de Luana Mare şi Adrian Barna

Jurnalist şi designer de interior, Adela Pârvu face parte din echipa emisiunii „Visuri la cheie” de la Pro TV, unde participă la realizarea unor locuinţe mult dorite. Despre casa ei, despre pasiunile şi viaţa alături de familia sa, ne-a vorbit Adela într-un interviu de suflet.

„Sunt mulţi români săraci, dar uniţi”

- Ce înseamnă pentru tine „Visuri la cheie”?

- Pentru mine emisiunea nu este despre cât de talentaţi şi de creativi putem fi sau cât de mult putem demonstra din punct de vedere profesional, ci înseamnă un canal de comunicare către români. Mi se pare că lipseşte din ţara noastră mesajul ăsta: împreună putem face ceva! Noi suntem învăţaţi la şcoală că fiecare trebuie să tragă cât mai tare ca să aibă notele cele mai mari. E un spirit concurenţial. Când ajungi la serviciu, se pune aceeaşi problemă, să fii cel mai bun, iar eu cred că, de fapt, secretul şi forţa oamenilor stau în echipă, iar mesajul acesta mi se pare foarte important. Asta îmi doresc să transmit tuturor: în echipă stă forţa, aşa putem face multe lucruri minunate!

- Ce te-a impresionat cel mai mult în acest sezon al emisiunii „Visuri la cheie”?

- Este al cincilea sezon şi am colegi noi, un suflu nou, entuziasm nou. Corneliu, prezentatorul, mai merge şi după filmări la cei cărora li se construiesc acele case şi-i mai ajută pe oameni, şi asta nu are legătură cu emisiunea. Dar ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost numărul mare de familii cu foarte mulţi copii, cu 11, şase, opt. Am descoperit cumva o altă Românie, una în care familiile astea mari sunt unite. Sunt săraci, dar sunt fericiţi şi au nişte valori adevărate pe care noi, ceilalţi, le-am uitat. Ne concentrăm pe lucruri absolut banale şi ne facem probleme pe lucruri absolut închipuite, pe când unii îşi fac probleme cum să asigure educaţia a opt copii, de exemplu.

„În 22 de ani am schimbat 15 locuinţe”

- Cum este acasă la designerul de interior Adela Pârvu?

- Locuiesc într-o casă închiriată pentru că sunt de părere că, atât cât eşti activ, în viaţă nu merită să investeşti într-o casă, să fii proprietar. Cred că limitează foarte mult. De exemplu, în 22 de ani de când sunt în Bucureşti, m-am mutat de 15 ori, cu tot cu soţ, cu gemenii. Asta pentru că m-am mutat în funcţie de interesele familiei mele. Copiii mei au făcut judo şi dacă pentru noi a fost de interes să fim mai aproape de clubul sportiv, ne-am mutat în acel cartier. Dacă interesul familiei noastre a fost să locuim la o distanţă mică de job, să nu pierdem timp în trafic, am făcut-o. Eu cred că atunci când eşti activ, îţi ia foarte multă energie să investeşti într-o casă şi am învăţat o lecţie importantă: timpul nu ni-l dă nimeni înapoi. Şi atunci ce faci cu el? Ţi-l petreci în trafic sau într-un cartier care nu-ţi place, doar de dragul unei proprietăţi? Avem o casă la ţară, pe care o pregătim pentru bătrâneţea noastră şi nu sunt de principiu să faci credite, să te îndatorezi pe 30, pe 35 de ani pentru o locuinţă, fiindcă nu ştii ce-ţi rezervă viaţa. Poate peste zece ani nici n-o să mai fiu în România, sau poate o să am un proiect de doi ani în altă parte. De ce să mă leg de un loc? Aşa văd eu lucrurile. Şi nu văd o casă ca pe o investiţie atât timp cât necesită multe resurse: de timp, de nervi etc.

- Te ocupi personal de locuinţele în care vă mutaţi?

