în mai puțin de doi ani de război, să recupereze nu doar teritoriul ocupat în timpul conflictului recent, ci și teritorii de sute de ani smulse Țării. Basarabia, care se unise cu Țara la 27 martie 1918, Bucovina (care avea să-i urmeze la 28 noiembrie) și, în cele din urmă, Ardealul, la 1 Decembrie. E un subiect pe care îl vom trata într-un articol viitor. Până atunci însă să facem o scurtă trecere în revistă a evenimentelor. La 27 octombrie 1918, se reunește la Cernăuți Adunarea Constituantă, sub președinţia lui Dionisie Bejan, care hotărăște „unirea Bucovinei cu celelalte țări românești într-un stat național independent”. Adunarea a ales un Consiliu Național, condus de Iancu Flondor, care cere ajutorul armatei române. La 9 noiembrie 1918 - Divizia a 8-a, a generalului Iacob Zadic, intră în Bucovina; două zile mai târziu trupele române sunt în Cernăuți și de acolo la vechea graniță pe Nistru. La 12 noiembrie 1918 - Consiliul votează „Legea fundamentală asupra puterilor Țării Bucovina”. La 28 noiembrie 1918, în sala de marmură a Mitropoliei Greco-Catolice (azi sediu al universității) din Cernăuți, 74 de membri ai Consiliului Național au început lucrările Congresului, alături de şapte delegați germani, şase polonezi și 13 din comunele ucrainene. Iancu Flondor a dat apoi citire DECLARAȚIEI DE UNIRE.