de Simona Lazăr
După 144 de ani sub călcâiul austro-ungar, Bucovina - cu tot cu mormintele sfinte ale Mușatinilor, descălecători de țară și de neam - avea să revină în granițele Regatului României la 28 noiembrie 1918. Dar perioada decisivă, cea în care s-au luat hotărâri și s-au semnat documentele cruciale, a fost cea dintre 27 octombrie și 28 noiembrie 1918. O lună și o zi de o mare însemnătate. Ne facem datoria să (re)aducem aminte aceste etape, în curgerea lor. Și vom începe cu ziua în care pentru prima dată, după aproape un secol și jumătate, s-a vorbit despre unire și despre stat independent.
27 octombrie 1918
Este ziua în care se reunește la Cernăuți Adunarea Constituantă și, sub președinţia lui Dionisie Bejan, se hotărăște, în acești termeni istorici: „Unirea Bucovinei cu celelalte țări românești, într-un stat naţional independent”. Aveau, atunci, să se aleagă primele organisme care să lucreze pentru acest deziderat. Adunarea a ales un Consiliu Național, compus din 50 de membri. Guvernul, alcătuit din 14 secretari de stat, este condus de Iancu Flondor. Și, o dată confirmat acest guvern, el face următorul pas: este cerut ajutorul armatei române.
9 noiembrie 1918
După mai puțin de două săptămâni, trupele române trec granița. Divizia a 8-a, condusă de generalul Iacob Zadic, intră în Bucovina, iar la 11 noiembrie sunt deja în Cernăuți. Populația din oraș și din împrejurimi îi primește ca pe niște eroi - deși nu se trăsese niciun glonte, era clar că fusese un act de răscruce în istoria românească. De la Cernăuți, soldații români se îndreaptă spre hotarele istorice ale Bucovinei, de la Ceremuș, Colacin și Nistru, marcând astfel limita unui vechi și viitor teritoriu.
11-23 noiembrie 1918
Înțelegând că, o dată ce au intrat în Cernăuți trupele românești, se poate vorbi despre un act legitim de eliberare a Bucovinei, faptul e consemnat și în schimbul de telegrame între Consiliul Național și Regele Ferdinand, la 11 noiembrie. Urmează, firesc, votarea, de către Consiliu, a „Legii fundamentale din 12 noiembrie 1918 asupra puterilor Țării Bucovina”, prin care acesta își asumă întreaga putere în provincia eliberată Bucovina. În aceeași zi, Sextil Pușcariu, care fusese desemnat secretar de stat la Externe, va porni spre Iași, unde se afla guvernul în refugiu al Regatului României și regele însuși. Misiunea lui era de a-i mulțumi Regelui Ferdinand pentru decizia de a trimite armata în Bucovina. Prezența trupelor românești în provincie era o garanție a stabilității și a ieșirii de sub nedorita „tutelă” austro-ungară a bucovinenilor. Audiența lui Sextil Pușcariu la rege va fi urmată de o întâlnire cu președintele Comitetului refugiaților bucovineni, Ion Nistor. Practic, cei doi factori de forță politică bucovineni - unul din Cernăuțiul eliberat, celălalt în refugiul „în țară” - se pun de acord asupra unui element decisiv: unirea se va face „necondiționat”. La 23 noiembrie, misiunea lui Sextil Pușcariu se încheie, o dată cu reîntoarcerea acestuia la Cernăuți. Aduce cu sine un mesaj din partea guvernului român, de încurajare și de îmbărbătare, un mesaj motivant, care arată că pașii făcuți sunt în direcția bună. Iancu Flondor, șeful guvernului bucovinean, primește cu entuziasm mesajul venit din Țară.
28 noiembrie 1918
Consiliul Național, completat cu 12 fruntași dintre refugiații bucovineni, hotărăște convocarea, la 28 noiembrie 1918, a Congresului General al Bucovinei. Pe ordinea de zi, punctul anunțat fusese „stabilirea raportului politic al Bucovinei față de Regatul Român”. Pentru că, într-un secol și jumătate de stăpânire austro-ungară Bucovina primise și alte etnii la sânul ei, la Congres au fost invitați și reprezentanții germanilor, polonezilor, ucrainenilor și evreilor. Se dorea, astfel, ca hotărârea de autodeterminare să aibă o aco- perire cât mai mare în rândul populației. În seara de 27 noiembrie, pe clădirea Universității se arborase tricolorul românesc, ca o înainte-rostire a ceea ce va urma. Apoi, în dimineața zilei de 28 noiembrie, în sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuți, au început lucrările Congresului. Au fost prezenți cei 74 de membri ai Consiliului Național, alături de şapte delegați germani, şase polonezi și 13 dintre comunele ucrainene. Erau de față și reprezentanții Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa - provincie care, să ne amintim, făcuse deja pasul pentru unitate națională, la 27 martie 1918.
Ceasurile fierbinţi ale Unităţii
Cuvântul de salut l-a rostit, în acea zi măreață, Dionisie Bejan, ales președinte al Consiliului Național. „Întruniți astăzi în acest măreț locaș, care este și trebuie să rămână simbolul unirii în credință în Dumnezeu și în neamul nostru, salut cu nețărmurită dragoste pe reprezentanții vitezei armate române, care, la ordinul M.S. Regelui Ferdinand I, ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă”, a spus el, în timp ce sala întreagă fremăta. „Salut cu aceeași dragoste pe reprezentanții fraților noștri din Basarabia, Transilvania și Ungaria” - a continuat, întinzând cu un gest larg mâna spre aceștia. „Vă salut pe voi, fruntașii neamului românesc din Bucovina, care ați venit cu inima însuflețită din tuspatru unghiuri ale țării, ca să așezați piatra fundamentală care să clădească trainic și neclintit România Mare. Implor harul ceresc și binecuvântarea dumnezeiască asupra hotărârilor ce veți lua”. Și în acea zi, binecuvântarea dumnezeiască s-a pogorât peste bucovineni (și se zice că însuși Sfântul Ștefan cel Mare pusese o vorbă bună pentru neamul lui cel atât de oropsit).
Declarația a fost votată în unanimitate
A urmat citirea Declarației de Unire - cu voce gravă, impunătoare - de șeful guvernului, Iancu Flondor. Dacă azi lipești urechea de zidul de marmură al istoricei săli cernăuțene, îți pare că-l auzi rostind tulburătoarele cuvinte: „De la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevei și Cernăuților, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei țări au apărat de-a lungul secolelor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirii păgâne; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care îi nesocotea drepturile naționale; că în 1774, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a sila alipită coroanei habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca niște mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca țările Române dintre Nistru și Tisa să formeze un singur stat unitar, hotărâm unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. Declarația de unire a fost votată în unanimitate, arătând astfel, încă o dată după acel martie basarabean, că voința românilor este de a trăi laolaltă, între granițele aceleiași țări. Adus la cunoștință Regelul Ferdinand, votul de la Cernăuți a găsit ecou la Iași - cum avea să găsească, doar peste câteva zile, la 1 Decembrie, ecou și la Alba Iulia. Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de la Saint Germain, care preciza că Austria renunță la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României. La 31 Decembrie 1919, apare Decretul-lege privitor la unirea Bucovinei cu România cu următorul cuprins: „Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice, este și rămâne de-a pururi unită cu Regatul României”.