- Pentru mine acasă înseamnă locul unde sunt soţul şi gemenii. Ei hotărăsc cum să arate locuinţa noastră, iar eu mă simt bine împreună cu ei. Soţul meu se ocupă personal de apartamentele în care ne mutăm. El este scriitor şi stă mai mult acasă. Ca oricare scriitor, soţul meu iubeşte cărţile, iar visul lui, în orice nouă locuinţă, este să aibă o bibliotecă adevărată. Mai avem trei căţei, multe tablouri de la prieteni artişti, iar mobila o schimbăm din când în când. Adrian, soţul meu e pasionat acum de culoarea mov şi a cumpărat o canapea mov, iar pereţii din dormitor sunt în nuanţa lavandei. Când a trebuit amenajat apartamentul nostru, am procedat în felul următor: l-am pus pe soţul meu, în legătură cu Andreea Beşliu, partenera mea de la biroul de design şi de arhitectură, şi le-am zis să vorbească amândoi şi să amenajeze! Şi a ieşit bine. De altfel, eu sunt foarte rar pe acasă, sunt mai tot timpul zilei plecată.

„Copiii mei îmi sunt consultanţi la amenajări”

- Cum se adaptează familia ta, gemenii, acestui tip de viaţă?

- Gemenii au trecut în clasa a XII-a, sunt la Liceul de Artă Dimitrie Paciurea, s-au orientat către pictură şi sunt alături de mine la amenajări. Se pricep foarte, foarte bine. Mărturisesc faptul că m-au cam copleşit la faza asta. Am ajuns să îi iau ca şi consultanţi. Ei văd lucrurile diferit, poate că e şi energia unei alte generaţii. Interesele lor sunt în zona picturii, cinematografiei. Au urmat cursul de actorie la şcoala lui Dragoş Bucur, s-au orientat către zona artistică. Unul vrea să se facă actor, celălalt vrea să fie arhitect. Eu le-am spus că nu sunt presaţi de nimic. Nu cred că după ce termini liceul trebuie musai să dai la facultate imediat. Cred că merită să ai un răgaz, mai bine stai un an, doi, afli despre ce e viaţa, ce te interesează cu adevărat şi te duci în direcţia bună, decât să te duci la o facultate doar ca să bifezi. Şi după vreo doi, trei ani să afli că nu este ceea ce ţi-ai dorit.

- Cum şi unde îţi petreci concediul?

- N-am avut concediu din 2008 şi nu cred că o să am, dar nu sunt de compătimit pentru că eu cred că de vacanţă are nevoie cineva care face în mod repetitiv aceleaşi lucruri. Eu nu fac aceleaşi lucruri. De fiecare dată când ies pe uşa casei ajung în altă parte, întâlnesc alţi oameni, cunosc alte situaţii. N-aş putea să spun că este o vacanţă continuă pentru că muncesc mult, dar cred că trebuie să ne asumăm anumite proiecte la o anumită vârstă. Când am zilele libere de Sărbători, sunt acasă cu gemenii mei, cu soţul, cu căţeii. Sunt foarte home, deşi exuberantă şi îmi plac oamenii. Am blogul, un birou de design şi de arhitectură şi „Visuri la cheie”. E mult de lucru, dar e frumos, nu pot să mă plâng.

- Ce doreşti să realizezi în perioada următoare?

- Mi-am dat seama că din modul în care văd eu lumea aş putea împărtăşi altora în speranţa că reuşesc să mai deschid nişte suflete, nişte minţi. Poate reuşesc să fiu mai aproape de oameni. Prin această emisiune poate fi o continuare a muncii mele de bloggeriţă, de a mă apropia de oameni şi de a le atrage atenţia asupra unor lucruri aparent mărunte, dar foarte importante de fapt pentru noi toţi. Cred că noi, românii, împreună putem face lucruri minunate!

„Mi-e milă de animale şi nu pot să mănânc deloc carne“

- Mai ai timp şi pentru altceva, pentru altă pasiune?

- Nu, dar încerc să-mi fac timp. Îmi place foarte mult să pictez, mă relaxează foarte tare, îmi place să merg în natură. Mi se pare foarte important să mă deconectez, aşa. Uite, când am weekend-uri libere, îmi place să merg în parc, să stau cu câinii mei. Cred că atunci când ai un animal de companie, înveţi să comunici cu altă specie şi acest lucru te face să fii mai deschis şi mai atent la ce se întâmplă în jur, şi din cauza asta nu mănânc carne. Mi-e milă de animale. Nu mai mănânc carne din 2008, de zece ani. Am mai avut o perioadă în liceu, dar a fost o presiune foarte mare din partea părinţilor şi a profesorilor care spuneau: trebuie să mănânci carne. Acum nu mă mai forţează nimeni.